Când Shambala nu mai înseamnă pace
şi
Pământul pur este lăsat să se cufunde-n întuneric
(Convorbiri literare, aprilie 2008)
„Din înaltul celor şapte ceruri,
din sfera celestă, de azur,
a coborât regele nostru, suveranul oamenilor,
Fiul divin, în Tibet.
Ţinut atât de înalt, de pur,
Fără egal, neasemuit!
Cel mai bun dintre toate!”
din Analele şi Cronicile Tibetane (1)
Tibet. Un nume care cheamă în mintea noastră, parcă, istoria, misterul dar şi tragedia. „La sud, vest şi nord e împrejmuit de lanţuri muntoase masive înălţându-se de la şase la opt mii de metri deasupra nivelului mării în Himalaya şi Karakorum, şi de la cinci la şapte mii de metri în munţii Kun-lun” – scriu David Snellgrove şi Hugh Richardson, pe la începutul cărţii lor, despre zona care are „renumele de a fi cea mai îndepărtată şi în acelaşi timp cea mai inaccesibilă ţară din lume”.
Originile poporului tibetan sunt învăluite în apele istoriei. Probabil ar trebui căutate printre triburile Ch’iang, ne-chineze, care cu secole înainte venirii lui Iisus pe pământ, păstoreau turmele în zona Asiei Centrale, până către hotarele de Nord Vest ale „Continentului Spiritual”, China. Şi azi mulţi tibetani au rămas nomazi (duc aceeaşi viaţă, aproape, ca acum două mii şi mai bine de ani), şi parcă merg cu turmele lor de yaci, oi şi capre, în căutarea trecutului, prin munţi, printre dgo-ba (gazele), oi albastre (gna’) sau urşi (dred). În timp, mai multe „clanuri” (termen folosit de autori, prin analogie cu cele scoţiene) s-au sedentarizat, adoptând chiar, parţial, agricultura, convieţuind în areal cu cele nomade. Datele certe încep să apară de când un lider din Valea Yarlung, cunoscut cu „numele” de sPu-rgyal bTsan-po, Preaputernicul, a creat, în termeni europeni, un „regat”. Sunt o serie de legende care descriu coborârea primului rege al Tibetului (numit Preaputernicul divin/ lha bTsan-po, ori Fiul Divin/ lha-sros) pe muntele sacru Yar-lha-sham, din Yarlung, pe o „frânghie cosmică” (2) , traversând mai multe ceruri.
Până şi cu numele lui, şi cum s-a ajuns la forma de azi, este o poveste cu multe incertitudini şi neclarităţi. Autorităţile chineze se referă la zonă denumind-o „Regiunea autonomă Tibet”, prescurtat TAR, deşi parte din vechiul Tibet este împărţită între mai multe alte regiuni (Ladakh, Lahul şi Spiti, din vest, sunt parte a Indiei, Dolpo şi Mustang – de la sf. sec. XVIII sunt parte din Nepal, statele separate Sikkim şi Bhutan, Amdo şi partea de est a regiunii tibetane Kham – sunt în regiunile chineze Qinghai, Gansu, Yunan şi Sichuan). Practic, TAR acoperă doar Ü-Tsang şi vestul regiunii Kham. Tibetanii îşi numesc ţinutul Bod, chinezii îi spun Xīzàng (derivat din numele regiunii Tsang, partea de vest din Ü-Tsang; xī - vest, zàng – de la Ü-Tsang (3) ), nepalezii îi spun Bhot iar pe vremuri, Ptoloemeu l-a numit βαται (batai), în timp ce, după Eric Partdrige (4) , în engleză numele vine de la un cuvânt arab, Tubbat. În arabă, se pare, a venit pe filieră persană, iar persanii au preluat din turcă pluralul la Töbän, adică Töbäd (în chineza medievală – tǔbō ) – „Înălţimile” (5) . În ce priveşte limba lor, într-o carte de referinţă în domeniu, Stephan V. Beyer (6) scrie: „Tibetana este limba vorbită mai ales pe platourile înalte din nordul Himalayei. Este înrudită cu o serie de limbi himalayene, ca Gurung şi Magar, ai căror vorbitori au fost surse tradiţionale de recrutare pentru Gurkha, din Armata Britanică. E de asemenea înrudită cu o serie de limbi ca Rgyarong şi Minyag, vorbite pe câmpiile înalte din nord de triburile nomade numite, tradiţional, de chinezi „barbarii din vest” (7) . Tibetana este mai de la distanţă (puţin) înrudită cu burmeza (8) , încă şi mai puţin cu limbile vorbite de „Naga goi” şi alte triburi de pe înălţimile din Assam; şi mult mai puţin cu chineza.” Ulterior, Beyer adăuga şi că dacă am privi la limba chineză de azi, înrudirea pare mult mai puţin evidentă (9).
După Ma Tuan-lin (10), în China primul nume al unui rege tibetan, gNam-ri slon-ntshan, a fost cunoscut în timpul dinastiei Sui (581-618). În secolul VII regatul tibetan se extinsese mult, fiind temut şi de chinezii dinastiei T’ang, care au oferit regelui lor în anul 640 o prinţesă chineză (pe nume Wencheng (11) ) de soţie. Sunt relatări chineze care vorbesc despre angajarea, numai în lupta cu China dinastiei T’ang, a peste 200 000 de soldaţi tibetani.
Budismul a pătruns în Tibet în timpul domniei regelui Srong-brtsan-sgam-po (în cronicile chineze: Qizonglongzan (12) ), cel căruia i-a fost oferită de soţie Wencheng (13) . Regele (în unele izvoare „împărat”) a invitat în ţară mari nume ale budismului din acea vreme, ca Shantarakshita sau Padmasambhava (în tibetană padma 'byung gnas; în sanskrită ar însemnă „născut din lotus”), mai cunoscut în cronicile tibetane drept Guru Rinpoche (14) (Nepreţuitul maestru) sau Lopon Rinpoche. Aceştia au introdus în Tibet germenii budismului, care a penetrat treptat în aria de influenţă a religiilor indigene (peste zeii locului/ gzhi-bdag, ai soarelui/ sa-bdag, Calea bon-po, mi-chos – a religiilor/ legăturilor umane ori „Calea cerului şi a pământului”/ gnam-sa’I lugs).
Cartea (structurată în: I. Manifestări ale puterii tibetane, II. Introducerea budismului, III. O privire asupra literaturii, IV. Bazele vieţii monastice, V. Suzeranitatea mongolă, VI. Preocupări religioase, VII. Ascensiunea lor la putere, VIII. Suzeranitatea manciuriană, IX. Secolul al XX-lea şi Anexe, cu un tabel cronologic, succesiunea şcolilor religioase, hărţi ş.a.), scrisă fluent, cu folosirea surselor şi a pronunţiei locale cât mai rar posibil, după caz, oferă o imagine asupra unei civilizaţii aparte, care se stinge sub ochii noştri. Istoria s-a întors şi, dacă altădată tibetanii erau un pericol pentru China, acum au fost înglobaţi în uriaşa ţară condusă de la Beijing, ai cărei lideri au decis (după ce europenii au „contribuit” şi ei) după 1959 să distrugă complet principalele izvoare ale civilizaţiei tibetane, întregul ei mod de viaţă. Parte din teritoriile fostului Tibet s-au salvat de la distrugere fiind incluse în India sau Nepal, dar nici acolo lucrurile nu stau bine. Excepţie face Bhutan (în limba locului ’Brug, pronunţat Druk (15) ), supranumită de unii Ultima Shangri-la, fieful unui ordin budist de la care, s-a spus, este probabil să vină numele ţării: ’Brug-pa bKa’-brgyud-pa. Aici, sub protecţia casei regale, aşezămintele spirituale amintesc de strălucirea de altădată. În timp, tibetanii au fost loviţi continuu, şi nu doar în timpul prigoanei dezlănţuită de autorităţile comuniste. Masacrul continuă şi azi (am putut vedea la TV, recent, imaginile filmate de un cameraman român, în care grăniceri chinezi luau la ţintă nomazii care călătoreau pe crestele munţilor; am văzut demonstranţii bătuţi, ucişi de poliţia şi armata chineză chiar în Lhasa). Dalai Lama este în exil, Lhasa, ce a mai rămas din ea, se degradează continuu şi nimeni nu pare să vadă, deşi vorbim despre drepturi, conservarea tradiţiilor ş.a.. O civilizaţie pentru care spiritualitatea a fost un mod de viaţă secole la rând, de numele căreia se leagă viaţa unor Marpa (sau Mar-pa; lider spiritual al ordinului bKa’rgyud), Naropa sau Milarepa moare azi, şi, scriu cei doi autori, „cu excepţia câtorva proteste timide ici şi acolo, restul lumii o lasă să piară fără comentarii şi regrete”. La fel cum, adaug, au lăsat să fie arse de nebunia khmerilor roşii sute de temple care adăposteau comori scrise pe frunze de palmier sau, mai aproape, cum se destramă altele chiar lângă noi.
Mar-pa scria, în Cântecul, său:
„Cât despre cele trei regrete ale mele,
îi regret mai presus de orice pe cei 101 dascăli desăvârşiţi,
………………………………………………
părăsindu-i, tânjesc după ei mai mult decât o mamă după fiul ei.
……………………………………………………
Fiindcă nu există nici o şansă să ne mai întâlnim în această viaţă,
Mă rog să ne întâlnim iarăşi, cu orice preţ, mai târziu,
în ţara U-rgyan sau în vreo sferă cerească”.
Şi eu, citind această carte şi re-văzând cu ochii minţii chipul lui Dalai Lama, dar şi umbrele nomazilor tibetani împuşcaţi în timpul vieţii mele, fără nici un motiv, sau a demonstranţilor ucişi în luna martie în Tibet de poliţia chineză, mă rog ca şi cei de după mine să poată citi despre Lhasa, unde altădată se vorbea de un regat mitic, Shambala (tibetană: bde 'byung), Ţinutul păcii/ fericirii, şi să poată admira cu ochii lor o lume salvată de la distrugere. Lumea Tibetului, a lui Naropa, Marpa, Milarepa, dar şi a prinţesei Wencheng care a venit din China, dar nu să omoare, ci să dăruiască.
David Snellgrove şi Hugh Richardson, Istoria culturală a Tibetului, Editura Herald, Bucureşti, an neprecizat, 384 p.
[1] Bacot, Thomas şi Toussaint, Documents de Touen Houang relatifs à l’histoire de Tibet, Paris, 1940, p. 113, cf. Snellgrove, D. şi Richardson, H..
[2] Poate e o legătură cu frânghia mu/ dmu din legendele chineze: lega cerul de pământ, ajuta oamenii să urce la cer, la „început”.
[3] În legătură cu numele chinez este o lungă poveste, ştiind cum se face transliterarea (yinyi) caracterelor din chineza simplificată ori tradiţională; porneşte de la o procedură care să reflecte şi înţeles, şi sunet. Transliterarea: fenomen care, spun chinezii, datează din antichitate, când grupul etnic Han, majoritar a întâlnit alte etnii. Din pricina problemelor de transliterare, azi în China există un îndreptar: Numele cuvintelor popoarelor lumii: un dicţionar al numelor în romano-chineză, în grija unui serviciu special (pe lângă o agenţie), numit “Serviciul Numelor Proprii şi Traducerii”. Numele Xīzàng datează din vremea dinastiei Qing (înainte: Tǔfān, probabil dintr-un cuvânt turc/ turcic; ar însemna „înălţimi” – Sellheim, R. Oriens - Journal of the International Society for Oriental Research: 1994, Brill Publishers, 1994, p. 548- 549) şi poate fi tradus şi „Scriptura budistă” sau „depozit”, „comoară”.
[4] Partridge, Eric, Origins: A Short Etymological Dictionary of Modern English, New York, 1966, p. 719.
[5] Sellheim, R. op. cit.
[6] Stephan V. Beyer, The Classical Tibetan Language, Albany, 1992, State Univ. of New York Press.
[7] Bhywan: Beyer consideră că e un termen posibil împrumutat de chinezi din vechea tibetană, de la religia şamanică „bon” sau, poate, din vechile limbi Hsi-fan – op cit., p. 7, capitolul Defining Tibetan.
[8] Ulterior, comparând scrierile antice ale celor două limbi, autorul spune că se vede mai strânsa înrudire decât, de pildă, cu alte limbi, exemplu – chineza; op cit., p. 12.
[9] Op. cit., p. 10.
[10] Sau Ma-Duanlin/ Ma-Tuan-lin; istoric chinez; în anul 1317 a publicat cele 348 „volume” din enciclopedia Wen-hsuan-t'ung-k'ao/ Cercetări generale asupra îngistrărilor/ surselor importante.
