PRIN ITALIA, CU POETII ŞI POEZIA (I) - Convorbiri Literare, octombrie, 2007

Productia de carte în Italia la început de mileniu (în 2002) era de cca. 53 000 de titluri (59% prima editie), cca. 254.000.000 exemplare, date care o situau pe o pozitie fruntasă în Europa , din acest punct de vedere.
De la Cantilena unui jongler toscan (a doua jumătate a sec. al XII-lea), Elegia iudeo-italiană (probabil sec. al XII-lea, începutul sec. al XIII-lea), Cantilena/ cantona lui Ciullo (Vincenzo d’Alcamo) (de fapt un contrasto – specie poetică medievală, dialog polemic în versuri) sau Cantona lui Folcacchiero da Siena , Tutto lo mondo vive sanza guerra, considerate cele mai vechi „documente ” ale literaturii tării, drumul poeziei italiene este spectaculos. Secolul XX si începutul secolului XXI nu fac exceptie, cînd globalizarea înseamnă si multe necunoscute si fiecare tară trebuie să îsi găsească drumul care să-i asigure păstrarea valorilor culturale, limbii, traditiilor s.a. O voce notabilă a culturii italiene a secolului al XX-lea, Giovanni Raboni scria : „Poezia e chiar locul bogătiei lingvistice, diversitătii”; „E foarte importantă circulatia tuturor limbilor, culturilor, dar fundamental este si să găsim o definitie a limbii, culturii proprii”.
Textul de fată se doreste o scurtă călătorie, cu poezia si poetii, prin Italia, pe calea cîtorva volume: Giorgio Caproni, Il seme del piangere/ Sămînta plînsului, Guido Zavanone, Tracce/ Urme, Loredana Pietrafesa, Io che sono di luna si Se esiste un cielo, Antonio Melillo, Claudio Sciaraffa, Giovanni Tuzet, San Giorgio e il drago, Sfîntul Gheorghe si balaurul, si Polenul stelelor, antologie de poezie italiană contemporană, editată de Point International, Altea (Alicante) Spania.

Prin Italia, via Livorno, cu Poezia
Giovanni Raboni spunea într-un interviu că atît el, cît si, poate, cine ar fi privit poezia italiană ar fi avut senzatia unei „relative rupturi” imediat după al doilea război. Adăuga că „iruperea neorealismului”, si în poezie, în deceniul 1945 – 55 părea sa (re)pună totul în discutie. Apoi au venit anii 60, care au însemnat si maturitatea generatiei de poeti care si-au publicat primele cărti semnificative prin anii 30; din asa numita „a treia generatie”, cu un rol notabil în istoria literaturii italiene, Raboni mentiona nume precum Vittorio Sereni, Mario Luzi, Attilio Bertolluci si Giorgio Caproni – toti născuti între 1912-1914.
Giorgio Caproni (1912-1990), poet si prozator, s-a născut la Livorno, unde a stat 10 de ani, în 1922 mutîndu-se cu familia la Genova, despre care spunea că e un „oras cu o permanentă muzicalitate datorată vîntului”, adăugînd: „versurile mele s-au născut în simbioză cu vîntul”. A studiat muzica, vioara si disciplinele conexe, armonia si compozitia – simtul armoniei păstrîndu-se în creatia literară. În anii ’30, pătruns fiind de ceea ce numea „viermele literaturii”, creste interesul lui pentru scris.
Poemele publicate – în care reflectă cultura/ folclorul urban –, l-au asezat în galeria poetilor importanti ai Italiei, prin volumele: Come un’allegria, 1936, Ballo a Fontanigorda, 1938, Finzioni, 1941, Cronistoria, 1943, Le stanze della funicolare, 1952, Il passaggio d’Enea, 1956, Il seme del piangere, 1959, Congedo del viaggiatore cerimonioso e altre prosopopee, 1965, Il muro della terra, 1975, Erba francese, 1979, Il franco cacciatore, 1982, In conte di Kevenhüller, 1986, Res amissa, 1991.
Volumul tradus de Adrian Popescu urmează editia Giorgio Caproni, Opera in versi, Mondadori, 2001.
În 1948 Giorgio Caproni scria că pentru a fi autentice: „versurile poetilor adevărati trebuie să fie… Instrumente de suspinat, de strigat bucuria, durerea, iubirea si alte infinite indefinibile lucruri sau stări sufletesti”. Într-un interviu din 1984 spunea: „în primul meu volum, Comme un’allegoria, exprimam tocmai îndoiala că întreaga realitate nu ar fi decît o alegorie a altceva care scapă ratiunii noastre.” În cuvîntul înainte la editia de fată, Doriana Unfer oferă cititorului un tablou elocvent asupra vietii/ operei lui Giorgio Caproni, analizînd evolutia acestuia, volum cu volum, de la etapele Livorno, Genova (cu volumul Come un’allegria, apoi Roma, de la Ballo a Fontanigorda, „cu versuri scurte, întesate de ascutite, intense impresii senzoriale – cel mai adesea mirosuri, sunete, gusturi, iar nu culori”, la etapele marcate de Cronistoria (consistenta sonetului, o altă cromatică, a suferintei, curgerii timpului care distruge, roade), războiul, cu ororile si ruina, la Il passaggio d’Enea, si Il seme del piangere, cu celebrele Versi livorneze si portretele femeilor (notă distinctă pentru Annina, portretizată remarcabil), tinerilor, bărbatilor, peisajele de pe străzi, din port s.a. O lume întreagă zugrăvită în poem, alt fel de a vedea Italia, în călătoria prin sufletul în versuri al unui mare poet.

