Originea spectacolului algerian - Oglinda literară, numerele 69 - 72 (septembrie - decembrie)

Dramaturgul Abdlekrim Djedri s-a născut în 1947, la Tebessa, a păşit în lumea cealaltă în 2002.
Interesul său pentru istoria teatrului algerian a dus şi la apariţia acestui volum, structurat astfel: Aux origines du génie artistique, Les premiers emprunts artistiques, Le crémonial amazigh, L’étape romaine, Aux origines du spectacle, La théâtre de la Halka „le cercle”, Lumières et tournants, L’espace libre, esplanade (Anchane), La „Hadra” et l’absurde, Les embryons de la création théâtrale, Les initiateurs de la créativité artistique, Atelier et théâtre.
În Aux origines du génie artistique începe demersul pornind de la primele civilizaţii umane de pe pământ algerian (cea atériană – numită astfel pentru că primele obiecte materiale produse de aceasta s-au găsit la Bir El Ater, regiunea Tébessa) (Frédéric Moreau, Paul Blaré şi M. Réguas ş.a. au datat-o între 37.000 – 40.000 î.C.; alte studii o situează „din apă în apă”, adică la sud de Mediterana, pe Nil, spre Sudan şi râurile de la Marea Roşie). Autorul aminteşte că cercetările întreprinse, mai ales între 1883 – 1948, asupra modului de viaţă al civilizaţiei centrată la Bel El Ater relevă certa activitate artistică (după Mohamed El Oudouani, L’Algérie depuis l’aube de la civilisation), dar şi „inventarea şi adoptarea unor simboluri”. Menţionează ceremonialurile cu tentă simbolic-magică-religioasă, ritualurile colective ale populaţiilor post-ateriene, la omul de la Mechta Larbi, (civilizaţie datată între 13.000 – 6.5000 î.C, după numele unui loc din apropierea oraşului Chelghoum El Aid, la nord de Constantine), ale altor civilizaţii din zona Sahariană sau Sub-Sahariană care au „produs”-o şi pe cea de la Tassili. Asta ar arăta evidenta amprentă artistică care definea, şi a definit în antichitate spiritul algerian. Adaugă consideraţiilor deja cunoscute despre civilizaţia de la Tassili (menţionate parţial, fugar) unele personale precum: din acest moment istoric algerienii pun bazele tehnicilor lor picturale/ artistice, pornind de la „forma circulară” (de la pictura realizată prin puncte succesive ce compun linii curbe, rezultând aşa-numitele modele tip „capete rotunde/ têtes rondes”, la altele mai complexe), „metoda liniară”, utilizarea diferitelor culori într-un singur tablou, vopsele din plante ş.a. În opinia sa în realizarea schiţelor ce redau mişcarea, gestul ar releva primele tablouri legate de ce va însemna ulterior dansul afro-amazigh, civilizaţia amazigh descinzând din cea tassiliană.
În Le crémonial amazigh reia ideea conform căreia generaţiile post-Tassili au transmis, incorporate în „moştenirea artistică”, şi tehnici ţinând de dansul afro-amazigh, care „traduce vibraţia muşchilor, mişcările corporale în ritmul tobelor şi în sunetul flautului”, cu menţiunea că la fiecare trib dansul poate avea caracteristici proprii, ce ţin de elementele legate de muzică sau mişcări ş.a.. Majoritatea au în vedere şi o serie de „accesorii”, de pildă masca, cu rol notabil, poate esenţial, conferind „o estetică particulară atmosferei ceremoniale”. Astfel, scrie autorul, printre lucrurile susceptibile a fi prezente la ceremonialurile tuturor triburilor amazigh ar fi masca, dar şi constituirea unui „tablou” al dansului – care presupune şi desene pe corp, în diferite culori, tatuajele pe faţă, membre, corp. Se poate vorbi de o unitate a ceremonialurilor şi în ce priveşte ocazionarea: sărbători sezoniere, ale victoriilor, ritualuri în cinstea zeilor ş.a. (citează Istoria Africii de Nord, de A. Julien, după care cel mai prezent zeu era Africa, un gen de statuie, neregăsită azi, acoperită cu o piele de elefant care simboliza grandoarea). La amazigh ritualurile erau şi expresia exuberanţei, noilor descoperiri ale triburilor în materie de ornamente, dar şi executarea cât mai măiastră a dansului, interpretarea cântecelor ş.a., şi confirmarea/ sublinierea/ afirmarea autorităţii regilor/ şefilor triburilor care supravegheau pregătirile/ ceremonialul, impunând alegerea „divinităţii de circumstanţă, după dorinţă, funcţie şi de conjunctură”. Nomadismul a dus la menţinerea legăturilor dintre triburi/ ritualurile lor, dar şi la relaţii cu alte civilizaţii cu care intrau în contact. Autorul subliniază relaţia cu fenicienii, bună iniţial, intensificându-se/ consolidându-se treptat. Fondarea Cartaginei, 814 î.C., a fost un eveniment de rezonanţă pentru triburile amazigh: au descoperit viaţa citadină, s-au înrolat în armata feniciană, au consolidat relaţii comerciale (s-au stabilit rute comerciale), au făcut alianţe cu fenicienii, şi prin căsătorii ş.a. Concluzia: în ciuda acestui impact de necontestat, majoritatea triburilor amazigh au rămas nomazi, cu cermonialurile, ritualurile, obiceiurile cotidiene aferente, deşi se poate vorbi şi de unele modificări ale acestora, sub impactul contactului cu fenicienii, dar şi cu evreii care-i însoţeau. Una din consecinţe ar putea fi apropierea acestor ceremonialuri de teatrul religios, şi prin introducerea în interpretarea cântecelor a stilului incantatoriu/ psalmodiator, cu mişcări „de rugă”, „cu scopul de a obţine graţia şi clemenţa divinităţii pe care o adorau şi căreia îi consacrau acestea”. Portului măştilor şi pieilor de animale din ritualurile amazigh li s-au adăugat, în diverse forme, obiceiuri preluate (şi) pe filieră feniciană, venite din zona asiriano-babiloniană, ce ţineau de „practicarea magiei şi astrologiei, şi au