[11] Pe drum, prinţesa s-a oprit cam o lună, spune legenda, la Lheba Ravine, loc aflat la 25 de km de Lhasa. Aici a fost adorată. La plecare, urmele tălpilor ei au rămas întipărite pe o rocă, devenind loc de pelerinaj. La 70 de ani de la această întâmplare, altă prinţesă chineză a trecut pe aici: a găsit un templu închinat lui Wenchang. Acesta există şi azi.
[12] Shakabpa, Tsepon W. D., Tibet: A Political History, p. 25, Yale University Press, New Haven, London, 1967.
[13] Nume chinez: Wénchéng Gōngzhǔ
[14] Norbu, Thubten Jigme şi Turnbull, Colin, Tibet: Its History, Religion and People, Penguin Books, 1987, p. 162
[15] Alte opinii: Bhutan ar veni din sanskrită, Bhu-Utthan – Ţinutul Înalt; sau Bhots-ant, ar însemna La marginea Tibetului/ La sud de Tibet ş.a. Un nume tibetan al ţării, citat în documente, este Druk Yul/ Ţinutul dragonilor. Alte nume citate de surse istorice: Lho Mon/ Parte de sud a Întunericului sau Lho Men Jong/ Ţinutul sudic al ierburilor de leac ş.a.
vineri, 8 august 2008
Când dragostea e lungă şi scurtă e nădejdea
(Convorbiri literare, martie 2008)
"Dragostea-i lungă dar scurtă-i nădejdea,
Sensu-i strigăt, geamăt e deznădejdea
………………………………………
Cine avea-va puterea de-a se-mpotrivi
Chinului, suferinţei, tristeţii şi durerii
Fi-va tovarăşul meu pe timpul călătoriei"
Fuzûlî, Leyla şi Mecnun
Leyla şi Mecnun este o frumoasă poveste de dragoste, foarte populară în Orient, comparată de unii cu Romeo şi Julieta, a lui Shakespeare. A circulat în mediile de limbă arabă, persană (cea mai renumită versiune e a lui Nezāmi-ye Ganjavī/ Nizami (1) ), arabă (Majnun Layla sau Qays şi Layla), persană (Leyli şi Madjnun), turcă (Leylâ vü Mecnun/ Layla şi Mecnun). Se spune că ar avea la bază întâmplări din viaţa unui tânăr, pe nume Qays ibn al-Mullawah (2), din timpul dinastiei Umayyade (3) , prin secolul al VII-lea. Chiar în acea epocă au existat în lumea arabă cel puţin două versiuni ale poveştii. De pildă, o variantă spune că acest Qays ibn al-Mullawah ibn Muzahim era un poet beduin din tribul arab Bani Aamir. S-a îndrăgostit de Layla bint Mahdi ibn Sa’d, cunoscută ca Layla al-Aamiriya, din acelaşi trib. Apoi au început suferinţele. În literatura turcă (Türk edebiyatı sau Türk yazını) sunt, de pildă, peste treizeci de opere care abordează povestea dintre Leyla şi Mecnun, cea mai veche fiind, scrie profesorul Nevzat Yusuf Sarigöl, a lui Edirneli Şahidi. O versiune foarte populară este cea a lui Fuzûlî, Dâstân-ı Leylî vü Mecnûn, scrisă în dialectul azer al limbii turce.
În colecţia Bibliotheca Islamica (la Editura Kriterion), îngrijită de George Grigore, a douăsprezecea apariţie (4) a fost Gazeluri, o carte a unuia dintre cei mai mari poeţi lirici ai literaturii divanî (5) ai Azerbaigeanului şi ai lumii turce, poate cel mai celebru pentru această parte a lumii, după părerea unor specialişti, Muhammed, fiul lui Süleyman, mai cunoscut după pseudonimul pe care şi l-a însuşit, Fuzûlî („Gură slobodă”). Fuzûlî (de peste 500 de ani versurile lui, scrise în azeră, turcă, persană, arabă sunt recitate pe un teritoriu întins de la Taşkent la Bagdad, de la Baku la Istanbul ori Cairo ş.a.) şi contemporanul său, Bâkî (6) , sunt consideraţi de majoritatea specialiştilor cei mai mari poeţi de limbă turcă şi, după unii, şi persană, chiar arabă, cel puţin pentru epoca lor.
A treisprezecea apariţie în Bibliotheca Islamica este povestea de dragoste dintre Leyla şi Mecnun, în versiunea lui Fuzûlî. Este cea mai amplă/ cunoscută creaţie a lui: 3096 de distihuri, în fapt o mesnevî – formă de poezie orientală apărută în limba arabă, ajunsă şi în limba turcă (şi adoptată de mulţi poeţi între secolele XI – XIX) pe filiera persană (limbă în care are reprezentanţi de marcă, ca Jalaluddin Rumi (7), care, după R.A. Nicholson, este „cel mai mare poet mistic al Islamului”, Ferdoussi/ Firdowsi, cu Şah Name/ Cartea Şahilor ori Attar (8) , cu Asrār-Nāma/ Esrār-Nāme/ Cartea tainelor ori Cartea privighetorilor, Nizami, Saadi, Mollâ Camî, considerat cela mai important poet din Iran în secolul al XV-lea ş.a.).
În afară de Leyla şi Mecnun, opera lui Fuzûlî, din câte se ştie, cuprinde: Türkçe Divan/ Divanul în limba turcă (în care abordează forme poetice ca: gazel, kasida/ oda, müstezat (9) , terkib-i bend (10) , terci-i bend (11) , müseddes (12), muhammes (13), tahmis (14) , murabba (15) , kit’a (16) , rubaiate) (17), Farsça Divan/ Divanul în persană, Arapça Divan/ Divanul în arabă, Beng ü Bâde/ Drog şi vin – poem din 444 de distihuri închinat Şahului Ismail, Heft Câm/ Şapte ulcele – cunoscut şi cu numele Sâkî-nâme; mesnevi în persană; poem mistic din 327 de distihuri; Hadîs-i erba’in/ Patruzeci de tradiţii şi pilde – traducerea scrierii lui Mollâ Camî cu acelaşi titlu; 40 de pilde/ tradiţii ale lui Muhammad redate în catrene (kit’a), Hadîkatü’s-Süedâ/ Grădina măreţiilor – naraţiune în proză a evenimentelor de la Karbala, dar şi despre viaţa celor consideraţi în islam profeţi, Adam, Noe, Abraham, Iacob, Moise, Zaharia şi Muhammad; Rind ü Zâhid/ Rind şi Zahid – alegorie în proză, Hüsn ü Aşk/ Frumuseţe şi dragoste – cunoscut şi cu numele Sihhat ü Maraz/ Sănătate şi boală; pamflet în proză despre călătoria sufletului în „ţara trupului”, Türkçe Mektuplar/ Epistole în limba turcă – 5 epistole către personalităţi ale vremii, printre care Bayazid, fiul lui Soliman Magnificul.
Poetul aminteşte (în introducere la Türkçe Divan/ Divanul în limba turcă) că s-a născut la Karbala (18) , în Irak, dar unele scrieri indică alte locuri: Bagdad (19) , Hille (29). Nu se ştie precis data naşterii. Este aproximată în jurul anului 1494. Fuzûlî era dintr-un puternic trib oğuz, Bayat, aşezat în zona Irakului pe timpul marilor Seldjiukizi. Se pare că a dus o viaţă plină de privaţiuni (trăia dintr-o sumă modestă primită pentru îngrijirea mormântului Imamului ‘Alī (21) din Najaf), adesea simţindu-se marginalizat. Se pare că a murit de ciumă la 60 de ani, după scrierile lui Ahdî, un contemporan al lui. A fost înmormântat alături de şeicul Abdülmümin Dede, într-un templu al congregaţiei sufite Bektâşî (22) , la Karbala.
Mesnevî (persană – mesnevi, transcris şi masnavi/ mathnawi; „cuplete rimate care au un conţinut spiritual adânc, profund”), gen cultivat şi în limba turcă în perioada Divanî, este alcătuit din distihuri (fără restricţie de număr – pot fi şi câteva mii) ale căror versuri rimează între ele, după schema aa, bb, cc etc.. În general sunt compuse din secvenţe bine definite: introducere (începută cu un besmele, în arabă basmala/ bi-smi-llah (23) , urmată de tevhîd, versuri despre unicitatea divinităţii, na’t – preamărire a profetului Muhammad; apoi a sultanului/ padişahului, vizirului ş.a.), conţinutul propriu-zis, finalul (în general mesnevî au final fericit, dar nu totdeauna se întâmplă asta, cum este cazul şi pentru Leyla şi Mecnun). Primul mesnevî în limba turcă, Kutadgu Bilig/ Înţelepciunea Gloriei Regale (24) a fost scris de Yusuf Has Hacib (25), probabil în 1069 sau 1070 pentru un prinţ din Kashgar, numit Tavghach Bughra Khan.
Există poate sute de „cupluri ale iubirii” în mesnevî orientale, printre care Yusuf şi Zuleykha (lb. turcă – Zelîha), Kusrev şi Shavin (turcă: Husrev şi Şîrîn) ş.a., dar şi Leyla şi Mecnun. De regulă, în acest tip de poeme a căror temă este iubirea, eroii au de înfruntat un şir parcă fără sfârşit de obstacole, multe convenţionale (conflicte descrise cu emoţie, iubita este dată altuia ş.a.), întreţesute de momente de petrecere, linişte, calm. La fel se petrec lucrurile şi în Leyla şi Mecnun, versiunea lui Fuzûlî, pe care autorul o construieşte după toate reguile, cu măiestrie. Fuzûlî porneşte povestea de la ceea ce europenii ar numi „dragoste platonică”, iar arabii „dragoste virgină” (26), pentru că eroii nu se căsătoresc şi nu fac dragoste niciodată, şi ajunge să creeze un tablou extraordinar al vieţii cotidiene în epocă, pigmentat cu elemente de misticism, mit ş.a., crezând în puterea cuvântului (scriind chiar că „poate reînvia chiar morţii” folosindu-l). După R.A. Nicholson (27), toate aceste mesnevi sunt, de fapt, un fel de a exprima dorinţa unirii sufletului cu divinul, divinitatea.
În varianta lui Fuzûlî, cei doi eroi sunt colegi la şcoală, se îndrăgostesc, părinţii fetei află şi o retrag iar Mecunun, pentru că nu mai poate să o vadă, atinge pragul nebuniei. Tatăl lui Mecnun o cere pe fată de soţie pentru băiatul său, este refuzat, iar Mecnun pleacă îndurerat în pustie, se împrieteneşte apoi cu un războinic şi porneşte război împotriva clanului Leylei. Acasă, Leyla tânjea după Mecnun, dar este dată altui bărbat. După un şir de suferinţe cei doi iubiţi mor, în final.
Avem la dispoziţie, într-o plăcută versiune în limba română, o frumoasă poveste romantică care a străbătut secolele răspândind şi azi parfumul iubirii, şi aduce, parcă, din negura vremii mai aproape de noi zgomotele paloşelor din lumea lui Mecnun şi a Laylei, dar şi scârţâitul condeiului lui Fuzûlî, unul dintre cei mai renumiţi poeţi ai Orientului.
Fuzûlî, Leyla şi Mecnun/ Leyla ve Mecnun, ediţie bilingvă, selecţie, studiu introductiv, traducere şi note: Nezvat Yusuf Sarigöl, Nermin Yusuf, Selma Yusuf, cuvânt înainte Tural Rzayev, Editura Kriterion, colecţia Bibliotheca Islamica, îngrijită de George Grigore, Bucureşti – Cluj, 2007, 516 p.
[1] Numele întreg: Nizām ad-Dīn Abū Muhammad Ilyās ibn-Yusūf ibn-Zakī ibn-Mu'ayyid.
[2] După Agah Sırrı Levend ar fi vorba despre Umra ul Kays, poet dintr-un trib arab (Levend, A.S., Arap, Fars ve Turk Edebiyatlarinda Leyla ve Mecnun Hikayesi. Ankara, Türk Tarih Kurumu Publication, 1959).
[3] După ce s-a terminat domnia califilor räşedini (primii 4 califi) a început epoca primei dinastii arabe: a Omayyezilor (Ummayada) (661-750), fondată de Moawiya/ Mu’āwiya (Moavie – lb. farsi).
[4] Vorbe de veşnic îndrăgostit, în „Convorbiri literare”, Cartea străină, mai 2006.
