Trăiesc pe lume străin - revista Cronica, februarie 2005

„Frunză verde de pelin
Trăiesc pe lume străin
Şi trăiesc eu binişor,
Numai de casă mi-e dor.”

„Trăiesc pe lume străin”, datat în anii 1956-1946

După primul război mondial, după unirea Basarabiei cu Ţara, teritoriul acestei zone a fost împărţit în 9 judeţe, între care, atunci, şi Hotinul, cu 215 sate şi cu o populaţie de 395.343 locuitori (recensământul din 1930).
Procesul de tranziţie de la vechile structuri ruseşti la cele naţionale a necesitat mari eforturi, nu doar materiale, unirea Basarabiei nefiind recunoscută printr-un tratat internaţional în acelaşi an – fapt care a sprijinit, implicit, tensiunea menţinută de agenţii bolşevici, care ameninţau populaţia cu revenirea la Rusia, cerând funcţionarilor ruşi să nu depună jurământul de credinţă faţă de statul român. În acest context este explicabil de ce guvernatorul Daniel Ciugureanu a ordonat ca, de la 1 aprilie 1919, „să intre în slujba statului numai cei ce grăiesc moldoveneşte”.
Pentru a contribui la formarea cadrelor basarabeane guvernul român a adus funcţionari şi cadre didactice din Regat. Bunicul meu a predat la Bălţi, unde încă mai trăiesc persoane botezate de dânsul. La fel de adevărat este că unii dintre funcţionarii români au comis destule abuzuri şi ilegalităţi, lăsând o imagine negativă.
În ianuarie 1920, Parlamentul român a dezbătut proiectul de reformă din Basarabia (aprobat la 1 februarie): „Vom ratifica reforma agrară în Basarabia cu conştiinţa că desăvârşim o mare operă şi cu speranţa că prin acest act de dreptate şi înfrăţire naţională se vor consolida în viitor legăturile de acum înainte de-a pururea nedespărţite dintre noi şi această parte a pământului nostru strămoşesc, spunea în alocuţiunea sa I. G. Duca.Acesta era legat sufleteşte de comuna
Dinăuţi(1), ai cărei locuitorii l-au salvat din mâinile unor răufăcători.
Pentru oamenii din Dinăuţi, ca pentru aproape întreaga Basarabie, agricultura, care aici a cunoscut progrese deosebite în toată perioada interbelică, a constituit principala sursă de existenţă şi de venituri. Această ramură a economiei naţionale a cunoscut un progres notabil.
După Unire la Dinăuţi s-a terminat construcţia/ s-a sfinţit biserica Sf. Dumitru (1923). Iniţial oficializarea sărbătorilor creştine după calendarul gregorian a fost primită cu destule împotriviri din partea enoriaşilor, care erau după stilul vechi (calendarul iulian) dar, foarte repede, acestea au dispărut. După cedarea Basarabiei în 1940 s-a trecut din nou la calendarul iulian, la presiunea bisericii de la Moscova.
Şcoala din sat era de 7 clase, aici învăţând mai mulţi oameni de renume (din vina noastră majoritatea necunoscuţi la noi): Maria Ciupac, Axenti Moldovan, Ion Borşevici, Ignat Buzdugan, Petru Seredencu, Florea Cimborovici, Ludmila Cuceareavă, Liuba Reabcu, Maxim Şpirca etc.
Până la 28 iunie 1940, după cum îşi amintesc sătenii mai în etate, la Dinăuţi ţăranii păstrau portul naţional: căciula ţurcănească, cămaşa şi izmenele, catrinţa, cojocul şi mantaua erau hainele lor de zi cu zi. După 1940, sub ocupaţia sovietică, alta a fost situaţia.