cunoscut generalizarea în practica ceremonială amazigh, ceea ce le-a conferit o dimensiune mai spectaculară”. Astfel, au apărut şi ritualuri/ ceremonialuri/ spectacole legate de evenimente comerciale – sosirea negustorilor, fenicieni sau din alte părţi, cu mărfuri – spectacole de divertisment/ dans, unele oferite de femei „specializate în această meserie”. Sau, în cadrul unor schimburi ce vizau şi comerţul cu sclavi, se crea atmosferă prin spectacole care „cuprindeau de la diverse dansuri la dresură cu şerpi”. Astfel, scrie autorul, amazigh au ajuns să producă diverse obiecte vestimentare, vase de argilă colorate, bijuterii, obiecte de artă din os, statuete din piatră, os, „unele simbolizând/ conţinând, credeau ei, forţe care ajutau la exorcizarea satanicului şi maleficului”. Dar „ceea ce a stimulat dezvoltarea civilizaţiei amazigh a fost inventarea literelor tifinagh” (1) , pe care le-au folosit inclusiv la scrierea poemelor, cântecelor lor ş.a.
Epoca romană a adus şi o nouă mentalitate/ civilizaţie cu care intrau triburile amazigh în contact. S-au ridicat multe edificii, fie în vechile oraşe/ cetăţi ca Skilda/ Skaldai, Saldaï/ Bejaia, Hippona/ Annaba, fie în altele noi, multe prin munca prizonierilor (şi) amazigh. Dacă contactul cu numizii lui Massinissa, scrie autorul, dusese la acceptarea sedentarizării din partea unor triburi, venirea romanilor a însemnat iniţial re-adoptarea traiului nomad, obiceiurile şi modul de viaţă impuse nefiind acceptate de africani. Triburile s-au ataşat mai mult de moştenirea lor ancestrală, inclusiv divinitatea supremă, „Africa.” În timp, au fost mai multe revolte ale triburilor amazigh, mai multe castre romane au fost ocupate de nomazi. Romanii le-au conferit prinţilor amazigh autoritatea în zonele respective (am putea spune, poate, după modelul federaţilor din Europa ) (2) , funcţii politice ş.a. Romanii au decis să sprijine promovarea culturii în oraşele care aveau edificii pentru asta, precum Timgad, Tébessa, Cherchell, Guelma, Sétif, Skikda, Tipaza – au construit teatre, de tipul amfiteatru sau „teatru simplu”. Aici au ţinut spectacole trupe venite din Imperiu. Cultura în Algeriea a cunoscut o nouă etapă, mulţi oameni ai locului au învăţat latina, au scris în această limbă, au sprijinit artele. Este amintit rolul regelui Juba II al Mauritaniei Cezariene (25 î.C – 23 d.C.), care a construit la Cherchell instituţii culturale, a deschis o bibliotecă şi a dotat-o cu operele multor scriitori, filosofi din epocă, a sprijinit o intensă activitate de traducere şi copiere a operelor literare, diverse tratate ştiinţifice ş.a. Abdlekrim Djedri aminteşte şi de Lucius Apuleius, n. 124 d. C, la Madaure/ Mdaourouch, pe teritoriul Algeriei de azi.
Aux origines du spectacle poate fi considerat o trecere în revistă a ce înseamnă începuturile/ rezistenţa elementelor culturale/ ale spectacularului amazigh în faţa valurilor de cuceritori, concluzia fiind că triburile au rămas fidele moştenirii strămoşilor, „care credeau în magie pentru a se putea apăra de spiritele satanice, demoni, şi acordau mult credit vrăjitorilor şi divinităţii lor, cărora le încredinţau/ dedicau tot ce însemna viaţa lor spirituală”. Îi închinau ceremonialuri care se schimbau, ca formă şi fond, funcţie de evenimentul celebrat. Toate într-un stil conţinând dimensiunile spectacularului care ţineau, scrie Abdlekrim Djedri, de formă, mod de execuţie a mişcărilor rituale, aspecte al bucuriei artistice ale eliberării spiritului/ corpului, dansând fie în ritm de bendir şi sunet de jouak (flaut amazigh), fie în alte ritmuri, refuzând, sub comanda unor conducători legendari ca regina Kahina , să se supună altor divinităţi decât celor strămoşeşti. Dincolo de tehnicile consacrate, care duceau la ceremonialuri cu tentă artistico-religioasă, de modul în care se costumau, cum se distingeau regii/ liderii prin costum/ măşti, cum se costumau femeile, tatuaje ş.a., ceremonialul se distingea prin compoziţia elementelor spectaculare, de la simple dansuri/ mişcări, la integrarea jocurilor hipic, a acrobaţiilor ş.a. Acestea conferă „o estetică particulară fiecărui trib”. De subliniat că la întâlnirile inter-tribale dreptul celebrării e apanajul tribului gazdă, iar repartizarea conduce la un spaţiu circular (Cercul) de divertisment, a cărui dimensiune depinde ce cei care ascultă/ privesc, cântă, de poeţii care relatează în opera lor istoria aventurilor eroice, amoroase ş.a. Şi atunci, scrie autorul, manifestările erau prezentate preponderent elitei, care se aşeza în primele rânduri ale Cercului, ca să audă/ vadă ce prezenta poetul prin voce, mişcări, acompaniat de instrumente muzicale (mai des utilizate: rabab , bendir şi flautul). Toate acestea „într-un stil spectacular, ce atrăgea atenţia asistenţei care trăia evenimentul trup şi suflet”.
Pornind de aici fenomenul teatral a început să împrumute elemente ale sale ceremonialurilor amazigh, „de la existenţa poetului-narator, al unei „poveşti”, cu vocea, gesturile, publicul dispus în cerc, care îi urmăreşte mişcările, se mişcă în ritm cu poetul narator, şi materializarea scenei pe care o produc prin exploatarea instrumentelor de expresie şi accesoriilor, printre care şi masca, care sugerează prezenţa altor personaje”. Acest tip de spectacol poet fi văzut, spune autorul, mai ales la tuaregi, la sărbătoarea Sébiba.