[5] Divanî – culegere/ antologie poetică, structurată tematic/ cronologic; în imperiul otoman sub numele generic de poezie de divan se încadra poezia de curte, în perioada târzie caracterizată, de segmente de reală frumuseţe, dar şi schematism, preţiozitate, manierism. Opera poeţilor divanî relevă, în timp/ spaţiu, şi diferenţe. După Atatürk, au fost importante schimbări/ răsturnări nu doar în ideologie, şi în artă, marcate de curente precum Tanzimat/ Înnoire (a întrunit poeţi din mai multe generaţii, în timp), care cereau, dintru început, revitalizarea poeziei turce, schimbarea vocabularului, înlocuirea vechilor forme provenite din lumea persano-arabă cu altele locale, vocabular turc etc, sau Edebiyyât-ı Cedîde/ Noua literatură, Fecr-i Âtî/ Zorii viitorului, Millî Edebiyyât/ Literatura naţională.
[6] Istanbul, 1526-1600; supranumit „sultanul poeţilor”; a creat o veritabilă ruptură în stilul divanî, aşa cum era în epocă.
[7] Nume întreg: Muhammad (persană: Mohammad) bin Baha’uddin Muhammad Valad, s-a născut în localitatea Balkh, în Imperiul Persan, regiunea Khorasan (azi în Afghanistan), la sud de Samarkand, în 1207. Rumi: pentru persani, arabi, turci însemna bizantin / grec, Cel din Rum; Rum - Bizanţ. Supranumele vine de la faptul că a locuit în Bilad ar-rum, Ţara grecilor bizantini, cum era numită arabi, înainte de vremea Imperiului Otoman, zona Anatoliei Bizantine unde se afla statul Konya. Supranumit şi Mevlana (arabă: Mawla-na): stăpînul, maestrul, dascălul nostru, Mawlâ-yê Rum, Maestrul din Anatolia bizantină.
[8] Abū Hamīd bin Abū Bakr Ibrāhīm, mai cunoscut ca Farīd ud-Dīn ori ‘Attār/ Farmacistul; în turcă: Ferüduddîn Attar.
[9] Specie de gazel; în scopul clarificării sensului versurilor, versul lung e completat cu unul scurt.
[10] Poem lung din mai multe strofe, alcătuite din distihuri (persană: bayt), rimă asemănătoare cu a gazelului.
[11] Formal seamănă cu terkib-i bend; uzual are 10-12 distihuri, legate tematic.
[12] Compusă din strofe de 6 versuri.
[13] Are strofe din 5 versuri.
[14] Din strofe de 5 versuri.
[15] Strofe din 4 versuri.
[16] Specie de catren.
[17] Rubayat/ pl.: rubaiuri: specie de catren.
[18] Loc indicat şi de Riyâzî, în Riyâzü ’ş-şu’arâ, 1609.
[19] Din scrierile lui: Latîfî (Tezkiretü ’ş-şu’arâ, 1546), Adhî (Gülşen-i Şuarâ, 1563), Aşik Çelebi (Meşâ’irü’şu’arâ, 1566).
[20] După Kinalizâde Hasan Çelebi, Tezkiretü ’ş-şu’arâ, 1586.
[21] ‘Alī bin ‘Abī-Ţalib, al patrulea şi ultimul calif raşidun, între 656-661 e.n., văr/ ginere al Profetului.
[22] Ordin mistic Bektâşîlik, controversat în unele perioade; congregaţie cristalizată, probabil, către sfârşitul sec. al XIV-lea, schimbări notabile la începutul sec. al XVI-lea. Numele: de la Hâci Bektâş, m. la sf. sec. XIII sau începutul sec. al XIV-lea.
[23] În numele lui Dumnezeu. Folosită în locul frazei bismi-llāhi ar-rahmāni ar-rahīmi; în turcă: Bismillâh-a-Rahman-a-Rahim, „În numele lui Allah, Cel Milos şi Milostiv”); aşa începe fiecare sura din Coran.
[24] Kutadgu Bilig, Qutadğu Bilig/ Înţelepciunea care aduce fericirea sau Înţelepciunea care duce la glorie regală şi noroc, cunoscută cu numele scurt: Înţelepciunea Gloriei Regale.
[25] Yusuf Balasaghuni, Yusuf “Khass Khajib”; nume întreg: Yūsuf Khāss Hājib Balasağuni; de loc din Balasagun (Balassagun sau Karabalsagun; chineză Bālàshāgǔn); oraş din Kyrgyzstan, pe malurile Râului Chui; fostă capitală a hanatului Kara-Kitailor din secolul 10 până a fost ocupat de mongoli, în 1218, primind numele Gobalik (Oraşul Frumos).
[26] Sunt mai multe poveşti de acest tip în literatura orientală: Qays şi Lubna (povestea lui Qays ibn Dharih, m. în anul 688, şi a Lubnei), Antara şi Abla ş.a.
[27] „All the love romances and allegories of Sufi poetry – the tales of Layla and Majnun, Yusuf and Zuleyha, Salaman and Absal, the Moth and the Candle, the Nightingale and the Rose – are shadow pictures of the soul’s passionate longing to be reunited with God” - Nicholson, Reynold A. 1963. Mystics of Islam. London: Routledge and Kegan Paul, 1963, p. 116-117.
(Convorbiri literare, martie 2008)
"Dragostea-i lungă dar scurtă-i nădejdea,
Sensu-i strigăt, geamăt e deznădejdea
………………………………………
Cine avea-va puterea de-a se-mpotrivi
Chinului, suferinţei, tristeţii şi durerii
Fi-va tovarăşul meu pe timpul călătoriei"
Fuzûlî, Leyla şi Mecnun
Leyla şi Mecnun este o frumoasă poveste de dragoste, foarte populară în Orient, comparată de unii cu Romeo şi Julieta, a lui Shakespeare. A circulat în mediile de limbă arabă, persană (cea mai renumită versiune e a lui Nezāmi-ye Ganjavī/ Nizami (1) ), arabă (Majnun Layla sau Qays şi Layla), persană (Leyli şi Madjnun), turcă (Leylâ vü Mecnun/ Layla şi Mecnun). Se spune că ar avea la bază întâmplări din viaţa unui tânăr, pe nume Qays ibn al-Mullawah (2), din timpul dinastiei Umayyade (3) , prin secolul al VII-lea. Chiar în acea epocă au existat în lumea arabă cel puţin două versiuni ale poveştii. De pildă, o variantă spune că acest Qays ibn al-Mullawah ibn Muzahim era un poet beduin din tribul arab Bani Aamir. S-a îndrăgostit de Layla bint Mahdi ibn Sa’d, cunoscută ca Layla al-Aamiriya, din acelaşi trib. Apoi au început suferinţele. În literatura turcă (Türk edebiyatı sau Türk yazını) sunt, de pildă, peste treizeci de opere care abordează povestea dintre Leyla şi Mecnun, cea mai veche fiind, scrie profesorul Nevzat Yusuf Sarigöl, a lui Edirneli Şahidi. O versiune foarte populară este cea a lui Fuzûlî, Dâstân-ı Leylî vü Mecnûn, scrisă în dialectul azer al limbii turce.
În colecţia Bibliotheca Islamica (la Editura Kriterion), îngrijită de George Grigore, a douăsprezecea apariţie (4) a fost Gazeluri, o carte a unuia dintre cei mai mari poeţi lirici ai literaturii divanî (5) ai Azerbaigeanului şi ai lumii turce, poate cel mai celebru pentru această parte a lumii, după părerea unor specialişti, Muhammed, fiul lui Süleyman, mai cunoscut după pseudonimul pe care şi l-a însuşit, Fuzûlî („Gură slobodă”). Fuzûlî (de peste 500 de ani versurile lui, scrise în azeră, turcă, persană, arabă sunt recitate pe un teritoriu întins de la Taşkent la Bagdad, de la Baku la Istanbul ori Cairo ş.a.) şi contemporanul său, Bâkî (6) , sunt consideraţi de majoritatea specialiştilor cei mai mari poeţi de limbă turcă şi, după unii, şi persană, chiar arabă, cel puţin pentru epoca lor.
A treisprezecea apariţie în Bibliotheca Islamica este povestea de dragoste dintre Leyla şi Mecnun, în versiunea lui Fuzûlî. Este cea mai amplă/ cunoscută creaţie a lui: 3096 de distihuri, în fapt o mesnevî – formă de poezie orientală apărută în limba arabă, ajunsă şi în limba turcă (şi adoptată de mulţi poeţi între secolele XI – XIX) pe filiera persană (limbă în care are reprezentanţi de marcă, ca Jalaluddin Rumi (7), care, după R.A. Nicholson, este „cel mai mare poet mistic al Islamului”, Ferdoussi/ Firdowsi, cu Şah Name/ Cartea Şahilor ori Attar (8) , cu Asrār-Nāma/ Esrār-Nāme/ Cartea tainelor ori Cartea privighetorilor, Nizami, Saadi, Mollâ Camî, considerat cela mai important poet din Iran în secolul al XV-lea ş.a.).
În afară de Leyla şi Mecnun, opera lui Fuzûlî, din câte se ştie, cuprinde: Türkçe Divan/ Divanul în limba turcă (în care abordează forme poetice ca: gazel, kasida/ oda, müstezat (9) , terkib-i bend (10) , terci-i bend (11) , müseddes (12), muhammes (13), tahmis (14) , murabba (15) , kit’a (16) , rubaiate) (17), Farsça Divan/ Divanul în persană, Arapça Divan/ Divanul în arabă, Beng ü Bâde/ Drog şi vin – poem din 444 de distihuri închinat Şahului Ismail, Heft Câm/ Şapte ulcele – cunoscut şi cu numele Sâkî-nâme; mesnevi în persană; poem mistic din 327 de distihuri; Hadîs-i erba’in/ Patruzeci de tradiţii şi pilde – traducerea scrierii lui Mollâ Camî cu acelaşi titlu; 40 de pilde/ tradiţii ale lui Muhammad redate în catrene (kit’a), Hadîkatü’s-Süedâ/ Grădina măreţiilor – naraţiune în proză a evenimentelor de la Karbala, dar şi despre viaţa celor consideraţi în islam profeţi, Adam, Noe, Abraham, Iacob, Moise, Zaharia şi Muhammad; Rind ü Zâhid/ Rind şi Zahid – alegorie în proză, Hüsn ü Aşk/ Frumuseţe şi dragoste – cunoscut şi cu numele Sihhat ü Maraz/ Sănătate şi boală; pamflet în proză despre călătoria sufletului în „ţara trupului”, Türkçe Mektuplar/ Epistole în limba turcă – 5 epistole către personalităţi ale vremii, printre care Bayazid, fiul lui Soliman Magnificul.
Poetul aminteşte (în introducere la Türkçe Divan/ Divanul în limba turcă) că s-a născut la Karbala (18) , în Irak, dar unele scrieri indică alte locuri: Bagdad (19) , Hille (29). Nu se ştie precis data naşterii. Este aproximată în jurul anului 1494. Fuzûlî era dintr-un puternic trib oğuz, Bayat, aşezat în zona Irakului pe timpul marilor Seldjiukizi. Se pare că a dus o viaţă plină de privaţiuni (trăia dintr-o sumă modestă primită pentru îngrijirea mormântului Imamului ‘Alī (21) din Najaf), adesea simţindu-se marginalizat. Se pare că a murit de ciumă la 60 de ani, după scrierile lui Ahdî, un contemporan al lui. A fost înmormântat alături de şeicul Abdülmümin Dede, într-un templu al congregaţiei sufite Bektâşî (22) , la Karbala.
Mesnevî (persană – mesnevi, transcris şi masnavi/ mathnawi; „cuplete rimate care au un conţinut spiritual adânc, profund”), gen cultivat şi în limba turcă în perioada Divanî, este alcătuit din distihuri (fără restricţie de număr – pot fi şi câteva mii) ale căror versuri rimează între ele, după schema aa, bb, cc etc.. În general sunt compuse din secvenţe bine definite: introducere (începută cu un besmele, în arabă basmala/ bi-smi-llah (23) , urmată de tevhîd, versuri despre unicitatea divinităţii, na’t – preamărire a profetului Muhammad; apoi a sultanului/ padişahului, vizirului ş.a.), conţinutul propriu-zis, finalul (în general mesnevî au final fericit, dar nu totdeauna se întâmplă asta, cum este cazul şi pentru Leyla şi Mecnun). Primul mesnevî în limba turcă, Kutadgu Bilig/ Înţelepciunea Gloriei Regale (24) a fost scris de Yusuf Has Hacib (25), probabil în 1069 sau 1070 pentru un prinţ din Kashgar, numit Tavghach Bughra Khan.