Giorgio Caproni, Il seme del piangere/ Sămînta plînsului, editie bilingvă: română-italiană, versiunea română: Adrian Popescu, cuvînt înainte: Doriana Unfer, Casa Cărtii de Stiintă, Cluj-Napoca, 2005.



Urme

Guido Zavanone s-a născut la Asti, în 1927, a fost prim procuror la Procuratura Republicii de pe lîngă Tribunalul din Genova, Procuror general onorific la Curtea de Casatie, este co-director la „Nuovo contrappunto” si redactor la „Resine”. Volume de versuri: La terra spenta, 1962, Arteria, 1983, La vita affievolita, 1986, Il viaggio, 1991, Se restaurare la casa degli avi, 1994, Qualcosa, 1994, Care sembianze, 1998 s.a., este prezent în reviste/ antologii italiene si de peste hotare. Este cunoscut cititorului român după ce poemele sale au apărut în volumele colective Poesia ligure contemporanea/ Poezia ligură contemporană, Ed. Europa, Craiova, 1994, Autori liguri contemporanei/ Autori liguri contemporani, Ed. Nona, Piatra Neamt, 2001.
Poetul pare că priveste în versul său realitatea, cotidianul cu un aer oarecum detasat, în acelasi timp observînd si observîndu-se pe sine, sentimentele sale ca pe niste tablouri de pe o simeză, într-un limbaj mai curînd direct, în care metafora este aidoma nuantelor, asezate cu atentie, acolo unde trebuie ca să dea umbra dorită. Uneori detasarea lasă loc apăsării, melancoliei, re-desenării clipelor din amintire, chiar unei usoare revolte împotriva inexorabilului, destinului. S-ar putea vorbi de mai multe teme favorite, predilectă fiind curgerea timpului, înlăntuirea clipelor în curgea lor continuă dinspre copilărie spre senectute. Uneori, timpul se joacă cu noi si copilăria ne desenează pentru totdeauna în amintire culorile/ mirosurile/ clipele ei. Timpul pare că duce de mînă fiece clipă pe care o avem în un perpetuu ieri devenit, cum spunea Augustin, un alt fel de prezent pentru noi: „Era plăcut să-ntîlnesti lumea, imaginile în fugă, prezentul si viitorul, amestecate într-un dans ametitor”; dar: „mai apoi…/ mă dărîma despărtirea rapidă în clipa/ întîlnirii, faptul că de-abia apucam/ cîte o fîsie zdrentuită din lucruri si nu le cunosteam/ cu adevărat niciodată” (Din tren).
La urma urmei, scrie Guido Zavanone, „Poate că socoteala poetului este aceasta: timpurile/ deviate ale istoriei sale: să evoce din nou/ trecutul, să trăiască prezentul/ pentru o viitoare aducere aminte”.