Odată cu înfrângerea reginei Kahina, apoi cu pătrunderea islamului, în toată Africa de Nord, s-a produs o schimbare majoră şi continuă la ceremonialurile amazigh, ţinând de „conţinut, finalitate şi, câte puţin, de forma artistică”. Cu toate astea, deşi triburile amazigh respectă preceptele islamului şi maniera de celebrare religioasă (p. 43), elemente din tradiţiile lor ancestrale se regăsesc în multe zone rurale, care au adaptat aceste cutume artistice cu exigenţele care ţin de religia musulmană. Aminteşte de vechile dansuri afro-amazigh, de personaje ca Bous’dia sau Chaïb Achoura ş.a, rolul femeilor în spectacolele amazigh, care de regulă au loc mai ales noaptea, uneori dansându-se în jurul focului.
În La théâtre de la Halka „le cercle” autorul relevă cum, după adoptarea islamului, a mentalităţii/ elementelor religioase/ culturale venite pe filiera arabă, membrii triburilor amazigh s-au adaptat, devenind personalităţi civice, imami ş.a.. Mentalitatea triburilor amazigh a „selecţionat” elementele nou venite, adoptând Cercul/ halqa/ halka ca „receptacul artistic şi formă de comunicare între grupuri şi indivizi; ele reprezintă în realitate un mijloc de creare de spectacol şi distracţie pe care amazigh le folosesc în organizarea ceremonialurilor de tip cultural sau de alte tipuri.” Acest lucru s-a transmis din generaţie în generaţie, cum au supravieţuit şi elemente ale spectacolului, precum cele care ţin de creaţia populară, poetul narator ş.a. Astfel, spectatorii se grupează în Cerc, în jurul artistului/ poetului care reprezenta în epocă „în sens precis forma teatrului popular, care prezenta evenimentele şi faptele prin naraţiunea poveştilor”, autorul arătând ce sunt rahba/ loc, sau în limba amazigh: In-chane Tafsit – adică locul distracţiei. În acelaşi timp, Cercul e delimitat de locuri în care se desfăşoară alte activităţi simultane, ca expunerea mărfurilor negustorilor, care ar putea perturba vocea naratorului, de exemplu. Astfel, în Cerc, se narează poveşti ale eroilor amazigh, dar şi ai lumii arabe. Cu timpul, datorită schimburilor culturale între Orient şi Andaluzia, trecând pe pământul algerian, Cercul a căpătat şi valenţe ale dezbaterilor/ elementelor care ţin de ştiinţe, religie, limbă ş.a. O concluzie: din acest gen spectacular prezentat în souk s-a născut teatrul popular în Africa de Nord.
În timp, triburile migrând dintr-un loc în altul (unele triburi arabe aşezându-se, scrie Abdlekrim Djedri, printre cele amazigh), s-a produs o integrare, dar şi o propagare a elementelor islamului, culturii arabe. Mulţi şefi amazigh au ocupat poziţii de conducere în wilayate (districte), contribuind la propagarea valorilor islamului, dar şi la păstrarea moştenirii amazigh. Autorul consideră că un rol important la această integrare a avut-o construirea de şcoli coranice şi moschei. Expansiunea islamului a continuat spre Peninsula Iberică, prin figuri legendare ale neamului amazigh, precum Tarek ibn Ziad (aici sunt, în context, unele consideraţii ale autorului legate de comparaţia religiei islamice, a modului de viaţă arab, cu valorile creştine, modul de viaţă al feudalilor europeni ). După ce Andaluzia a devenit un centru cultural şi spiritual, al filosofiei, literaturii şi ştiinţelor, lupta şefilor diferitelor regiuni ale lumii musulmane pentru influenţă a dus la ascuţire disputelor, apariţia unor mini state (sunt amintite cele ale dinastiilor: Aghlabidă, Idrissidă, Banu Abdelwad, Rostemidă, Zianidă, Hafsidă , cea Merinidă din Ifriqia ş.a.), anarhia politică ducând la războaie, suferinţe dar şi la alte aspecte, care ţin de social şi cultural. Dintre acestea, autorul aminteşte apariţia „escrocilor şi deturnărilor/ escrocheriilor în numele religiei, precum şi a faunei şarlatanilor şi dervişilor care au invadat fiecare souk al satelor şi oraşelor, sub pretextul difuzării tarika/ tariqat şi care pretindeau că deţin puteri supranaturale şi acestea, prin exploatarea Cercului şi mobilizarea vocilor pentru atragerea” oamenilor ca să-i urmeze pe „cale”, au dus şi la proliferarea sufismului. La agravarea situaţiei au contribuit „absenţa unui control social şi al unui regulator moral”, fapt care a dus şi la „instaurarea ignoranţei şi generalizarea depravării” (p. 55- 56), cu toate că în domeniul ştiinţelor, literaturii situaţia era diferită. Pentru triburile din zona sub-sahariană şi sahariană, în afară condiţiilor dure de viaţă, epidemiilor se poate vorbi de consolidarea valorilor islamului, scrie Abdlekrim Djedri, de faptul că triburile nu s-au distanţat de cutumele lor în celebrarea evenimentelor sociale (citează căsătoria, sărbătorile religioase, sezoniere), şi în „Algeria profundă”, din Atlasul Saharian şi Marele Sud, Cercul (ca şi alte forme de spectacol tradiţionale) s-au păstrat. La aceste spectacole, am amintit, literatura populară avea locul ei, în special poezia populară, fabule, legende despre viaţa/ faptele eroilor, dar şi pagini din opera lui Abu Nuwas şi cele plasate de povestitori în vremea califului Harun al Řasid, poate din 1001 de nopţi. În paralel, se organizau „Cercuri” special pentru spectacole de umor. Nelipsite erau recitările coranice. Aşadar, scrie autorul, înaintea „erei otomane”, a fost o perioadă de instabilitate accentuată şi de atacurile europenilor, de exemplu ale flotei franceze. În afara acestor confruntări militare, instabilităţii mini-statelor musulmane, se poate vorbi, scrie autorul, şi de „provocările colonialiştilor creştini”, unele oraşe de pe coastă cunoscând de mai multe ori ocupaţia spaniolilor, de pildă (ex.: Ténés, Jijel, Bougie, Annaba sau Oran) – fapt care a dus la o cădere a vieţii culturale. Aceasta a avut o influenţă şi asupra Cercurilor organizate în diverse locuri din Algeria. La degradarea vieţii culturale a contribuit, scrie Abdlekrim Djedri, dată fiind instabilitatea, şi influenţa unor „pretinşi savanţi din domeniul religios”, care interziceau, de exemplu, pictura şi sculptura. În pofida promoţiilor ieşite din universităţile din Kairuan şi Fès, sau Zitouna din Tunis, afacerile religioase şi politice au rămas în mâinile acestora până la instaurarea stăpânirii franceze.
