Dragoste, vieţi şi destine - Poezia, numărul de iarnă 2007 (42/ - 4 )

Recent a apărut, la editura ieşeană Panfilius, un al patrulea volum din ciclul Vieţi şi destine, semnat de Elena Budescu-Ciubotaru. Despre primele trei am scris la vremea apariţiei . Pe scurt, descriu viaţa familiei Poenarilor, începând cu una din cele mai zbuciumate perioade din istoria ţării noastre: 1932 – 1960 (de la căsătoria Catincăi, fata Lionorei lui Munteanu din Floreni, văduva lui Ştefan, mort pe frontul de la Mărăşeşti, cu Pavel, fiul cel mic al lui Ion Poenaru, preocupat de mistere, de tainele cerului şi ale vieţii), apoi între anii 1960-1962 (urmărind, în special, paşii prin viaţă ai Ioanei – Ina-Lumina), apoi şi mezinul Ştefănel, drag tuturor. Volumul al treilea se încheie şi cu o scurtă „călătorie” în anul 1963.
Volumul IV este structurat în trei părţi (respectiv IX-XI ale ciclului): Munţii, anii 1964-1965, Munţii Banatului – Munţii Bunicului Ion Poenaru – anii 1965-1966, şi Repartiţia. Pe urmele bunicului, 1966-1968.
Privitor la celelalte volume spuneam că, dincolo de a discuta, eventual, calităţile literare, maniera de a aborda naraţiunea şi, analiza stilistică, romanul este construit mai curând ca o relatare/ „cronică de familie”. Autoarea păstra cam acelaşi mod de construcţie şi, dincolo de turnura personală şi nuanţele de frescă socială, viza, în mare, câteva planuri: 1. macro-social – al ţării, modului cum percepeau oamenii evenimentele (război, prizonierat, soarta românilor înrolaţi cu forţa în divizia Tudor Vladimirescu, celor duşi aiurea în Rusia, al războiului mai crunt, acasă, cu oamenii partidului; hărţuiala continuă pentru cote, înscrierea la „colectiv”, repercusiuni: alungarea copiilor din şcoli, din facultăţi, presiuni, oameni daţi afară de la slujbă, Canal, muncă forţată – „mulţi nu şi-au mai văzut familiile şi satul vreodată”; distrugerea grădinilor, a tot ce putea însemna viaţa tihnită, construită în sute de ani, pe care noua putere o voia uitată ş.a.; paralelismul perpetuu între viaţa „dinainte” şi distrugerea făcută de comunişti); 2. al satului, cu schimbările forţate şi nimicitoare, deşi mai rămăseseră, rare, şi locuri în care frumuseţea, magia locurilor de demult încă mai era la ea acasă, precum „Izvorul dintre Fagi”, acolo unde Ioana petrecea mult timp în minunata pădure de fagi; 3. al oraşului – în speţă legat de viaţa Ioanei în studenţie, cu necazurile (şi de factură politică); 4. destinul/ povestea membrilor familiei Poenarilor.
În acest al patrulea volum personajul central este Ioana, familia lui Pavel Poenaru (cel care abia la pensie îşi vede visul cu ochii – primeşte cadou un ceas de la Ioana) şi a Catincăi (al căror pământ fusese luat; se vorbea despre „loturi de folosinţă”), copiii, celelalte rude, satul rămânând oarecum în fundal – deşi sunt narate o serie de fapte de acasă (în afară de frumuseţea locului, de oameni dragi – şcoala lui Ştefănel – clasa a I-a, a II-a ş.a., Arina „Bălăioara” – la liceu, apoi încercând să-şi facă drum în viaţă ca învăţătoare suplinitoare la Floreni; cei fără căpătâi furau din munca altora, susţinând că nu erau hoţi, „pentru că totul e al tuturor”), dar cu rol însemnat în viaţa tinerei, profund legată de neamul, de locurile din care se trage.