Există poate sute de „cupluri ale iubirii” în mesnevî orientale, printre care Yusuf şi Zuleykha (lb. turcă – Zelîha), Kusrev şi Shavin (turcă: Husrev şi Şîrîn) ş.a., dar şi Leyla şi Mecnun. De regulă, în acest tip de poeme a căror temă este iubirea, eroii au de înfruntat un şir parcă fără sfârşit de obstacole, multe convenţionale (conflicte descrise cu emoţie, iubita este dată altuia ş.a.), întreţesute de momente de petrecere, linişte, calm. La fel se petrec lucrurile şi în Leyla şi Mecnun, versiunea lui Fuzûlî, pe care autorul o construieşte după toate reguile, cu măiestrie. Fuzûlî porneşte povestea de la ceea ce europenii ar numi „dragoste platonică”, iar arabii „dragoste virgină” (26), pentru că eroii nu se căsătoresc şi nu fac dragoste niciodată, şi ajunge să creeze un tablou extraordinar al vieţii cotidiene în epocă, pigmentat cu elemente de misticism, mit ş.a., crezând în puterea cuvântului (scriind chiar că „poate reînvia chiar morţii” folosindu-l). După R.A. Nicholson (27), toate aceste mesnevi sunt, de fapt, un fel de a exprima dorinţa unirii sufletului cu divinul, divinitatea.
În varianta lui Fuzûlî, cei doi eroi sunt colegi la şcoală, se îndrăgostesc, părinţii fetei află şi o retrag iar Mecunun, pentru că nu mai poate să o vadă, atinge pragul nebuniei. Tatăl lui Mecnun o cere pe fată de soţie pentru băiatul său, este refuzat, iar Mecnun pleacă îndurerat în pustie, se împrieteneşte apoi cu un războinic şi porneşte război împotriva clanului Leylei. Acasă, Leyla tânjea după Mecnun, dar este dată altui bărbat. După un şir de suferinţe cei doi iubiţi mor, în final.
Avem la dispoziţie, într-o plăcută versiune în limba română, o frumoasă poveste romantică care a străbătut secolele răspândind şi azi parfumul iubirii, şi aduce, parcă, din negura vremii mai aproape de noi zgomotele paloşelor din lumea lui Mecnun şi a Laylei, dar şi scârţâitul condeiului lui Fuzûlî, unul dintre cei mai renumiţi poeţi ai Orientului.
Fuzûlî, Leyla şi Mecnun/ Leyla ve Mecnun, ediţie bilingvă, selecţie, studiu introductiv, traducere şi note: Nezvat Yusuf Sarigöl, Nermin Yusuf, Selma Yusuf, cuvânt înainte Tural Rzayev, Editura Kriterion, colecţia Bibliotheca Islamica, îngrijită de George Grigore, Bucureşti – Cluj, 2007, 516 p.
[1] Numele întreg: Nizām ad-Dīn Abū Muhammad Ilyās ibn-Yusūf ibn-Zakī ibn-Mu'ayyid.
[2] După Agah Sırrı Levend ar fi vorba despre Umra ul Kays, poet dintr-un trib arab (Levend, A.S., Arap, Fars ve Turk Edebiyatlarinda Leyla ve Mecnun Hikayesi. Ankara, Türk Tarih Kurumu Publication, 1959).
[3] După ce s-a terminat domnia califilor räşedini (primii 4 califi) a început epoca primei dinastii arabe: a Omayyezilor (Ummayada) (661-750), fondată de Moawiya/ Mu’āwiya (Moavie – lb. farsi).
[4] Vorbe de veşnic îndrăgostit, în „Convorbiri literare”, Cartea străină, mai 2006.
[5] Divanî – culegere/ antologie poetică, structurată tematic/ cronologic; în imperiul otoman sub numele generic de poezie de divan se încadra poezia de curte, în perioada târzie caracterizată, de segmente de reală frumuseţe, dar şi schematism, preţiozitate, manierism. Opera poeţilor divanî relevă, în timp/ spaţiu, şi diferenţe. După Atatürk, au fost importante schimbări/ răsturnări nu doar în ideologie, şi în artă, marcate de curente precum Tanzimat/ Înnoire (a întrunit poeţi din mai multe generaţii, în timp), care cereau, dintru început, revitalizarea poeziei turce, schimbarea vocabularului, înlocuirea vechilor forme provenite din lumea persano-arabă cu altele locale, vocabular turc etc, sau Edebiyyât-ı Cedîde/ Noua literatură, Fecr-i Âtî/ Zorii viitorului, Millî Edebiyyât/ Literatura naţională.
[6] Istanbul, 1526-1600; supranumit „sultanul poeţilor”; a creat o veritabilă ruptură în stilul divanî, aşa cum era în epocă.
[7] Nume întreg: Muhammad (persană: Mohammad) bin Baha’uddin Muhammad Valad, s-a născut în localitatea Balkh, în Imperiul Persan, regiunea Khorasan (azi în Afghanistan), la sud de Samarkand, în 1207. Rumi: pentru persani, arabi, turci însemna bizantin / grec, Cel din Rum; Rum - Bizanţ. Supranumele vine de la faptul că a locuit în Bilad ar-rum, Ţara grecilor bizantini, cum era numită arabi, înainte de vremea Imperiului Otoman, zona Anatoliei Bizantine unde se afla statul Konya. Supranumit şi Mevlana (arabă: Mawla-na): stăpînul, maestrul, dascălul nostru, Mawlâ-yê Rum, Maestrul din Anatolia bizantină.
[8] Abū Hamīd bin Abū Bakr Ibrāhīm, mai cunoscut ca Farīd ud-Dīn ori ‘Attār/ Farmacistul; în turcă: Ferüduddîn Attar.
[9] Specie de gazel; în scopul clarificării sensului versurilor, versul lung e completat cu unul scurt.
[10] Poem lung din mai multe strofe, alcătuite din distihuri (persană: bayt), rimă asemănătoare cu a gazelului.
[11] Formal seamănă cu terkib-i bend; uzual are 10-12 distihuri, legate tematic.
[12] Compusă din strofe de 6 versuri.
[13] Are strofe din 5 versuri.
[14] Din strofe de 5 versuri.
[15] Strofe din 4 versuri.
[16] Specie de catren.
[17] Rubayat/ pl.: rubaiuri: specie de catren.
[18] Loc indicat şi de Riyâzî, în Riyâzü ’ş-şu’arâ, 1609.
[19] Din scrierile lui: Latîfî (Tezkiretü ’ş-şu’arâ, 1546), Adhî (Gülşen-i Şuarâ, 1563), Aşik Çelebi (Meşâ’irü’şu’arâ, 1566).
[20] După Kinalizâde Hasan Çelebi, Tezkiretü ’ş-şu’arâ, 1586.
[21] ‘Alī bin ‘Abī-Ţalib, al patrulea şi ultimul calif raşidun, între 656-661 e.n., văr/ ginere al Profetului.
[22] Ordin mistic Bektâşîlik, controversat în unele perioade; congregaţie cristalizată, probabil, către sfârşitul sec. al XIV-lea, schimbări notabile la începutul sec. al XVI-lea. Numele: de la Hâci Bektâş, m. la sf. sec. XIII sau începutul sec. al XIV-lea.
[23] În numele lui Dumnezeu. Folosită în locul frazei bismi-llāhi ar-rahmāni ar-rahīmi; în turcă: Bismillâh-a-Rahman-a-Rahim, „În numele lui Allah, Cel Milos şi Milostiv”); aşa începe fiecare sura din Coran.
[24] Kutadgu Bilig, Qutadğu Bilig/ Înţelepciunea care aduce fericirea sau Înţelepciunea care duce la glorie regală şi noroc, cunoscută cu numele scurt: Înţelepciunea Gloriei Regale.
[25] Yusuf Balasaghuni, Yusuf “Khass Khajib”; nume întreg: Yūsuf Khāss Hājib Balasağuni; de loc din Balasagun (Balassagun sau Karabalsagun; chineză Bālàshāgǔn); oraş din Kyrgyzstan, pe malurile Râului Chui; fostă capitală a hanatului Kara-Kitailor din secolul 10 până a fost ocupat de mongoli, în 1218, primind numele Gobalik (Oraşul Frumos).
[26] Sunt mai multe poveşti de acest tip în literatura orientală: Qays şi Lubna (povestea lui Qays ibn Dharih, m. în anul 688, şi a Lubnei), Antara şi Abla ş.a.
[27] „All the love romances and allegories of Sufi poetry – the tales of Layla and Majnun, Yusuf and Zuleyha, Salaman and Absal, the Moth and the Candle, the Nightingale and the Rose – are shadow pictures of the soul’s passionate longing to be reunited with God” - Nicholson, Reynold A. 1963. Mystics of Islam. London: Routledge and Kegan Paul, 1963, p. 116-117.
Lupii de ne-vorbit
(în Convorbiri literare, iunie 2008)
„Mă aşez pe bancă, deschid radioul,
cât e ziua de mare – parcă mi-aş ciomăgi inima;
……………………….
Doamne, cu ce rahat
ne e capul îmbătat!”
(Ian Satunovski)
La Editura Ivan Krasko din Nădlac, câtă vreme Ondrej Štefanko a fost printre noi, au apărut o serie de cărţi din colecţia Poezia rusă, în traducerea lui Leo Butnaru, despre care am scris la vremea lor: Ghennadi Ayghi, Chipul vânt, 2003, Alunecări de vise, versuri, 2004, Mai pur decât sensul, poeme eseuri, 2005, Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, 2005, Aleksei Krucionâh, Ironiada jertfei vesele, 2006, Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, vol. I (A – K), vol. II (L- Z), 2006; din câte ştiu, altele au rămas în fază de proiect. Una din ultimele cărţi publicate la Editura Ivan Krasko, sub oblăduirea lui Ondrej Štefanko, a fost o traducere a lui Leo Butnaru, Lupii de ne-vorbit, din opera unuia dintre cei mai importanţi poeţi ruşi contemporani, Ian Satunovski.
Ian Satunovski s-a născut în 1913 (la un an după ce, în 1912, Aleksei Eliseevici Krucionâh crea „monstruleţul”, „fiara de cuvinte” cu trup din limbaj-antilimbaj” (1), care a stat la baza proclamării limbajului transraţional, pre limba lui zaumnaia reci, pe scurt „zaum”), la Ekaterinoslav (azi Dnepropetrovsk). A trăit începând de după război şi până la pensionarea din 1966 (a trecut în nefiinţă în 1982) în orăşelul Electrostal, în vecinătatea Moscovei. Deşi scria versuri de timpuriu, Ian Satunovski considera că „adevăratul botez poetic” (Leo Butnaru) l-ar fi avut la 25 de ani. A fost printre iniţiatorii minimalismului în literatura rusă (şi reprezentant a ceea ce s-a numit în Rusia „a doua avangaradă”), curent manifestat în clandestinitate, în timpul perioadelor postbelică şi poststalinistă, ale cărui caracteristici, tendinţe afine – precum concretismul şi conceptualismul, cu reprezentanţii lor de marcă, de la M. Sokovnin, Vs. Nekrasov ori prietenii lui Satunovski, Igor Holin şi Genrih Sapghir, componenţi ai „Grupului/ Şcolii de la Lianozovo ” (2), care scriau aşa-numita „poezie a barăcilor” – le-a explicat Leo Butnaru în cuvântul său înainte, dar şi în celelalte cărţi despre avangarda rusă.
Reamintim, „avangardă” face parte, ca şi „modernism”, din galeria cuvintelor care suscită discuţii, chiar „schimbări” de „optică” funcţie de epocă. Sunt destul de puţine scrieri despre conceptul de avangardă. Asta deşi apare adesea şi (cum subliniază şi Matei Călinescu (3) , pe drept cuvânt) induce în eroare, în destule titluri recente (de pildă şi în colocviile de la Festivalul Internaţional de Neoavangardă, ediţia a II-a, care a avut loc la Iaşi, între 4-8 iunie, s-au discutat aspecte legate de aceste concepte). De la prima utilizare a termenului de „avangardă” în sens figurat (altul decât militar/ revoluţionar) de către Sainte Beuve, în o recenzie din 22 decembrie 1856, de la zilele în care Baudelaire (înainte ca termenul să fie asociat cu un anume tip de experimentalism/ chiar extremism artistic, care îi vor deveni ulterior elemente esenţiale, dacă nu definitorii) să îl respingă cu hotărâre, s-a ajuns la tendinţa de a grupa mai toate mişcările, mai mult sau mai puţin experimental/ extreme, cu iz antitradiţional(ist) sub această umbrelă, şi, ulterior, la o pletoră de variante/ nuanţe/ direcţii dificil de controlat.