În L’espace libre, esplanade (Anchane) discută de perpetuarea modului folosirii spaţiului liber, esplanadei (în amazigh: anchane), de la populaţiile care au creat desenele de la Tassili, în timp până către zilele noastre. Din punctul de vedere al autorului, Anchane/ esplanada e „un instrument care a consolidat raporturile individ – colectiv”, ,,arată legătura tassilienilor cu triburile amazigh, în ce priveşte organizarea pe acest spaţiu liber a ritualurilor, activităţilor ceremoniale şi comerciale, de schimb. Anchane/ Esplanada, cunoscută şi cu numele de Rahba, are un loc bine definit pe teritoriul satului/ oraşului – acolo unde este cazul, de pildă, pe flancul cel mai apropiat de munte. De fapt, Rahba este locul unde se organizează Cercul.
În mare, esplanada e împărţită în spaţii bine determinate: consacrate animalelor, expunerii de produse locale, locul pentru spectacol ş.a. În fapt, indiferent de maniera în care era organizată spaţial Rahba, „prin multiplele sale funcţii e consacrată relaţiei dintre individ şi colectivitate”, economic, social şi cultural, determinându-se nişte personalităţi, şi autorul le aminteşte pe cele pe care le consideră „principale”: crainicul (care comunică informaţiile), negustorul ambulant, cântăreţul „lăudător/ elogiator”/ Meddah (personalitate culturală, existenţa lui constituind uneori „raţiunea de a fi a Cercului”, format şi din curioşi, ascultători ai poveştilor populare etc.), recitatorul de poeme (personalitate culturală, recită proverbe, dă sfaturi rimate ş.a.).
Astfel, Rahba e considerată din antichitate şi până în zilele noastre, în viziunea autorului, inima vieţii economice, sociale şi culturale a localităţii, funcţia de organizare a activităţilor sale este, prin tradiţie, apanajul şefului de trib sau reprezentantului acestuia.
În timp, în jurul Rahba s-au ridicat diverse construcţii specializate, precum restaurante, diverse magazine ş.a. A rămas până azi locul în care se împărtăşesc/ schimbă creaţiile diverşilor creatori, de la cântăreţi, poeţi, recitatori la spectacolele magicienilor, dresorilor de animale etc. Astfel, consideră Abdlekrim Djedri, Rahba este pământul algerian cel mai fidel tradiţiilor, din vremurile lui Massinissa, dar şi modului de organizare, rezistând la încercările de intruziune ale stăpânitorilor din o epocă sau alta – deşi se poate spune că s-au acceptat unele noutăţi – ex.: spectacolul de marionete mişcate în spatele unui panou, spectatorii văzând umbrele (reprezentând, în general, tot legendele sau „istorii”, cu personaje tip – de origine asiatică, adus în lumea arabă, scrie autorul, de Chams Eddine Mohamed Ibn Daniel. În timpul epocilor de tiranie activitatea unor Cercuri s-a desfăşurat în diverse localuri din jurul Rahba.
La „Hadra” et l’absurde începe cu unele consideraţii privind relele pe care le-au adus stăpânirea otomană (metodele tiranice, spolierea, abuzurile, de pildă un „spectacol” aparte, sărbătoarea numită Denouch, care este, de fapt, trecerea unei caravane încărcate cu „darurile” către Poartă), insecuritatea generată de incursiunile europenilor în zonele algeriene de coastă. Toate acestea au dus, printre altele, la analfabetism generalizat, dar şi proliferarea unui anume gen de, scrie autorul, „inconştienţă”, şi prin propagarea „căii sufismului”, zaouïa (plural: zaouïas). Autorul, fără a nega sufismului oarecare apropiere de ştiinţe, literatură, îl consideră un fenomen cu efecte negative, nu doar din punct de vedere religios – fiind contra Islamului pur. Cele mai cunoscute zaouïas (confrerii) din Algeria, în epocă, erau: Darkawia, Kadiriya , Rahmania, Tijania , Aïssaouia , Azouzia, Chabiya, iar Abdlekrim Djedri consideră că între ele, în scopul atragerii adepţilor, în ciuda divergenţelor, se crease şi un anume gen de legătură. Altfel, dacă nu ar fi dus mintea oamenilor către fabulos şi inconsistenţă, efervescenţa intelectuală căreia i-au dat naştere ar fi putut avea, lasă să se înţeleagă autorul, efecte pozitive. Aceste interpretări fabulatorii asupra religiei musulmane, asupra omului (psihic şi fizic), sprijinite de „ideologia absurdă” a acestor zaouïas a dus la apariţia unor fenomene precum – cele legate de căutarea/ hăituirea ğinni-lor şi „tămăduirea” maladiilor incurabile. Au apărut şi mulţimile care se înghesuiau să obţină baraka / binecuvântarea omului sfânt, în onoarea căruia se organiza un ceremonial – hadra/ prezenţa (sau oua’da) , oamenii fiind grupaţi în vizitatori, adepţi sau elevi, care voiau să apuce pe tariqa (calea) sufi, puşi adesea să strângă fonduri pentru maestru sau ordin, scrie autorul. Astfel, au apărut şi Cercuri în care, în cadrul acestor hadra pe lângă celebrarea omului sfânt, se derulau şi întâlniri ale adepţilor, de întărire a solidarităţii de grup ş.a.. O hadra se derula astfel: vizitatorilor, elevii şi adepţii se reuneau şi începeau lecturi din Burda (poem pentru gloria Profetului), din Coran, diverse litanii. Hadra diferă ca organizare şi mod de formare a Cercului de la o zaouïa la alta: de pildă sunt Cercuri pentru obţinerea transei prin dans, sau magie, spectacole cu şerpi, scorpioni, „plantare” de pumnale pe întreg corpul, toate pe ritmuri de bendir şi de tobe, poate şi de castaniete sau, pentru alte zaouïa, cu muzică de flaut ş.a.