Guido Zavanone, Tracce/ Urme, editie bilingvă: română-italiană, prefată: Bruno Bombi, postfată si versiunea română: Stefan Damian, IDC Press, Cluj-Napoca, 2004.

Scrutînd gîndurile oamenilor

Autoare a cinci volume de poezii, profesoara si pianista de origine lucană (născută la Pesaro, în 1963), trăitoare la Molfetta, Loredana Pietrafesa are o bogată activitate concertistică (pianoforte si clavecin), face parte din colectivul redactional al editurii „La Vallisa”, scrie recenzii, cronici. Volume de versuri: Cortece, Il Salice, 1999, Argini e fondi, La Vallisa, 1991, All’orlo di un grumo di Cose, La Vallisa, 1993, Vecni zmuci, Krovni Sveta, Belgrad, 1994, si cele enuntate aici. Poemele ei au fost traduse în sîrbă, macedoneană, slovenă, publicate în antologii/ reviste de specialitate.
Poezia ei pare un tablou al sentimentelor si armoniilor, al tăcerii interioare si a felul în care poate să fie lumea, dar si a tumultului, zbuciumului latent si vinovătiilor care asteaptă să iasă la lumină, pentru că, nu-i asa, chiar cînd „Tacce il mondo/ e taccione i pensieri/ nel gelido silenzio/ dell’inquieta attesta” (Apocallise).
În poezia ei se întîlnesc sentimente contrastante/ teme diverse: dragostea, bucuria, durerea, tristetea, iluzie si fata întunecată – deziluzia, misterul disperarea, seninătatea s.a. Scrie autoarea: „non udivi il mio cuore/ respirare in sordina/ temendo di destare/ Incertezze domate” (Quesa strana mia pazienza).
Uneori sînt secvente confesive, dublate de altele polemice (cu societatea, cu faptele oamenilor, gîndurile ei, destinul) peisajele/ aspectele exterioare par reflectarea gîndurilor/ psihicului, modului în care vede lumea omul zilelor noastre. Pacea interioară este, uneori, parcă în acord si cu universul – chiar si noaptea plîngea, cheamă, tace sau doarme, linistea mortii este dedublată de cea a naturii. Limbajul este sugestiv, nesofisticat inutil, cu o folosire temperată a figurilor de stil, cu predilectie, poate, pentru anaforă, dar nu în exces.
O poezie în vers liber, marcată de muzicalitate si delicatete.

Loredana Pietrafesa, Io che sono di luna, Editrice La Vallisa, Bari, 1998, Se esiste un cielo, Ed. Ermes, Milano, 2004.