Oricum, reprezentanţii acestor curente/ tendinţe în care se înscria Satunovski agreau un „ascetism lingvistic”, ton neutru şi evitarea, „procedeelor pur poetice” (inclusiv a limbajului emfatic/ tipic socialist, la modă ş.a.), încadrându-se în puternicul, complexul, nonconformistul şi multiformul underground (anti-sovietic; contrabalansa epoca represiunii, când pentru perioada comunistă literatura însemna şi/ poate mai ales cum să instituie restricţii/ interdicţii), în care se întrepătrund şi elemente caracteristice felului de a fi/ a vorbi al evreilor din Rusia vremii, cu particularităţile lingvistice/ vocabular ş.a., se apropiau de unele tendinţe occidentale, de tipul expresionismului german. În mod particular, în ce îi priveşte pe componenţii „Grupului de la Lianozovo” nu se poate vorbi despre o viziune, un program coerent unitar, ci mai ales de linii individuale. Leo Butnaru citează ce spuneau aceştia: „Ne uneşte doar lipsa de libertate, în caz contrar am putea să fim duşmani între noi, atât de diferite sunt modurile în care înţelegem arta”.
Ne amintim, în 1969 (în anii ’70 unele scrieri ale lui Satunovski apar în presa emigranţilor, în regim „tamizdat ” (4)) Ghennadi Ayghi (5), caracterizând poezia rusă a acelor vremuri, nota: „Tot mai mult am certitudinea că arta noastră contemporană (eu i-aş include aici, drept contemporani, pe Mandelştam, Harms, Falka – ba şi pe Pasternak, - care ne sunt cei mai apropiaţi ca percepţie – mie şi prietenilor mei) mai este doar o artă a rezistenţei .” (6) Şi, ca o exemplificare a acestui mod de a gândi, publica ulterior un volum intitulat Poezia ca tăcere.
Pentru Occident literatura/ poezia rusă – care nu însemna numai artişti care trăiau pentru a experimenta/ crea/ inova, tendinţele avangardiste, (la adresa cărora s-a şi exagerat laudativ sau depreciativ) – respira mai ales prin voci poetice precum cele ale unor Evgheni Evtuşenko sau Ahmadulina, apoi prin scriitorii samizdat -ului (7), caracterizaţi prin critica virulentă a regimului comunist, dar şi „discurs vizionar”. Apoi, în Rusia de după frământatul an 1989 s-au impus alte voci care, de cele mai multe ori, fără a ieşi totuşi cu totul din matricea a ce înseamnă poezia rusă, scriu în altă manieră.
Nu putem spune că Ian Satunovski era un dizident, ci mai curând se opunea nedreptăţilor în felul lui, reacţiona, oarecum aidoma altor poeţi, ca de exemplu Ayghi, care înţelegea că „tăcuta rezistenţă spirituală în numele apărării propriei tale persoane ca om, a păstrării demnităţii umane, a convingerilor, intereselor tale intelectuale e o rezistenţă legitimă şi firească, însă arta născută de această rezistenţă poartă în sine şi un sâmbure al autodistrugerii”. Satunovski scria: „Viaţa/ e mai importantă decât iluzia” şi, mai apoi, în alt poem, „încerc să mă obişnuiesc/ a nu spera la nimic”. Dacă pentru Ayghi lupta cu concretul, cu vremelnica „putere” în care era ancorată această rezistenţă şi arta care deriva din ea conducea la o stare care „pentru literatură şi artă e ceva nefructuos”, la Satunovski întâlnim şi poeme cu reflexii din social, ideologic, chiar judecăţi relativ la gândirea marxistă, la cotidianul imediat, la acel „veac al peştişorului de aur”, cu „ideologie lăudăroasă,/ lumea întreagă neavând ochi să o vadă”; sau un tablou al propagandei găunoase şi vieţii pe care o duceau oamenii în URSS (într-o lume în care „toţi gândesc una şi aceeaşi/ şi spun una şi aceeaşi./ Însă spun una, / dar gândesc cui totul altceva”), cum era atunci: „Aici,/ rostogolind buştenii,/ se auto-îndeplineşte Planul/…/ aici există doar două sărbători ale lui Hristos - / avansul salarial/ şi salariul propriu-zis.” Sau, cu un umor colorat într-un negru amar, scria în 1966: „în văzduh e răspândit praf de sare otrăvitoare - / clorură de natriu/…/ Cine ştie, o fi creat-o Dumnezeu/…/Poate că doar Stalin să fi ştiut./ Că doar nu în zadar se spune/ că Beria ar fi avut material compromiţător/ referitor/ la Karl Marx.” … Şi îmi vine în minte un monostih, tradus tot de Leo Butnaru, în volumele cu miniaturi poetice ruse, semnat de Vadim Perlamuter: „ferice de cel e supravieţui istoriei Rusiei…” şi, aş adăuga, tuturor ţărilor care au cunoscut „epoca de aur”.
Poate că poezia/ poetica, temele lui Satunovski, ca şi ale altor poeţi ruşi din această perioadă atât de… „amestecată” sunt uneori destul de dificil de înţeles/ „explicat”, deşi universul (ca şi limbajul „colocvial”, cum îl caracterizează Leo Butnaru) este desprins din cotidian, familiar – oamenii, oraşul, fabrica, legile, interdicţiile, pâinea, tăcerea, prietenii sau, pentru tinerii de azi un pic mai puţin familiar – lozinci, planul cincinal, dialectică, ori personaje din epocă (Pasternak, Mandelştam (8), Krucionâh, Hlebnikov, Platonov (9), Isaak Babel (10) ş.a.). Cum de analizat este şi modul în care se raportează se „sustrage” de la canoanele structurilor lingvistice consacrate. Dificilă ar fi şi o discuţie despre tropi după canoanele „obişnuite”, la poezia lui Satunovski, şi nu pentru că e lipsită de metafore, ci pentru că ele – ca şi în poezia multor poeţi din viaţa literară rusă a vremii – au o construcţie mai aparte, risipite oarecum între celelalte constructe lingvistice/ semantice ale poetului. Şi, desigur, este şi ceva din acea nuanţă de fatalism caracteristic ruşilor, pentru care orice lucru care li s-ar întâmpla e supus erodării, chiar deriziunii, viaţa este dată aşa cum este, orice întâmplare este apăsată şi de aripa întunericului. În plus, orice spaţiu este mult prea mic pentru a putea să nu fie constrângător şi prea mare pentru a putea fi cuprins/ străbătut, fie şi cu sufletul.
Şi, ca şi în cazul lui Ayghi, de pildă, nu cred nici că putem neapărat aborda poezia lui Satunovski după banalul (dar semnificativul, pentru mulţi) criteriu al modului de receptare, caracterizând-o în funcţie de cum „place” sau nu unei categorii sau alta de cititori.
Poate că, la urme urmelor, ar trebui să gândim aidoma lui Ian Satunovski (citez din nou un monostih din „Miniaturi”): „Important e să ai tupeul de a crede că astea-s versuri”.
Prin acest volum Leo Butnaru a oferit cititorului român încă o poartă spre lumea cu totul aparte a poeziei din Rusia sovietică dintr-o perioadă frământată, care a dat poeţi interesanţi, fără de care poezia rusă de azi în mod cert s-ar fi scris cu totul altfel. Printre aceştia se numără, fără îndoială, şi Ian Satunovski.
Ian Satunovski, Lupii de ne-vorbit, versiunea românească, prefaţă (Sensuri din epoca Represans), note: Leo Butnaru, redactor: Ondrej Štefanko, Ed. Ivan Krasko, Nădlac, 2007 (supliment al revistei Oglinzi paralele/ Rovnobežné Zrkdalá), 116 p.
1. Reamintim: „spunea” cam aşa: „Dâr bul şcil/ ubeşciur/ skum/vî so bu/ r l e z”.
2. Localitate care se află la cca. 40 km de Moscova.
3. Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 388. M.C. menţiona drept unul din eseurile cele mai ample cele mai documentate terminologic despre avangardă – Avangarda lui Adrian Marino, din Dicţionarul de idei literare, Ed. Eminescu, 1973, pp. 177-224.
4. Leo Butnaru notează că aceasta vine de la noţiunile: „acolo” şi „editare”
5. Născut la 21.08. 1934, în satul Şaimurzino, raionul Batârievo, Republica Autonomă Ciuvaşă, Federaţia Rusă.
6. Inclusă în cartea sa de versuri şi notiţe apărută la München, prima sa editare în volum în Occident.
7. Ansamblu de mijloace folosite în fosta URSS (şi în alte ţări slave, ex: Bulgaria) pentru difuzarea operelor interzise de cenzură. (cuv. rus. < sam- = auto + izdatel'stvo = editură; cf. fr., engl. samizdat): Uneori aceasta însemna copierea „de mână” a operelor unor creatori.
8. Osip Madelştam (1891-1938), poet rus mort în gulag
9. Andrei Platonov (1899-1951), prozator rus.
10. 1894-1940; prozator rus mort în gulag.
(în Convorbiri literare, iunie 2008)
„Mă aşez pe bancă, deschid radioul,
cât e ziua de mare – parcă mi-aş ciomăgi inima;
……………………….
Doamne, cu ce rahat
ne e capul îmbătat!”
(Ian Satunovski)
La Editura Ivan Krasko din Nădlac, câtă vreme Ondrej Štefanko a fost printre noi, au apărut o serie de cărţi din colecţia Poezia rusă, în traducerea lui Leo Butnaru, despre care am scris la vremea lor: Ghennadi Ayghi, Chipul vânt, 2003, Alunecări de vise, versuri, 2004, Mai pur decât sensul, poeme eseuri, 2005, Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, 2005, Aleksei Krucionâh, Ironiada jertfei vesele, 2006, Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, vol. I (A – K), vol. II (L- Z), 2006; din câte ştiu, altele au rămas în fază de proiect. Una din ultimele cărţi publicate la Editura Ivan Krasko, sub oblăduirea lui Ondrej Štefanko, a fost o traducere a lui Leo Butnaru, Lupii de ne-vorbit, din opera unuia dintre cei mai importanţi poeţi ruşi contemporani, Ian Satunovski.
Ian Satunovski s-a născut în 1913 (la un an după ce, în 1912, Aleksei Eliseevici Krucionâh crea „monstruleţul”, „fiara de cuvinte” cu trup din limbaj-antilimbaj” (1), care a stat la baza proclamării limbajului transraţional, pre limba lui zaumnaia reci, pe scurt „zaum”), la Ekaterinoslav (azi Dnepropetrovsk). A trăit începând de după război şi până la pensionarea din 1966 (a trecut în nefiinţă în 1982) în orăşelul Electrostal, în vecinătatea Moscovei. Deşi scria versuri de timpuriu, Ian Satunovski considera că „adevăratul botez poetic” (Leo Butnaru) l-ar fi avut la 25 de ani. A fost printre iniţiatorii minimalismului în literatura rusă (şi reprezentant a ceea ce s-a numit în Rusia „a doua avangaradă”), curent manifestat în clandestinitate, în timpul perioadelor postbelică şi poststalinistă, ale cărui caracteristici, tendinţe afine – precum concretismul şi conceptualismul, cu reprezentanţii lor de marcă, de la M. Sokovnin, Vs. Nekrasov ori prietenii lui Satunovski, Igor Holin şi Genrih Sapghir, componenţi ai „Grupului/ Şcolii de la Lianozovo ” (2), care scriau aşa-numita „poezie a barăcilor” – le-a explicat Leo Butnaru în cuvântul său înainte, dar şi în celelalte cărţi despre avangarda rusă.
Reamintim, „avangardă” face parte, ca şi „modernism”, din galeria cuvintelor care suscită discuţii, chiar „schimbări” de „optică” funcţie de epocă. Sunt destul de puţine scrieri despre conceptul de avangardă. Asta deşi apare adesea şi (cum subliniază şi Matei Călinescu (3) , pe drept cuvânt) induce în eroare, în destule titluri recente (de pildă şi în colocviile de la Festivalul Internaţional de Neoavangardă, ediţia a II-a, care a avut loc la Iaşi, între 4-8 iunie, s-au discutat aspecte legate de aceste concepte). De la prima utilizare a termenului de „avangardă” în sens figurat (altul decât militar/ revoluţionar) de către Sainte Beuve, în o recenzie din 22 decembrie 1856, de la zilele în care Baudelaire (înainte ca termenul să fie asociat cu un anume tip de experimentalism/ chiar extremism artistic, care îi vor deveni ulterior elemente esenţiale, dacă nu definitorii) să îl respingă cu hotărâre, s-a ajuns la tendinţa de a grupa mai toate mişcările, mai mult sau mai puţin experimental/ extreme, cu iz antitradiţional(ist) sub această umbrelă, şi, ulterior, la o pletoră de variante/ nuanţe/ direcţii dificil de controlat.