Au fost timpuri, scrie Abdlekrim Djedri, în care „mica minoritate a oamenilor de litere, imamilor sau oamenilor de ştiinţă nu a avut cum să facă nimic contra acestui tip de gândire „himerică”, contra adevăratei credinţe, contra ştiinţei şi bunului simţ.
Dar, în timp, au apărut premisele renaşterii, după ceea ce numeşte autorul „trădarea turcilor”, după ocuparea completă ţării de către francezi, capitala căzând la 5 iulie 1830 . Au venit revolta condusă de emirul Abd al-Qādir al-Jazā'iri , apoi un şir de alte revolte (conduse de şeicul Bouamama, din 1880 până în 1908, şi Fatma n’Soumer , în Kabylia, de El Mokrani, Zaâtcha, a tuaregilor , a tribului n’mamcha din Kabyilia ş.a.) care au avut ca efect, în opinia autorului, şi catalizarea formării unor generaţii instruite, care în cele din urmă, s-au angajat şi într-o revoluţie culturală. Citează o serie de personalităţi (Hamdane Ben Atmanr Khodja, 1773-1840, activ în domeniile politic şi ştiinţific, autorul unei cărţi considerată de referinţă pentru gândirea algeriană, Miroir, Mohamed Ben El Annabi/ Mohammed Ben Mohamed Ben Houcine, 1775-1851, autorul tratatului L’effort louable dans l’organisation militaire, romancierul Mohamed Ben Brahim, al cărui bunic, Emir Mustapha Paşa, este autorul primului roman algerian, editat în lumea arabă cu titlul Histoire des amoreux en amour, Şeic Abdelkader El Bédjaoui, 1848-1914, imam la moscheea Sidi Ramdane şi profesor la şcoala Thaalibia, celebru pentru operele sale prin care lupta contra „gândirii himerice”, „inovaţiilor artificiale”, Abu El Kacem El Hafnaoui, 1852-1942, a scris Prezentarea înaintaşilor progeniturilor lor, în care discută despre patrimoniul intelectual algerian, Mohamed Ben Cheneb, 1869-1929, cu rol notabil în revitalizarea mişcării literare algeriene, autorul unei opere numită Plaisir d’un regard sur les mérites de la science et de l’histoire et des chroniques, Ibrahim Abû El Yakdane Ben Hadj Aissa, n. 1888, sau Emir Khlaed Algerianul, 1875-1936, personaj foarte activ, autor, fondator al unor asociaţii, dintre care autorul insistă pe Association des Ouléma Musulmans Algériens, cu obiective ca: valorizarea, propagarea limbii arabe, separarea religiei de cele pământene, redescoperirea drepturilor naţionale.
Autorul subliniază şi în finalul capitolului că a fost o perioadă efervescentă, importantă pentru naţiunea algeriană, dar şi pentru artele plastice, teatru, muzică ş.a.
Ultimele trei capitole, Les embryons de la création théâtrale, Les initiateurs de la créativité artistique şi Atelier et théâtre sunt ancorate în perioada apropiată de zilele noastre. Astfel, conchide autorul, lupta continuă a elitelor algeriene instruite a avut efect în revigorarea scenei culturale a ţării, prin conferinţe, înfiinţarea de asociaţii culturale specializate în conservarea patrimoniului folcloric, muzical şi literar, combaterea „falselor tradiţii religioase”, arătând că elementele amintite până acum, de la Cerc la Hadra, cu baraka/ binecuvântarea din partea „omului sfânt”, poetul elogiator ş.a. se întâlnesc şi azi, şi nu numai la ţară uneori. S-au creat trupe de dans, ansambluri muzicale, trupe de teatru de tipul celei conduse de George El Abiad, în 1921, are a fost susţinută de Emir Khaled, care a jucat la Alger, Oran sau Constantine piese precum: Demnitatea arabilor şi Sultanul Saladin. A fost o perioadă de emulaţie cu efecte notabile. Au apărut multe trupe de teatru, precum cele de la Moutribya, 1922, cea a lui Mansali Mohamed Réda, Rachid Ksentini sau El Hilal El Djaza-iri ş.a. Aşadar, iniţiatorii mişcării teatrale încep cu Emir Khaled sau George Abiad, Tahar Ali Chérif, apoi a urmat, spune Abdlekrim Djedri, o elită de creatori precum: Sellai Ali, cunoscut şi ca Allalou, Mohiedine Bachtarzi, Rachid Kcentini cărora le face câte un „portret”, relevând pagini din viaţa şi activitatea lor. (De altfel, la finele cărţii, este o listă cu liderii mişcării teatrale algeriene între 1911 – 1930).
Ultimul capitol, Atelier et théâtre, subliniază dificultăţile pe care au trebuit să le surmonteze aceşti precursori, care trebuiau să se folosească de ce aveau, să îmbine elementele la îndemână, preluându-le pe cele tradiţionale, folosindu-le pentru a crea o mişcare algeriană contemporană viabilă. În plus, înainte de a transpune creaţiile în araba literară, pentru a se face înţeleşi de public a trebuit să utilizeze limba populară, inclusiv atunci când era cazul, presărată de cuvinte franceze intrate în uzul curent, mijloace şi elemente de stil din creaţiile/ spectacolele populare ş.a.. Astfel, această experienţă inedită, scrie autorul, cu un conflict intelectual între nou şi tradiţional a fost piatra de temelie pentru un teatru algerian viabil.
Abdlekrim Djedri ne-a propus o viziune proprie asupra drumului spectacolului la algerieni, de la primele forme de manifestare, până la cei care au pus bazele teatrului modern. Dincolo de împărtăşirea sau nu a unor opinii ale autorului (legate de sufism, comparaţiile creştinism – islam, relaţia dintre valul cuceritor arab şi riposta europeană, atacurile reciproce ş.a.), lucrarea oferă un bagaj de informaţii/ interpretări interesante pentru cititorul care doreşte să înţeleagă care sunt originile spectacolului la algerieni.

