Cu sufletul pe buze printre trădări şi iubiri - revista Cronica, noiembrie 2005

Înainte de toate
Şedeam între cărţi,
Într-un punct prin excelenţă
Al aşteptării şi-al dragostei.

Baki Ymeri, De la prima vedere

Poetul şi traducătorul Baki Ymeri (fiul unui filogerman de origine albano-aromâno-română), scrie o poezie mai curând de atmosferă, cu irizaţii din tradiţiile şi istoria poporului său. Este preocupat nu atât de o disciplinare a limbajului/ coordonare a ideilor, mizând mai curând pe ce simte, pe ce are de spus.
Ar fi utilă o privire în perspectivă largă, un excurs prin toate volumele sale de poezie, pornind şi de la aceea că diferă, în linii mari, doar ca „nuanţă”, nefiind diferenţe de stil sensibile. Versurile, uneori cu rimă, alteori cu o alură incantatorie, simple, neritmate, de un lirism când aspru, când molcom, plin de frumuseţe, de dragoste faţă de pomi, flori, aer, de poporul său şi de misterul (Când vorbim despre femei/ Parcă-am mâna/ O turmă de cuvinte suspecte – Despre iubire, iertare şi păcat) eternului feminin – femeia zână, înger şi chin, curcubeu îmbrăcat în ape curgătoare. Baki Ymeri ni se înfăţişează şi ca poet al sfâşierii, cu versul cătând să lege teama de singurătate, sau într-o dragoste mistuitoare pentru că, în fond, Ce bărbaţi sunt aceia/ Ce găsesc mângâiere mai sfântă/ În vâltoarea paharului/ Decât între buzele unei femei? (Psihi mu!).
(Şi) În volumul Cu sufletul pe buze femeia/ iubita este un cântec cu sufletul pe buze, care miroase atât de frumos/ a trup legănat/ şi a pustii mângâieri (Sărutul), sau moarte după un cântec (Eşti cântec?), într-o lume în care, uneori, femeile poartă ca pe o povară podoabe, surâsuri, îmbrăţişări şi când spui te iubesc simţi cum prafuri se aşează pe sunete (Femei împodobite în mătăsuri şi aer), iar iubirea este şi mierea trădării, trădarea sufletelor, lumină a inimii (Fragilitate). În Kaltrina, de pildă (scris aproape în acelaşi registru stilistic ca Dardania, dedicat tot iubirii, dar şi popoarelor Balcanilor, în special albanezilor), aerul modern pare a fi cel anacronic.
Poetul se relevă în stihuri ca fiind atras de un narcisism vag, voalat, risipit în fărâme-metafore – lumea pare uneori a fi expresie/ oglindire a sentimentelor sale, iubirea, femeile-zeiţe, parfumurile. Fără a luneca în preţiozitate, păstrând proporţiile, gândul mă poartă la doctrina unor secte gnostice (patripasiene) din Roma anilor 200, care spunea că prin opera unui eon inferior care a pogorât pe pământ totul părea aparenţă, chiar umanitatea fiinţelor celeste. Impresia generală ar putea fi cea a unei schiţe de decor neo-romantic, în care se înscriu iubirea, freamătul inimii, zborul gândului, flacăra, volbura, patima. Arareori se simte vreo umbră de nelinişte tehnică, teama de a nu avea cu ce mobila discursul, plutind între un calculat aer vetust şi accente moderne aidoma unor arabescuri bine dantelate. Toate îl situează într-o falie de spaţiu-timp în care trăieşte dragostea, arzând uneori în durerea senzualizată, într-o căutată atmosferă de plenitudine existenţială, dar stinsă fără grabă parcă, de un calm care pogoară simbolurile în secvenţe de un teluric nedisimulat. Uneori foloseşte un plan transparent, al carnalului (cu sânii tăi străpungi nopţile/…/cu sângele tău stropeşti rodiile/…/cu pântecul tău rodeşti soarele (Puterea iubirii), ca o tendinţă (aspiraţie artistică) spre un tip propriu de concret îmbrăcat în voaluri de aparenţă.