Cât de mult au însemnat limba română, anii, puţini din nefericire, petrecuţi între graniţele ţării de oamenii din Dinăuţi se poate vedea din folclorul, de exemplu din anii războiului până în 1990, cum scria, cu altă ocazia, Ion Bejenaru: „Unele texte completează istoria românilor, lupta cu turcii, războiul pentru independenţă, fragmente din viaţa unor domnitori etc. De exemplu: Robia tătărească, Frunzuliţă busuioc, Dealul Pleşcat, Dreptatea lui Vodă. Limba, cultura, istoria naţională au fost transmise din generaţie în generaţie pe cale orală, prin icoane şi parabole biblice povestite copiilor; prin folclor: cântece de leagăn, basme, legende, balade şi doine audiate în limba mamei.” Ion Bejenaru scria: „Fiind pasivi de susţinerea adevărului istoric, satul Dinăuţi (97% român) ar putea deveni rutean ca şi cele din jur, de pildă Şişcăuţi, Toporăuţi, Doljoc, Cristineşti, Coteleu, înregistrate la recensământul din 1772-1774 ca sate româneşti”.
Este limpede, cum se poate desprinde şi din lucrările lui Ion Bejenaru, că această creaţie populară folosea o terminologie întâlnită în întreaga ţară.
Prin cea mai recentă lucrare care mi-a parvenit, semnată de domnul Ion Bejenaru, „Balade şi snoave”, cititorul are la dispoziţie o culegere de balade populare din acest sat al judeţului Hotin, actualmente în Ucraina (pastorale, generale, istorice) precum şi snoave cu eroi cunoscuţi de fiecare român (Păcală, Tândală, Haplea, Nătăfleaţă, Tanda şi Manda ş.a.m.d.)
Soarta a făcut, cum subliniază şi Ion Bejenaru în cuvântul introductiv, intitulat „Balada populară la Dinăuţi”, ca motivele folclorice româneşti din această zonă să se îmbine, în multe situaţii, cu cele din folclorul altor neamuri cu care au intrat în contact: ucraineni, ruşi, germani, polonezi etc. Imperiile (austriac şi apoi sovietic) care au ocupat aceste teritorii au creat, pe căi nefericite, posibilitatea unor contacte care au favorizat aceste „schimburi”: fie din cauza (nu cred că putem spune „datorită”) vecinătăţii forţate, rudeniilor create în timp, fie pentru că tinerii din diferite neamuri au făcut oastea împreună, înrolaţi în armatele imperiale. Sunt explicaţii coerente, cum se relevă din volumul lui Ion Bejenaru, ale sărăciei relative a subiectelor legate de istoria naţională a românilor comparativ cu cele cu caracter general-uman (dragostea, moartea, relaţii interumane, relaţii familiale, toate într-o gamă variată – căsătoria printre străini, soacra vrăjmaşă, nevasta asasină, fata sedusă, logodnici nefericiţi, sora otrăvitoare, infidelitatea, beţia etc.) din piesele folclorice culese din Dinăuţi. Există şi o variantă a Mioriţei (Oică Chistrucă).
În acest colţ de lume în care istoria popoarelor a cunoscut frământări continui, şi după 1990 limba şi istoria românilor din afara graniţelor ţării sunt supuse unor grele încercări. Am fost la cetatea Hotin, unde nu există nici cel mai mic înscris, nici măcar despre Ştefan cel Mare şi Sfânt, de parcă cetatea ar fi căzut acolo din ceruri. Românii din Bucovina de Nord spun că ucrainenii caută să argumenteze pe orice cale că acesta este pământul lor din totdeauna, că şcolile minorităţilor naţionale (şi cele româneşti) vor fi „reformate” în direcţia unui învăţământ în limba lui Taras Şevcenko. Mulţi mi-au spus că, dacă nu vom şti să ne apărăm limba maternă, dacă nu vom şti să protejăm datinile, obiceiurile păstrate din strămoşi, nu peste prea mult timp nu vom mai fi ceea ce suntem azi.

Ion Bejenaru, „Balade şi snoave”, Editura Augusta, Timişoara, 2001


1. Comuna a avut numele lui câţiva ani; I. Agrigoroaie, Gr. Palade, În cadrul României întregite. 1918-1940, Chişinău, 1993.