Abdlekrim Djedri, Les origines de spectacle Algérien, traduit de l’arabe par Talb Brahim Daoud, Publications Union des Ecrivains Algériens, 2003

1. Berberii au din vechime alfabet propriu libyco-berber (atestat epigrafic: sec. VI d.C., J.C. Camps, Recherches sur les plus anciennes inscriptions libyques d'Afrique du nord et du Sahara, în Bulletin archéologique du Comité des Travaux Historiques, n.s., 10-11 (1974-1975), 1978) folosit în aria berberofonă (ansamblul Maghreb-Sahara), azi doar de tuaregi (tifinagh). Nu pare a fi fost folosit în literatură (foloseau alfabetele stăpânitorilor puni, latini, arabi sau francezi), ci în scopuri magico-religioase. Tuaregii îl uzitează poate şi pentru funcţia simbolico-identitară. Berberii au un bogat patrimoniu literar (poezie, povestiri, legende, cronici etc.) (Ibn Khaldoun, Istoria berberilor). După colonizarea europeană, rar a mai fost scris. Specialiştii mai folosesc în loc de (t)amazight: limbi nordice berbere, în vest se pot referi la limbile din Atlasul Mijlociu, Maroc, înrudite cu tachelit. Tradiţional tamazight (limbă berberă, familia afro-asiatice, denumire de azi pt. hamito-semitică) (forme: tamazighth, tamajeq, tamahaq, tamasheq) era folosită odinioară de grupurile berbere din Atlasul Mijlociu, Rif, Sened, Tunisia, şi tuaregi. În alte zone are alte denumiri: vestul Algeriei: taznatit/ zenati, Kabylia: thaqvalithi, Siwa: tasiwit etc. Se acceptă că limbile semitice şi berbere sunt ramuri separate ale familiei afro-asiatice.