Astfel, după ce îl pierduse pe tânărul învăţător Alexandru, Ioana este din ce în ce mai apropiată cu Gheorghieş – cu care are lungi discuţii, plimbări, îşi descoperă afinităţi, într-un cuvânt se leagă, treptat, o legătură trainică, deşi este nevoie de timp, pe parcursul întregului volum, pentru ca cei doi să facă un pas concret, în final. Povestea celor doi cunoaşte diverse etape – în excursiile de la munte sau la mare, unde îşi scriu numele pe nisip, sau în prejma ultimului revelion din studenţie, când îşi fac „inele de brad pentru toată viaţa” (p. 162) ş.a.
În acest volum nu mai sunt descrise din timpul facultăţii decât întâlnirile cu ceilalţi studenţi, excursiile, studiul, şi foarte vag situaţia politică. Un puternic accent este pe legătura spirituală aparte între Ioana şi bunicul Ion Poenaru, cel care o veghea şi din ceruri, îi apărea în vise, şi pe urmele căruia fata călătoreşte (inclusiv în excursiile cu studenţii de la facultatea de geografie, soarta face să îi meargă pe urme), ale cărui însemnări le continuă, în felul ei. În volumele anterioare am aflat că Ioana, fata cea mare a lui Pavel, moştenise de la bunicul ei, Ion, dorinţa de a călători, de a vedea noi locuri, de a înţelege universul. Era „o fiinţă a cuvântului, a analizei, a gândurilor, şi mai puţin a faptelor”. Naraţiunile despre excursii sunt pigmentate cu secvenţe descriptive cu iz istoric (istoria monahismului în România – p. 50, sau 102), geografic, legende (cea despre Rarău – p. 54) ş.a., chiar cu tentă didactică ş.a.
Deşi toate excursiile sunt ceva deosebit pentru Ioana, muntele atrăgând-o în mod special, cea din Munţii Banatului este mai aparte. Ajunge la un schit (p. 117), cu biblioteca din care citise şi bunicul, apoi unitatea militară în care făcuse acesta armata (p.121), află câte ceva despre misiunile lui (125-126). Un moment special îl constituie şi vizita în „oraşul de la munte”, la unchiul Victor, cel care plantase 1919 de brazi – în amintirea momentelor cumplite din Siberia, pe care îi îngrijea ca pe nişte copii, le dăduse şi nume.
În final, studenţia ia sfârşit şi vine momentul „repartiţiilor”, când absolvenţii ajung la un loc de muncă – Gheorghieş alege Bistriţa, Ioana (care între timp scrie, publică deja) alege Orşova, unde ajunge la 1.09.1966. Relaţia lor însă ia o altă turnură – petrec trecerea spre 1967 împreună, pe malul Dunării. La cumpăna dintre ani Gheorghieş o ia de mână pe Ioana şi îi spune că de acum sunt căsătoriţi în faţa cerului, a întreg Universului şi a lui Dumnezeu, chiar dacă fără acte. Şi, mai mult, cei doi adoptă, la dorinţa întâi a Ioanei, un copil de la leagănul de copii – îl botează Brad şi îi dau ambele lor nume de familie – Poenaru-Bistriţeanu.
Şi acest volum este scris în notă de continuitate cu celelalte părţi ale ciclului. Dincolo de a analiza stilistică, maniera de a concepe naraţiunea (autoarei îi place să „povestească”), este conceput, aminteam, în primul rând ca o „cronică de familie”, dar, de data asta, de pe alte coordonate, pe un ritm diferit – al vieţii Ioanei, al căutărilor acesteia, pe un drum care se întretaie cu cel al bunicului Ion. Evenimentele din viaţa familiei, naşteri, schimbări (de pildă, către sfârşitul volumului, Grigore, fratele Ioanei, se căsătoreşte), viaţa la sat nu lipsesc. De remarcat că deşi Ioana este personajul în jurul căreia gravitează naraţiunea, mai curând sunt descrise evenimentele de la sat decât cele de la oraş, unde totul este oarecum conturat în eboşă. Şi, să încheiem şi acum cu gândul la Ioana care, cum scria autoarea „mereu va citi, mereu va întreba, mereu va fi nemulţumită”, dar, probabil, acum viaţa, căutările ei vor avea o altă turnură.

Elena Budescu-Ciubotaru, Vieţi şi destine, vol. IV, Editura Panfilius, Iaşi, 2007