Oricum, reprezentanţii acestor curente/ tendinţe în care se înscria Satunovski agreau un „ascetism lingvistic”, ton neutru şi evitarea, „procedeelor pur poetice” (inclusiv a limbajului emfatic/ tipic socialist, la modă ş.a.), încadrându-se în puternicul, complexul, nonconformistul şi multiformul underground (anti-sovietic; contrabalansa epoca represiunii, când pentru perioada comunistă literatura însemna şi/ poate mai ales cum să instituie restricţii/ interdicţii), în care se întrepătrund şi elemente caracteristice felului de a fi/ a vorbi al evreilor din Rusia vremii, cu particularităţile lingvistice/ vocabular ş.a., se apropiau de unele tendinţe occidentale, de tipul expresionismului german. În mod particular, în ce îi priveşte pe componenţii „Grupului de la Lianozovo” nu se poate vorbi despre o viziune, un program coerent unitar, ci mai ales de linii individuale. Leo Butnaru citează ce spuneau aceştia: „Ne uneşte doar lipsa de libertate, în caz contrar am putea să fim duşmani între noi, atât de diferite sunt modurile în care înţelegem arta”.
Ne amintim, în 1969 (în anii ’70 unele scrieri ale lui Satunovski apar în presa emigranţilor, în regim „tamizdat ” (4)) Ghennadi Ayghi (5), caracterizând poezia rusă a acelor vremuri, nota: „Tot mai mult am certitudinea că arta noastră contemporană (eu i-aş include aici, drept contemporani, pe Mandelştam, Harms, Falka – ba şi pe Pasternak, - care ne sunt cei mai apropiaţi ca percepţie – mie şi prietenilor mei) mai este doar o artă a rezistenţei .” (6) Şi, ca o exemplificare a acestui mod de a gândi, publica ulterior un volum intitulat Poezia ca tăcere.
Pentru Occident literatura/ poezia rusă – care nu însemna numai artişti care trăiau pentru a experimenta/ crea/ inova, tendinţele avangardiste, (la adresa cărora s-a şi exagerat laudativ sau depreciativ) – respira mai ales prin voci poetice precum cele ale unor Evgheni Evtuşenko sau Ahmadulina, apoi prin scriitorii samizdat -ului (7), caracterizaţi prin critica virulentă a regimului comunist, dar şi „discurs vizionar”. Apoi, în Rusia de după frământatul an 1989 s-au impus alte voci care, de cele mai multe ori, fără a ieşi totuşi cu totul din matricea a ce înseamnă poezia rusă, scriu în altă manieră.
Nu putem spune că Ian Satunovski era un dizident, ci mai curând se opunea nedreptăţilor în felul lui, reacţiona, oarecum aidoma altor poeţi, ca de exemplu Ayghi, care înţelegea că „tăcuta rezistenţă spirituală în numele apărării propriei tale persoane ca om, a păstrării demnităţii umane, a convingerilor, intereselor tale intelectuale e o rezistenţă legitimă şi firească, însă arta născută de această rezistenţă poartă în sine şi un sâmbure al autodistrugerii”. Satunovski scria: „Viaţa/ e mai importantă decât iluzia” şi, mai apoi, în alt poem, „încerc să mă obişnuiesc/ a nu spera la nimic”. Dacă pentru Ayghi lupta cu concretul, cu vremelnica „putere” în care era ancorată această rezistenţă şi arta care deriva din ea conducea la o stare care „pentru literatură şi artă e ceva nefructuos”, la Satunovski întâlnim şi poeme cu reflexii din social, ideologic, chiar judecăţi relativ la gândirea marxistă, la cotidianul imediat, la acel „veac al peştişorului de aur”, cu „ideologie lăudăroasă,/ lumea întreagă neavând ochi să o vadă”; sau un tablou al propagandei găunoase şi vieţii pe care o duceau oamenii în URSS (într-o lume în care „toţi gândesc una şi aceeaşi/ şi spun una şi aceeaşi./ Însă spun una, / dar gândesc cui totul altceva”), cum era atunci: „Aici,/ rostogolind buştenii,/ se auto-îndeplineşte Planul/…/ aici există doar două sărbători ale lui Hristos - / avansul salarial/ şi salariul propriu-zis.” Sau, cu un umor colorat într-un negru amar, scria în 1966: „în văzduh e răspândit praf de sare otrăvitoare - / clorură de natriu/…/ Cine ştie, o fi creat-o Dumnezeu/…/Poate că doar Stalin să fi ştiut./ Că doar nu în zadar se spune/ că Beria ar fi avut material compromiţător/ referitor/ la Karl Marx.” … Şi îmi vine în minte un monostih, tradus tot de Leo Butnaru, în volumele cu miniaturi poetice ruse, semnat de Vadim Perlamuter: „ferice de cel e supravieţui istoriei Rusiei…” şi, aş adăuga, tuturor ţărilor care au cunoscut „epoca de aur”.
Poate că poezia/ poetica, temele lui Satunovski, ca şi ale altor poeţi ruşi din această perioadă atât de… „amestecată” sunt uneori destul de dificil de înţeles/ „explicat”, deşi universul (ca şi limbajul „colocvial”, cum îl caracterizează Leo Butnaru) este desprins din cotidian, familiar – oamenii, oraşul, fabrica, legile, interdicţiile, pâinea, tăcerea, prietenii sau, pentru tinerii de azi un pic mai puţin familiar – lozinci, planul cincinal, dialectică, ori personaje din epocă (Pasternak, Mandelştam (8), Krucionâh, Hlebnikov, Platonov (9), Isaak Babel (10) ş.a.). Cum de analizat este şi modul în care se raportează se „sustrage” de la canoanele structurilor lingvistice consacrate. Dificilă ar fi şi o discuţie despre tropi după canoanele „obişnuite”, la poezia lui Satunovski, şi nu pentru că e lipsită de metafore, ci pentru că ele – ca şi în poezia multor poeţi din viaţa literară rusă a vremii – au o construcţie mai aparte, risipite oarecum între celelalte constructe lingvistice/ semantice ale poetului. Şi, desigur, este şi ceva din acea nuanţă de fatalism caracteristic ruşilor, pentru care orice lucru care li s-ar întâmpla e supus erodării, chiar deriziunii, viaţa este dată aşa cum este, orice întâmplare este apăsată şi de aripa întunericului. În plus, orice spaţiu este mult prea mic pentru a putea să nu fie constrângător şi prea mare pentru a putea fi cuprins/ străbătut, fie şi cu sufletul.
Şi, ca şi în cazul lui Ayghi, de pildă, nu cred nici că putem neapărat aborda poezia lui Satunovski după banalul (dar semnificativul, pentru mulţi) criteriu al modului de receptare, caracterizând-o în funcţie de cum „place” sau nu unei categorii sau alta de cititori.
Poate că, la urme urmelor, ar trebui să gândim aidoma lui Ian Satunovski (citez din nou un monostih din „Miniaturi”): „Important e să ai tupeul de a crede că astea-s versuri”.
Prin acest volum Leo Butnaru a oferit cititorului român încă o poartă spre lumea cu totul aparte a poeziei din Rusia sovietică dintr-o perioadă frământată, care a dat poeţi interesanţi, fără de care poezia rusă de azi în mod cert s-ar fi scris cu totul altfel. Printre aceştia se numără, fără îndoială, şi Ian Satunovski.
Ian Satunovski, Lupii de ne-vorbit, versiunea românească, prefaţă (Sensuri din epoca Represans), note: Leo Butnaru, redactor: Ondrej Štefanko, Ed. Ivan Krasko, Nădlac, 2007 (supliment al revistei Oglinzi paralele/ Rovnobežné Zrkdalá), 116 p.
1. Reamintim: „spunea” cam aşa: „Dâr bul şcil/ ubeşciur/ skum/vî so bu/ r l e z”.
2. Localitate care se află la cca. 40 km de Moscova.
3. Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 388. M.C. menţiona drept unul din eseurile cele mai ample cele mai documentate terminologic despre avangardă – Avangarda lui Adrian Marino, din Dicţionarul de idei literare, Ed. Eminescu, 1973, pp. 177-224.
4. Leo Butnaru notează că aceasta vine de la noţiunile: „acolo” şi „editare”
5. Născut la 21.08. 1934, în satul Şaimurzino, raionul Batârievo, Republica Autonomă Ciuvaşă, Federaţia Rusă.
6. Inclusă în cartea sa de versuri şi notiţe apărută la München, prima sa editare în volum în Occident.
7. Ansamblu de mijloace folosite în fosta URSS (şi în alte ţări slave, ex: Bulgaria) pentru difuzarea operelor interzise de cenzură. (cuv. rus. < sam- = auto + izdatel'stvo = editură; cf. fr., engl. samizdat): Uneori aceasta însemna copierea „de mână” a operelor unor creatori.
8. Osip Madelştam (1891-1938), poet rus mort în gulag
9. Andrei Platonov (1899-1951), prozator rus.
10. 1894-1940; prozator rus mort în gulag.
Raşel
sau
despre distanţa dintre două suflete care se iubesc
(în Convorbiri literare, iulie 2008)
Edgar Reichmann, scriitor de limbă franceză originar din România, s-a născut la Galaţi, a făcut liceul şi Facultatea de Psihologie şi Pedagogie la Bucureşti, aplecat din ţară în timpul stalinismului, stabilindu-se la Paris. A publicat în reviste/ jurnale ca L'Arche şi Le Monde (calitate în care a contribuit la popularizarea literaturii române în Franţa). În perioada 1962-1990 a făcut parte din Secretariatul UNESCO pentru probleme de educaţie şi cultură, lucrând la Paris şi Abidjan în Côte d’Ivoire. În 1962 a publicat primul său roman, Le Dénonciateur (reeditat în 1990), despre situaţia grea a evreilor din România după cel de-al doilea război mondial; au urmat romanele: Le Rendez-vous de Kronstadt, 1998, L'insomniaque du Danube, Nous n'irons plus a Sils Maria, 1995, Rachel 1998 ş.a..
Raşel urmăreşte o perioadă din viaţa unei familii evreieşti. Parte din membrii ei (ramura din care venea Raşel Lilienthal), trăiau în România, la Kronstatd (vechi nume al Braşovului, care îi plăcea lui Mathieu), cealaltă, din care venea Mathieu Lilienthal – la Paris. Este o poveste despre o legătură puternică între cei doi veri născuţi la mii de kilometri depărtare, dar în aceeaşi zi. O poveste de dragoste oarecum stranie, ciudată, scandaloasă, marcată şi de mentalităţile căpătate în lumile diferite din care proveneau cei doi protagonişti. Al doilea război mondial, cu dramele cumplite pe care le-au trăit popoarele Europei, evreii asasinaţi de nazişti şi oamenii lor, atinge cu aripa lui neagră şi familia Lilienthal, ambele ramuri fiind marcate în felul lor de toate acestea.
Cartea începe în Africa (unde pe Raşel, care avea renumele unei „fanatice/ contaminate de comunism”, „nimeni n-o mai invită la reuniunile unde se regăsesc europenii”), când Mathieu era la o întâlnire mondenă, în calitate de delegat-rezident al Ajutorului Internaţional. Amintirile lui Matheiu, jurnalul Raşelei (care, în viziunea ei, urma şi să îl ajute pe Mathieu să înţeleagă de ce nu s-au întâlnit „cu adevărat niciodată”) poartă cititorul din România în Franţa, Elveţia sau Africa, unde oamenii aveau parte de altfel de rasism („la Dubeh, evreii… sunt ganeenii, cei din Burkina Faso, libanezii…).
La reuniunea aceea mondenă Mathieu primeşte vestea că Raşel a fost muşcată de un şarpe mamba verde. Pleacă cu avionul unui coleg să o ajute, pe drum lăsându-se purtat de povestea familiei lor, de amintiri, încă de la vremurile în care bunicul lui, Maurice Lilienthal, „modest negustor de fier vechi din Transilvania”, căruia „îi plăcea să transforme săbiile în pluguri”, a făcut avere recuperând materialele de război abandonate pe câmpurile de luptă, apoi fiul lui Eduard, rămas în Braşov, s-a căsătorit cu o moldoveancă, Dorothea Stern, a avut o fiică – pe Raşel. Armand („poreclit ironic Valahul, într-un timp în care iudeo-slavii de familie bună găseau că numai dansatorii profesionişti şi ţigăncile nomade puteau aparţine acestei naţii corcite”), al doilea fiu, a ajuns medic la Paris, căsătorit cu Betty Kogan, „socialist-revoluţionară şi unic copil al unui evreu bogat din Sankt Petersburg”, l-a avut pe Mathieu. Copilăria celor doi veri, primele emoţii, strângeri de mână, schimburi de priviri, îmbrăţişări şi sărutări, apropierea războiului, sosirea comunismului, drumurile pe care îi duce viaţa, reîntâlnirea de la Bucureşti în timpul comunismului, „dezacordurile” dintre ei, înstrăinarea, ruperea relaţiilor şi revederea de la Paris, apoi în Africa – sunt parte din pilonii pe care se construieşte naraţiunea acestui roman.