2. Foederati – cuv. latin, prin sec. al IV-lea î.C., desemna populaţiile străine sosite în Imperiul Roman; aliate cu acesta, apărau frontiera în schimbul unor subsidii în bani/ natură, annonae foederaticae. În timpul lui Justinian foederati: trupe imperiale, alcătuite de obicei din soldaţi barbari şi, în mod excepţional, din romani, comandanţii fiind numiţi de împărat.

3. Al-Kāhinat (cca. 566-693); lb. arabă: vizionară/ preoteasă; romanizată Kah(i)na), cunoscută şi cu numele Dihya sau Kahya. Origine berberă; spre sfârşitul secolului VII i-a condus pe ai săi şi în lupta contra arabizării şi islamizării. Legenda spune era fiica unui şef de trib jrāwa (jarawa), pe nume Tabat; după altă variantă: evreică sau membră a unui trib berber iudaizat.

4. Rebab (rebap, rababah, al-rababa): instrument muzical cu coarde, arcuş, originar din Persia (Afghanistan), probabil adus prin sec. VIII d.C. de caravane. Considerat modelul unui instrument european din secolele XV-XVII, rebec/ rebeck, din care a rezultat violina.

5. Tip de tobă; mai ales în nordul Africii. Neacoperită pe o parte, are două coarde în interior; lovită, produce un zgomot specific.

6. Zonă comercială în oraşele arabe, utilizat şi pentru a desemna piaţa în orice localitate arabă/ arabizată. În vechime se referea mai ales la târgurile săptămânale din orăşele, unde pactele de neutralitate între triburi permiteau schimburile comerciale. În unele ţări africane, printre care şi Algeria, era un loc unde se practicau şi spectacolele, se recitau poeme ş.a.

7. Tārik (Tariq) ibn Ziyad ibn Abdallah (sec. 7 – 8) – Comandant de oşti, berber din Zanata care a străbătut (mai-iunie 711) cu o oaste din 7.000 (alte date: 10.000) de oameni strâmtoarea care va purta numele lui: Djebel al Tarik (Muntele lui Tarik – Gibraltar).

8. „…pământurile spaniole s-au transformat în Andaluzia eliberată de gândirea legendară instaurată de seniorii feudali; asta a permis oamenilor Spaniei să descopere în religia musulmană mizericordia şi valorile care duc la respectul celuilalt şi la egalitate”. – p - 54.

9. Al-Āndalus – numele dat de arabi unei părţi din Peninsula Iberică, stăpânită de musulmani din 711-1492.

10. Dinastia Hafsidă: 1229-1574. Abu Zakariya (1229-1249) desprinde dinastia din cea a Almohazilor (1130-1269); a pus bazele administraţiei în fosta Ifriqia, a consolidat puterea cetăţii Tunis. În secolul al XIV-lea statul Hafsid intră în declin, sub presiunile dinastiei Abdalwide, conduse din nordul Algeriei, de la Tlemcen (din berberul Tilmisan / Izvoarele), pentru ca între 1347-1357 să fie de trei ori cucerit de armatele dinastiei marocane merinide. Cu toate astea dinastia a dăinuit până prin secolul al XVI-lea.

11. Marinizii, Merinizii (sau Benī Merīn), trib berber din nordul Africii; spaniolii le spuneau Mariníes). Dinastia, fondată în 1244, pe un teritoriu situat în Marocul de azi, a domnit până în 1465.

12. Arabii numeau Ifriqiya provincia romană Africa; cuprindea: Tunis, Tripolitania şi Algeria de azi; invadată de musulmani în 647; elemente etno-sociale: rum (se pare din greacă, Romàioi) - în special bizantinii, supuşii Imperiului Roman; pe litoralul african de la nord de Sirte rum: oameni de origine/ de limbă latină; afriki: autohtoni creştinaţi; berber (din latină: barbarus) – care se creştinaseră de puţin timp şi/ sau rămăseseră în afara Imperiului sau/ şi civilizaţiei romane.

13. Ad. litt – comportament, mod de a fi; respectarea regulilor. Limbaj sufi: cale. În linii mari, un adept sufi are de străbătut patru stagii în drumul către împlinire: o viaţă conformă cu şaria, să urmeze calea/ tariqa indicată de murşid/ şeic/ pir, să obţină iluminarea (haqiqat), înţelegerea adevărului – contopirea cu Divinul (marfat).

14. Algeria (Republica Algeriană Populară şi Democratică), 2.380.000 kmp, cca. 30 mil. loc., islam, suniţi, limba oficiale: araba şi amazight (limbă berberă), vorbite: franceza, berbera; Maroc (Regatul Maroc), 710.000 kmp, cca. 30 mil. loc., 99% islam, 1 % alte religii, majoritatea catolici, limba oficială: araba, în paralel: franceza, vorbită: berbera; Tunisia (Republica Tunisiană), 164.000 kmp, cca. 9-10 mil. loc, islam/ suniţi – 99%: religia de stat, 1% catolici, mozaici, limba oficială – araba, vorbite: franceza, berbera, italiana.

15. ’Abū Nuwas (747-probabil 813) – Al-Hasan ibn al-Hani’, celebru poet abbasid cunoscut ca Abu Nuwas (cel cu bucle legănându-se pe umeri), născut la Al-Ahwaz, în SV Persiei; a trăit în vremea khalifilor Harun al Řasid şi Al-Amin; considerat întemeietorul renaşterii stilistice. A stat, conform obiceiului epocii, printre beduini, pentru a deprinde elocvenţa limbii arabe; la Basra şi Kufa a frecventat medii rău famate, imorale şi vicioase. Data morţii sale este incertă, ca şi împrejurările. Poezia lui era contra clişeelor clasice, legată de convenţiile vechii lirici a deşertului. Este socotit creatorul unui nou gen de poem – ghazal-ul dedicat efebului.