„Orasul cu două jumătăti” din sufletul fiecăruia

Trei tineri autori, reprezentanti ai grupului torinez „Poesia Attiva – Unicorno”, Antonio Melillo (capitolele II si IV, născut la Atripalda, 1976), Claudio Sciaraffa (capitolul V, născut la Torino, 1975), Giovanni Tuzet (capitolele I si III, născut la Ferrara, în 1972) au scris împreună acest volum de poeme si poeme în proză, lansat la Suceava. Textele – pe fundal cu imaginarul mitic-legendar-crestin care îl învăluie pe Sfîntul Gheorghe –, scrise în nuante/ tonuri/ maniere diferite, reusesc să creeze, în final, imaginea de unitate, coerentă. Una din paginile minunate ale imaginarului crestin, lupta Sfîntului Gheorghe cu balaurul, eterna confruntare dintre bine si rău, lumină si întuneric, la urma urmei a tuturor contrariilor (si ale naturii umane) care dau sens existentei universului, este îmbrăcată în haina de culoare si semnificatii a prezentului. Lumea si fata ascunsă a acesteia, fata si reversul oricărei clipe pe care o trăim si care ne trăieste, haina simbolic – duală a fiecărui gest îmbracă totul, de la orasul Ragusa „cu două jumătăti/ împărtit în două de doi mucenici, Ioan si Gheorghe”, dar si de lama ascutită a moirei, care îi divide viata, cronologic, în „după” si „înainte” de 1693, de „cutremurul care a distrus Ragusa si Sicilia de sud si orientală”, la cele două porti, alfa si omega, viata – moartea: „Nu este viată fără moarte, viata/ Moartea, fără viată nu este moarte” (p. 25). Viata, moartea, lumina, întunericul, binele, răul – cuvinte cu întelesuri profunde pentru ceea ce înseamnă fiinta umană, care, rational, sînt legate evenimential/ fiintial de un altul – „alegere”, ca necesitate. Iar după alegere vin întrebările, chinurile, îndoielile si un alt pas sub imperiul necesitătii – răspunsul. La rîndul lui, si acesta aduce pacea pentru o clipă, pentru că: „Binele, fără rău, nu este bine/ Răul nu e rău, fără bine” (p. 19). Iar cînd acest răspuns este legat de ipostaza celui care marchează viată unui semen printr-o sentintă, întrebările înmuguresc parcă mai repede din trupul binelui si al răului, din trupul alb-negru al clipei: „Am văzut în acei ochi balaurul? Răul era în fata mea si eu eram Sfîntul Gheorghe?… Si cum poate fi chinuit într-un mod atroce cel ce învinge rău….” Dar, în fond, „Dumnezeu… ne-a dat posibilitatea de a alege, iar cine o îngăduie, nu poate condamna rezultatele” (p. 39). Ar putea fi si aceasta o concluzie, desi, pînă la urmă, „lumea trăieste si moare ca un nimic” si va rămîne, poate, mereu si o altă întrebare, printre altele: „Dacă ar vrea, ar fi Sfîntul docil?/ Dacă ar sti, ar fi salvat animalul” (p. 29). Sigur, „Cu balaurul socotelile nu se încheie niciodată” (p. 33), la urma urmei.
Un volum care se „roteste” în sfera discursiv-confesivă, evidentiază întrebări si oferă un drum spre unele răspunsuri, scris în manieră interesantă, discurs modern, de cei trei autori torinezi, prezentati cititorului român într-o editie îngrijită de Carmen Veronica Steiciuc, traducerea atractivă a lui Ciprian Popa, beneficiind de comentariile Sandei Maria Ardeleanu, Ginei Puică si Giovannei Frene.

Antonio Melillo, Claudio Sciaraffa, Giovanni Tuzet, San Giorgio e il drago, Sfîntul Gheorghe si balaurul, editie bilingvă, italiană-română, traducere de Ciprian Popa, editia îngrijită de Carmen Veronica Steiciuc, Suceava, 2006.

Het stuifmeel van de sterren/ Il polline della stelle/ Polenul stelelor, poezia italiană contemporană, editia bilingvă: italiană olandeză, selectie si Introducere: Donatella Bisutti, versiunea olandeză: Annie Reniers, Germain Droogenbroodt, Ed. Point International, Altea (Alicante) Spania, 2006.


Discursul lui M. Baudino, Budapesta, 22-24 apr. 2005, forum cu caracter literar.

Ciullo – Cielo d’Alcamo: oras din NV Siciliei.

Născut în jurul anului 1220, mort după 1277, cînd documentele vremii relevă că lupta alături de Frederic al II-lea în războiul contra Comunelor din centrul Italiei.

Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene Bucuresti, 1965, p. 3.

Într-un interviu publicat în Il popolo, 20.02.2002.

Publicat în Il popolo, 20 febr. 2002.