Un atu al cărţii este modul în care autorul a creionat atmosfera din acele locuri şi timpuri, din România (tradiţiile evreilor, viaţa lor aici), din Europa aflată în pragul războiului, apoi din timpul comunismului şi, în final, Africa, loc în care, cum spunea un personaj, Diakité, europenii vin pentru că sunt pierduţi în această lume, pentru că niciodată nu vor „găsi aici soluţiile pentru problemele de acolo… din Europa”. Nu o dată citind acest roman am revăzut în Braşovul lui Edgar Reichmann culorile lumii aparte din târgurile româneşti pe care au zugrăvit-o alţi scriitori români-evrei, ca, de pildă, Tulcea aşa cum o vede Carol Feldman, în Domnişoara, roman publicat la editura Cronica, la Iaşi. Sau am simţit o boare din aerul pe care îl răspândeau în jur casele alăturate ale evreilor şi românilor de pe străzile oraşului copilăriei mele.
Lumea cărţii este oglindită diferit prin ochii celor doi protagonişti. De pildă, prin ochii lui Mathieu, care a resimţit altfel totul, mai departe de complicata scenă a războiului, apoi a comunismului din România, dar şi înclinat spre o perspectivă de judecare a lumii mai… occidental/ diplomatică, faţă de cum le-a trăit şi cum le vede Raşel. Un exemplu este modul în care vedeau cei doi comunismul: Raşel, purtată şi de vâltoarea luptei pentru supravieţuire, acceptă ideile comuniste urcă scările ierarhiei, ajunge să conducă Editura de Stat. Aici am putea să ne oprim la descrierea lumii literare din perioada de „nouă libertate” de după moartea lui Dej, „mai degrabă cedată de bună voie de noii stăpâni decât obţinută prin luptă”, la scriitori: cei care mergeau în Vest, „nu întotdeauna cei mai talentaţi”, „toate Rozinantele… se credeau armăsari, ca Panait Istrai; visau la premiul Nobel în timp ce orice încruntare a subofiţerul de securitate la întoarcerea lor din Vest îi îmbolnăvea de frică”; dar existau şi alţii, „adevăraţi Bucefali” care „surghiuniţi în liniştea unui sat de munte… ştiau că fiecare pagină le poate deveni mormânt” – ş.a.. Mathieu în schimb, vedea, aidoma multor occidentali mai curând „luciul”, suprafaţa. Cum vedeau capitalismul sau soarta evreilor din România şi rolul lui Antonescu ar putea fi alt exemplu: „Mathieu ştia că majoritatea evreilor din România îşi datorau viaţa acestui şef de stat, judecat, condamnat la moarte şi executat din ordinul sovieticilor… dar acel militar obtuz comisese o gravă greşeală continuând războiul”, şi „zeci de mii de evrei au fost măcelăriţi pe teritoriile ocupate din Est.” Raşel: „Protejaţi fiind, cei mai mulţi evrei au supravieţuit… În schimb, cei din regiunile ocupate de Budapesta, de Moscova, au fost lichidaţi mai mult sau mai puţin ştiinţific. Astfel, ungurii au livrat pe toţi cei din Transilvania de nord Germaniei naziste. Trenurile morţii gâfâiau necontenit spre lagărele de exterminare masivă pe când românii masacraseră deja o bună parte din evreii care trăiau în Basarabia, Bucovina şi în celelalte teritorii cucerite cu ajutorul nemţilor. Generalul nu se simţea răspunzător decât pentru evreii săi proprii”. Pentru Raşel şi salvarea ei de la moarte era rodul „împreunării a două capricii: cel al generalului şi altul al Istoriei” iar reabilitarea lui Antonescu, „fie şi pe cale literară”, i se „părea suspectă”.
Dar, dacă pentru Mathieu războiul pare să fi adus şi negru, dar mai mult gri, pentru Raşel lucrurile au stat diferit – pe lângă relele aduse de nazism au mai fost şi Garda de Fier, plecarea din Braşov (unde „sub privirile zeflemitoare ale trecătorilor, saşii şi şvabii… defilau prin faţa Bisericii Negre. Îşi scoseseră steagurile cu crucea încârligată la ferestre… aclamau numele lui Hitler”) la Bucureşti (oraş în care apăreau jurnale ca Bukarester Tageblatt, publicat de nazişti aici; anunţa la 12 august 1942 că ţara „va fi în curând debarasată de vermină”, fapt care a declanşat în România „un imens val de solidaritate… multe familii s-au oferit să-şi ascundă vecinii, mănăstiri şi-au deschis porţile”), rebeliunea, sosirea ruşilor, comunismul, înscrierea în Uniunea Tineretului Comunist. Apoi supravieţuirea a însemnat un drum mai întortocheat, fapt pe care Mathieu l-a înţeles altfel. Când a sosit la Bucureşti, ca diplomat – fapt pe care l-a perceput mai curând ca o pedeapsă – avertizat că verişoara lui era de acum o „comunistă fanatică” (vedea, de pildă, calea progresului drept „eliminarea exploatării”, iar dorinţa părinţilor ei de a pleca în Israel un rezultat al „propagandei sioniste”), primul lui gând a fost că ar putea să profite de relaţiile ei. A văzut intrigile, prefăcătoria şi sforăriile comuniste oarecum mai detaşat, căutând în ele calea care îi era folositoare, poate şi din cauză că era fie incapabil să le înţeleagă, fie incapabil să încerce asta. De altfel, şi Raşel a privit această întâlnire, într-un fel, şi ca un gen de „act politic”. A promis unor oameni ai partidului să ajute la o apropiere de Mathieu (s-au întâlnit, verişoara lui a găsit în el un „amant mediocru”, înverşunat să reînvie o altă Raşel, „umbră venită dintr-un trecut îngropat”). Peste ani, ea va scrie în jurnal: „astăzi, după treizeci de ani, în această periferie jalnică lumii noastre confortabile, mai sunt iritată de fantastica ta capacitate de indiferenţă. Ştii aşa de bine să nu te amesteci. Răsfăţat într-o ţară inaccesibilă nouă, celorlalţi Lilienthali fixaţi pe meleaguri dunărene, ne-ai observat mereu cu bunăvoinţa rece a unui notar”. Chiar şi plecarea ei din ţară a fost, parcă, mai mult jocul unei conjuncturi, generată de schimbările din România, oamenii „noi”: „ce se făcuse cu vechii tovarăşi, constructorii republicii mele socialiste? Îmbătrâneam, nu mai înţelegeam nimic din politică.”
Plecată din ţară, Raşel este practic incapabilă să se adapteze, să se rupă cu totul de lumea în care trăise – când cei din Occident, dornici să o ajute, vor să audă de la ea „placa” cu persecuţiile din ţară, Raşel le spune că beneficiase din plin de privilegiile funcţiei, ba chiar face uneori şi propagandă comunistă. Nu voia să se rupă cu totul, deşi scria: „îmi este prea frică să mă transform în statuie de sare, ca fata lui Lot, dacă întorc capul spre un anumit trecut”; când întâlneşte familia unui funcţionar rus, detaşat de KGB în Africa, se simte „vinovată” că era „aşa de familiară cu oamenii aceştia, beneficiarii unei revoluţii trădate”.
Reuniunea mondenă cu care începe cartea este o altă ilustrare a lumilor diferite din care erau cei doi veri, Raşel îmbătându-se şi scandalizând pe toţi lumea cu acuzele ei. A descris în jurnalul ei scena în care i-a văzut alături pe Matheiu, „delegatul-rezident al Ajutorului Internaţional într-o ţară din lumea a treia, Frederic, bătrânul colon reacţionar, Grişin, comisarul ex-sovietic şi ex-compatriotul lui, prinţul Kisselef, devenit un brav profesor de engleză”, astfel: „până în ziua aceea nu m-am gândit serios la istorie. Mă lăsam purtată de evenimente crezând că le stăpânesc. Partizană a marilor cauze pierdute, mi-am risipit astfel anii cei mai buni… Prin aburii alcoolului… îmi păreaţi patru stafii. Tulbure, simţeam că adevărata fantomă sunt eu. Comunardă înviată, bolşevică de nezdruncinat, asistam neputincioasă la reconcilierea somptuoasă a forţelor sociale pe care le bănuiam duşmane… eram prea bătrână… fosila unei lumi dispărute”.
Raşel, frumoasa, strania, rebela verişoară şi iubită a lui Mathieu, moare fără să reuşească să găsească o cale de înţelegere cu lumea, fără să se poată explica cu vărul ei de care viaţa o depărtase. Mathieu, ajuns la ea prea târziu, nu poate decât să îi ia trupul şi jurnalul. „Din ambulanţa care grăbea spre morga aşezată în afara oraşului… părea că parcurge cu cadavrul verişoarei o cale regală care nu ducea nicăieri.” Nu poate să facă pentru ea nimic decât să respecte o promisiune pe care i-o făcuse cu treizeci de ani în urmă, şi încă mai înainte, într-un joc de copii – să spună pentru ea ruga pentru înmormântare a evreilor, Kadiş. Dar, ca o amară şi ciudată parabolă, acum, ca şi atunci, nu găsea al zecelea bărbat evreu, cum cerea tradiţia. Dar, de data asta, nu mai merge, ca altădată, copil fiind, la cei mari după sfaturi, ci soarta îl trimite pe Grişin – atunci află că şi acesta era evreu. Astfel, Mathieu poate spune Kadiş pentru Raşel, în „Cimitirul ciumaţilor”, unde dorise ea să fie înmormântată.
O carte nu doar despre o iubire sortită să nu poată câştiga, ci şi despre o lume zbuciumată, despre oameni atât de asemănători şi atât de diferiţi, prinşi în vâltoarea unor evenimente tulburi, dramatice, ale căror urme întunecate încă mai apasă pe umerii Europei. Un roman interesant, considerat (1) cel mai bun al lui Edgar Reichmann.
Edgar Reichmann, Raşel, versiunea în limba română: Alexandru Sârbu, colecţia „Insomnii”, Editura EuroPress Group, Bucureşti, 2007, format 11 x 18 cm, 206 p.
1. Într-un interviu, autorul spunea că Nicolae Breban a afirmat că Raşel este cel mai bun roman al lui.
sau
despre distanţa dintre două suflete care se iubesc
(în Convorbiri literare, iulie 2008)
Edgar Reichmann, scriitor de limbă franceză originar din România, s-a născut la Galaţi, a făcut liceul şi Facultatea de Psihologie şi Pedagogie la Bucureşti, aplecat din ţară în timpul stalinismului, stabilindu-se la Paris. A publicat în reviste/ jurnale ca L'Arche şi Le Monde (calitate în care a contribuit la popularizarea literaturii române în Franţa). În perioada 1962-1990 a făcut parte din Secretariatul UNESCO pentru probleme de educaţie şi cultură, lucrând la Paris şi Abidjan în Côte d’Ivoire. În 1962 a publicat primul său roman, Le Dénonciateur (reeditat în 1990), despre situaţia grea a evreilor din România după cel de-al doilea război mondial; au urmat romanele: Le Rendez-vous de Kronstadt, 1998, L'insomniaque du Danube, Nous n'irons plus a Sils Maria, 1995, Rachel 1998 ş.a..
Raşel urmăreşte o perioadă din viaţa unei familii evreieşti. Parte din membrii ei (ramura din care venea Raşel Lilienthal), trăiau în România, la Kronstatd (vechi nume al Braşovului, care îi plăcea lui Mathieu), cealaltă, din care venea Mathieu Lilienthal – la Paris. Este o poveste despre o legătură puternică între cei doi veri născuţi la mii de kilometri depărtare, dar în aceeaşi zi. O poveste de dragoste oarecum stranie, ciudată, scandaloasă, marcată şi de mentalităţile căpătate în lumile diferite din care proveneau cei doi protagonişti. Al doilea război mondial, cu dramele cumplite pe care le-au trăit popoarele Europei, evreii asasinaţi de nazişti şi oamenii lor, atinge cu aripa lui neagră şi familia Lilienthal, ambele ramuri fiind marcate în felul lor de toate acestea.
Cartea începe în Africa (unde pe Raşel, care avea renumele unei „fanatice/ contaminate de comunism”, „nimeni n-o mai invită la reuniunile unde se regăsesc europenii”), când Mathieu era la o întâlnire mondenă, în calitate de delegat-rezident al Ajutorului Internaţional. Amintirile lui Matheiu, jurnalul Raşelei (care, în viziunea ei, urma şi să îl ajute pe Mathieu să înţeleagă de ce nu s-au întâlnit „cu adevărat niciodată”) poartă cititorul din România în Franţa, Elveţia sau Africa, unde oamenii aveau parte de altfel de rasism („la Dubeh, evreii… sunt ganeenii, cei din Burkina Faso, libanezii…).