16. Sau Qadiriyyah, transliterată kadiri/ qadiri; de la Abdul Qadir Jilani/ Gilani (1077-1166), iranian din provincia Gilan. Unul din cele mai vechi, răspândite ordine: Turcia, Balcani, Africa, India, Pakistan, Asia. Abdelkader, simbolul luptei contra francezilor, era adept.

17. După Shaykh Ahmad al-Tijani (Abul Abbas Ahmad ) (1737-1815).

18. Sau Aïssawa, de la Sheikh Mohamed Ben Aïssa, m. în 1526, la Meknès. Muzica şi cântecele: interpretate de adepţi la instrumente de percuţie, trompete şi voce (solist şi cor) – considerată a avea virtuţi terapeutice şi puterea de a induce participanţilor transa.

19. La origine, în lb. arabă, baraka: binecuvântare/ protecţie oferită de Allah unor persoane (de sfinţenie recunoscută, „şarifi”), locuri, obiecte, date precise (ex: a 27-a noapte a ramadanului), prin aceasta conferindu-le o influenţă spirituală benefică.

20. Vocabularul sufi cunoaşte o serie de termeni ca: Hadarat al-ghayb al-mudafi: prezenţa divină în (lumea) ne-manifestă, Hadarat al-ghayb al-mutlaq: Prezenţa divină în absolut şi incognoscibil, al-Hadarat al-jam'iyah ş.a.

21. Sau Hadhra: dans asociat cu dhikr/ zekr (re-amintirea (atributelor) Domnului din Coran; a te angaja în dhikr însemna să ai conştiinţa existenţei lui Dumnezeu conform cu preceptele islamului; ca act devoţional – şi repetarea numelor divine, a unor ziceri din hadith (pl: ahadith; un hadith: are două părţi: matn/ textul şi isnad lanţul martorilor), recitarea de fragmente din Coran.) Probabil vine de la ideea generală din islam conform căreia orice musulman conştient de existenţa lui Dumnezeu e considerat dhikr; la ordinele sufi există ceremonii dhikr, cu: liturghia – recitare, cântece, dansuri, costumaţii speciale, meditaţie, cufundarea în extaz/ transă etc.
Algeria nu a fost considerată cucerită, formal, decât după 1900, când se consideră că au fost înfrânţi tuaregii.

20. 1808-1883. Conducător al luptei de eliberare naţională din prima jumătate a sec. al XIX-lea. Ales emir în 1832, a dus o luptă dârză, obţinând şi victorii, împotriva armatei franceze. În 1847 a fost luat prizonier, închis în Franţa până în 1853. A murit la Damasc. Numele lui a fost transliterat şi: Abd al-Kadir, Abdel Kader, Abdelkader ş.a.. Abd al-Qādir al-Jazā'iri - Abd al-Qādir Algerianul.

21. Lalla Fatma n'Soumer (1830-1863), numele real Fatma Sid Ahmed, conducătoare algeriană a rezistenţei din Kabylia, împreună cu fratele ei, Si Tahar, în faţa armatelor franceze. A fost supranumită de francezi Ioana d’Arc a Kabyliei.

22. Tuaregi (franceză: touareg, eng: twareg), grup etnic berber sau naţiune/ tamust, cum se consideră. Tuareg: li s-a spus din vechime, de istoricii/ călătorii antichităţii, se pare de pe vremea lui Leo Africanus; îşi spun Kel Tamasheq, Kel Tamajaq/ vorbitori de tamasheq sau kel Hoggar (kel: din) – de ex. din Munţii Hoggar, şi Imouhar, Imuhagh, Imazaghan sau Imashaghen: om liber/ uitat/ abandonat de Dumnezeu. Pe marginea cuvântului Twareg s-au purtat multe dezbateri, pentru că nu pare de origine berberă. S-a spus şi că ar putea veni de la Twārəg, un plural deformat de la Tārgi, un cuvânt din dialectul Ghassānīya, şi ar însemna „locuitor din Targa (numele tuareg al regiunii Fezzan, din Libia regiunea Fezzan/ vechea Phasania a romanilor; lb. berberă: targa – canal, drenaj.) Sau Targa ar fi chiar vechiul nume al regiunii Fezzan. Alte opinii: tuareg: de la pronunţia în limba beduinilor (derivat din cuv. arab badawi, nume generic pt. oamenii deşertului sau/ şi grupurilor de arabi nomazi care străbat deşertul; prin extensie, au fost numiţi aşa şi nomazii deşertului ne-arabi) a cuvântului arab tawariq (abandonat de Dumnezeu) singular: tarqi).
În cărţile algeriene: păstori nomazi, limbă berberă, teritoriu care ocupă parte din: Algeria, Libia, Mali, Niger (mai ales zone sărace în apă, deşert, munţi precum cei numiţi Adrar-des-iforas în Mali, Aïr Mountains în Niger şi Hoggar/ Ahaggar, sudul Algeriei; mulţi tuaregi cred că au ţara lor, fără graniţe recunoscute, capitala spirituală/ istorică: Taddamakat, în Mali); estimare: cca. 1 milion; grupaţi în confederaţii: Ahaggar (Hoggar), Azjer (Ajjer) în N şi Asben (Tuaregii Cerului/ Touaregs de l'Aïr), Ifora, Itesen (Kel Geres), Aulliminden, Kel Tademaket în S. Societate: tradiţional feudală. Vorbesc dialectul/ limba tamachek/ tamasheq - asemănătoare cu araba, dar sunetele sunt mai puţin dure; folosesc vechea scriere berberă: tifinagh. Tuareg: impus de francezi.