Poetul pare uneori a recurge la acest mod de a fi întru poezie ca la un leac împotriva imaginilor smulse din gânduri, din inimă, din vis – o schiţă de real izbăvitoare, strecurată între fulgurările cuvintelor care ard. Uneori o eboşă vag grandilocventă îşi strecoară metafora mulată pe o imagine prin care transpare simbologia singurătăţii, parcă pentru a subţia/ dilua tonurile patetice, ca instrumente ale perceperii suferinţei de a fi singur, când pe buzele lui de poet Dumnezeu a săpat Trei cuvinte: Iubire, Iertare, Păcat (Despre iubire, iertare, păcat). Un aer mistic dar şi de fatalism apare ca un arabesc, o dantelărie intelectuală şi oarecum manieristă. Mai pregnantă este implicarea poetului în frământările sociale care au zguduit în ultima vreme ţinuturile albaneze (Dardania se numea zona locuită în vechime de dardani, ulterior provincie de vest a Iliriei – azi Kosova.)
Prin felul său de a scrie versuri, Baki Ymeri iese de cele mai multe ori din tiparele poeziei albaneze. În spaţiul nostru cultural s-a spus că are unele influenţe stănesciene, vag eminesciene sau de la Blaga citire. Alţii au găsit unele influenţe din poezia germană, italiană, slovenă sau macedoneană. Relaţiile cu poemele altor creatori sunt dificil de descâlcit, ca şi raportarea la modele venind dinspre lecturi, negăsind o sofistică a influenţei sau a imitaţiei, a formei conformate unor norme cât de cât rigide.
Poetul este îndrăgostit fără leac de limba şi literatura româna (în limba română mi-e dor – Te iubesc în limba română), de poporul român, de România. Este un fără hodină mesager pe drumul poeziei care curge între România şi Albania – a tradus, de pildă, din peste 50 de poeţi, prozatori, eseişti români.
Cu sufletul pe buze este un volum dedicat iubirii, într-un registru a cărei dominantă ar putea-o constitui o mai pregnantă intruziune a elementelor tradiţionale, dar şi o oarecare căutare a sonorităţii cuvintelor. Elemente ale naturii (în special flori, parfumuri, miresme) apar recurent în versurile sale, constituind un fundal preferat al eroticii - buzele tale sunt fragi (Sărutul), Floare tăcută erai/…/ Lujerul tău de multă vreme ştia (Buze înflorite), Cum să nu-mi placă mirosul amar/ Al acestui amoral trandafir (Alergând după frumuseţe), Alături de Floarea însângerată/ Eu cresc arzând (Meditaţie).
Autorul nu urmăreşte stricta echivalare a unor secvenţe biografice (sau stări sufleteşti, sentimente), nedorind schiţarea unui eu-liric. Impresiile (reale sau imaginare) se transformă, prin intermediul unei chirurgii poetice în amintiri/ senzaţii cristalizate în vers. Este poate oarecum preţioasă această imagine pe care reuşeşte să o creeze Baki Ymeri, cu atât mai mult cu cât uneori poemele pot căpăta o nuanţă de consemnare ocazională restituită în cuvintele picurate în vers (Tufişul balcanic, Balcanică, Victorie, chiar şi Dicţionar comun), plasate la limita ternului, dar fără a luneca în banal. Arealul suferinţelor poporului albanez vine din adâncurile istoriei – care intră şi iese pe uşi (Scrisoare) – până în zilele noastre de sfâşiere, când, scrie poetul, mamele noastre-ntocmesc/ Zi de zi un dicţionar traco-tragic/…/În vreme ce eu/ Cu mine însumi vorbesc/…/ Despre asedii duşmane/ şi cetăţi scufundate (Ars poetica).
Autorul este preocupat şi de definirea unui crez poetic, a unei ars poetica (Alergând după frumuseţe, Ars poetica, Exerciţii de singurătate). Pentru Baki Ymeri cel cu sufletul pe buze, perpetuu îndrăgostit, viaţa este o cerneală de dragoste, curgând pe hârtia sinelui şi a lumii, iar moartea poate fi poate un loc într-o deltă de stele/ Care cu noi cu tot/ O să se verse-n neant (Delte).
Poate că lirismul lui este cel mai bine pus în valoare în poeziile de dragoste, pentru că este un poet al iubirii, care iubeşte uneori cu tristeţea sfârşitului, alteori cu pasiunea celui care simte sărutul zeilor pe inimă. Iubind pur şi simplu. Dar fără să uite că în condeiul său curge sângele unor neamuri sfâşiate de istorie.

Postfaţă la volumul Lumina Dardaniei, de Baki Ymeri, unde a apărut cu titlul: Un suflet protejat de îngeri.