La reuniunea aceea mondenă Mathieu primeşte vestea că Raşel a fost muşcată de un şarpe mamba verde. Pleacă cu avionul unui coleg să o ajute, pe drum lăsându-se purtat de povestea familiei lor, de amintiri, încă de la vremurile în care bunicul lui, Maurice Lilienthal, „modest negustor de fier vechi din Transilvania”, căruia „îi plăcea să transforme săbiile în pluguri”, a făcut avere recuperând materialele de război abandonate pe câmpurile de luptă, apoi fiul lui Eduard, rămas în Braşov, s-a căsătorit cu o moldoveancă, Dorothea Stern, a avut o fiică – pe Raşel. Armand („poreclit ironic Valahul, într-un timp în care iudeo-slavii de familie bună găseau că numai dansatorii profesionişti şi ţigăncile nomade puteau aparţine acestei naţii corcite”), al doilea fiu, a ajuns medic la Paris, căsătorit cu Betty Kogan, „socialist-revoluţionară şi unic copil al unui evreu bogat din Sankt Petersburg”, l-a avut pe Mathieu. Copilăria celor doi veri, primele emoţii, strângeri de mână, schimburi de priviri, îmbrăţişări şi sărutări, apropierea războiului, sosirea comunismului, drumurile pe care îi duce viaţa, reîntâlnirea de la Bucureşti în timpul comunismului, „dezacordurile” dintre ei, înstrăinarea, ruperea relaţiilor şi revederea de la Paris, apoi în Africa – sunt parte din pilonii pe care se construieşte naraţiunea acestui roman.
Un atu al cărţii este modul în care autorul a creionat atmosfera din acele locuri şi timpuri, din România (tradiţiile evreilor, viaţa lor aici), din Europa aflată în pragul războiului, apoi din timpul comunismului şi, în final, Africa, loc în care, cum spunea un personaj, Diakité, europenii vin pentru că sunt pierduţi în această lume, pentru că niciodată nu vor „găsi aici soluţiile pentru problemele de acolo… din Europa”. Nu o dată citind acest roman am revăzut în Braşovul lui Edgar Reichmann culorile lumii aparte din târgurile româneşti pe care au zugrăvit-o alţi scriitori români-evrei, ca, de pildă, Tulcea aşa cum o vede Carol Feldman, în Domnişoara, roman publicat la editura Cronica, la Iaşi. Sau am simţit o boare din aerul pe care îl răspândeau în jur casele alăturate ale evreilor şi românilor de pe străzile oraşului copilăriei mele.
Lumea cărţii este oglindită diferit prin ochii celor doi protagonişti. De pildă, prin ochii lui Mathieu, care a resimţit altfel totul, mai departe de complicata scenă a războiului, apoi a comunismului din România, dar şi înclinat spre o perspectivă de judecare a lumii mai… occidental/ diplomatică, faţă de cum le-a trăit şi cum le vede Raşel. Un exemplu este modul în care vedeau cei doi comunismul: Raşel, purtată şi de vâltoarea luptei pentru supravieţuire, acceptă ideile comuniste urcă scările ierarhiei, ajunge să conducă Editura de Stat. Aici am putea să ne oprim la descrierea lumii literare din perioada de „nouă libertate” de după moartea lui Dej, „mai degrabă cedată de bună voie de noii stăpâni decât obţinută prin luptă”, la scriitori: cei care mergeau în Vest, „nu întotdeauna cei mai talentaţi”, „toate Rozinantele… se credeau armăsari, ca Panait Istrai; visau la premiul Nobel în timp ce orice încruntare a subofiţerul de securitate la întoarcerea lor din Vest îi îmbolnăvea de frică”; dar existau şi alţii, „adevăraţi Bucefali” care „surghiuniţi în liniştea unui sat de munte… ştiau că fiecare pagină le poate deveni mormânt” – ş.a.. Mathieu în schimb, vedea, aidoma multor occidentali mai curând „luciul”, suprafaţa. Cum vedeau capitalismul sau soarta evreilor din România şi rolul lui Antonescu ar putea fi alt exemplu: „Mathieu ştia că majoritatea evreilor din România îşi datorau viaţa acestui şef de stat, judecat, condamnat la moarte şi executat din ordinul sovieticilor… dar acel militar obtuz comisese o gravă greşeală continuând războiul”, şi „zeci de mii de evrei au fost măcelăriţi pe teritoriile ocupate din Est.” Raşel: „Protejaţi fiind, cei mai mulţi evrei au supravieţuit… În schimb, cei din regiunile ocupate de Budapesta, de Moscova, au fost lichidaţi mai mult sau mai puţin ştiinţific. Astfel, ungurii au livrat pe toţi cei din Transilvania de nord Germaniei naziste. Trenurile morţii gâfâiau necontenit spre lagărele de exterminare masivă pe când românii masacraseră deja o bună parte din evreii care trăiau în Basarabia, Bucovina şi în celelalte teritorii cucerite cu ajutorul nemţilor. Generalul nu se simţea răspunzător decât pentru evreii săi proprii”. Pentru Raşel şi salvarea ei de la moarte era rodul „împreunării a două capricii: cel al generalului şi altul al Istoriei” iar reabilitarea lui Antonescu, „fie şi pe cale literară”, i se „părea suspectă”.
Dar, dacă pentru Mathieu războiul pare să fi adus şi negru, dar mai mult gri, pentru Raşel lucrurile au stat diferit – pe lângă relele aduse de nazism au mai fost şi Garda de Fier, plecarea din Braşov (unde „sub privirile zeflemitoare ale trecătorilor, saşii şi şvabii… defilau prin faţa Bisericii Negre. Îşi scoseseră steagurile cu crucea încârligată la ferestre… aclamau numele lui Hitler”) la Bucureşti (oraş în care apăreau jurnale ca Bukarester Tageblatt, publicat de nazişti aici; anunţa la 12 august 1942 că ţara „va fi în curând debarasată de vermină”, fapt care a declanşat în România „un imens val de solidaritate… multe familii s-au oferit să-şi ascundă vecinii, mănăstiri şi-au deschis porţile”), rebeliunea, sosirea ruşilor, comunismul, înscrierea în Uniunea Tineretului Comunist. Apoi supravieţuirea a însemnat un drum mai întortocheat, fapt pe care Mathieu l-a înţeles altfel. Când a sosit la Bucureşti, ca diplomat – fapt pe care l-a perceput mai curând ca o pedeapsă – avertizat că verişoara lui era de acum o „comunistă fanatică” (vedea, de pildă, calea progresului drept „eliminarea exploatării”, iar dorinţa părinţilor ei de a pleca în Israel un rezultat al „propagandei sioniste”), primul lui gând a fost că ar putea să profite de relaţiile ei. A văzut intrigile, prefăcătoria şi sforăriile comuniste oarecum mai detaşat, căutând în ele calea care îi era folositoare, poate şi din cauză că era fie incapabil să le înţeleagă, fie incapabil să încerce asta. De altfel, şi Raşel a privit această întâlnire, într-un fel, şi ca un gen de „act politic”. A promis unor oameni ai partidului să ajute la o apropiere de Mathieu (s-au întâlnit, verişoara lui a găsit în el un „amant mediocru”, înverşunat să reînvie o altă Raşel, „umbră venită dintr-un trecut îngropat”). Peste ani, ea va scrie în jurnal: „astăzi, după treizeci de ani, în această periferie jalnică lumii noastre confortabile, mai sunt iritată de fantastica ta capacitate de indiferenţă. Ştii aşa de bine să nu te amesteci. Răsfăţat într-o ţară inaccesibilă nouă, celorlalţi Lilienthali fixaţi pe meleaguri dunărene, ne-ai observat mereu cu bunăvoinţa rece a unui notar”. Chiar şi plecarea ei din ţară a fost, parcă, mai mult jocul unei conjuncturi, generată de schimbările din România, oamenii „noi”: „ce se făcuse cu vechii tovarăşi, constructorii republicii mele socialiste? Îmbătrâneam, nu mai înţelegeam nimic din politică.”
Plecată din ţară, Raşel este practic incapabilă să se adapteze, să se rupă cu totul de lumea în care trăise – când cei din Occident, dornici să o ajute, vor să audă de la ea „placa” cu persecuţiile din ţară, Raşel le spune că beneficiase din plin de privilegiile funcţiei, ba chiar face uneori şi propagandă comunistă. Nu voia să se rupă cu totul, deşi scria: „îmi este prea frică să mă transform în statuie de sare, ca fata lui Lot, dacă întorc capul spre un anumit trecut”; când întâlneşte familia unui funcţionar rus, detaşat de KGB în Africa, se simte „vinovată” că era „aşa de familiară cu oamenii aceştia, beneficiarii unei revoluţii trădate”.
Reuniunea mondenă cu care începe cartea este o altă ilustrare a lumilor diferite din care erau cei doi veri, Raşel îmbătându-se şi scandalizând pe toţi lumea cu acuzele ei. A descris în jurnalul ei scena în care i-a văzut alături pe Matheiu, „delegatul-rezident al Ajutorului Internaţional într-o ţară din lumea a treia, Frederic, bătrânul colon reacţionar, Grişin, comisarul ex-sovietic şi ex-compatriotul lui, prinţul Kisselef, devenit un brav profesor de engleză”, astfel: „până în ziua aceea nu m-am gândit serios la istorie. Mă lăsam purtată de evenimente crezând că le stăpânesc. Partizană a marilor cauze pierdute, mi-am risipit astfel anii cei mai buni… Prin aburii alcoolului… îmi păreaţi patru stafii. Tulbure, simţeam că adevărata fantomă sunt eu. Comunardă înviată, bolşevică de nezdruncinat, asistam neputincioasă la reconcilierea somptuoasă a forţelor sociale pe care le bănuiam duşmane… eram prea bătrână… fosila unei lumi dispărute”.
Raşel, frumoasa, strania, rebela verişoară şi iubită a lui Mathieu, moare fără să reuşească să găsească o cale de înţelegere cu lumea, fără să se poată explica cu vărul ei de care viaţa o depărtase. Mathieu, ajuns la ea prea târziu, nu poate decât să îi ia trupul şi jurnalul. „Din ambulanţa care grăbea spre morga aşezată în afara oraşului… părea că parcurge cu cadavrul verişoarei o cale regală care nu ducea nicăieri.” Nu poate să facă pentru ea nimic decât să respecte o promisiune pe care i-o făcuse cu treizeci de ani în urmă, şi încă mai înainte, într-un joc de copii – să spună pentru ea ruga pentru înmormântare a evreilor, Kadiş. Dar, ca o amară şi ciudată parabolă, acum, ca şi atunci, nu găsea al zecelea bărbat evreu, cum cerea tradiţia. Dar, de data asta, nu mai merge, ca altădată, copil fiind, la cei mari după sfaturi, ci soarta îl trimite pe Grişin – atunci află că şi acesta era evreu. Astfel, Mathieu poate spune Kadiş pentru Raşel, în „Cimitirul ciumaţilor”, unde dorise ea să fie înmormântată.
O carte nu doar despre o iubire sortită să nu poată câştiga, ci şi despre o lume zbuciumată, despre oameni atât de asemănători şi atât de diferiţi, prinşi în vâltoarea unor evenimente tulburi, dramatice, ale căror urme întunecate încă mai apasă pe umerii Europei. Un roman interesant, considerat (1) cel mai bun al lui Edgar Reichmann.
Edgar Reichmann, Raşel, versiunea în limba română: Alexandru Sârbu, colecţia „Insomnii”, Editura EuroPress Group, Bucureşti, 2007, format 11 x 18 cm, 206 p.
1. Într-un interviu, autorul spunea că Nicolae Breban a afirmat că Raşel este cel mai bun roman al lui.
joi, 7 august 2008
O lume se destramă
(în Convorbiri literare, mai 2008)
"O lume se destramă; centrul nu poate rezista
Un val de anarhie se revarsă peste lume
Mareea de sânge tulbure e slobozită, şi peste tot
Solemnitatea inocenţei e înecată"
William Butler Yeats, A doua venire
Despre Chinua Achebe (Albert Chinualumogu Achebe), din 1990 paralizat după un accident de maşină, poate cel mai faimos scriitor african al momentului, născut în 1930, într-o familie creştină (bunicii săi nu erau creştini) din satul Igbo, Ogidi, district în sudul Nigeriei, scriitoarea sud-africană Nadine Gordimer, laureată Nobel pentru literatură în 1991, a spus că este „tatăl literaturii africane moderne“ (1) . Elaine Showalter, membru al juriului care i-a decernat premiul „Man Booker International Prize for Fiction”, consideră că „în O lume se destramă şi celelalte romane ale sale despre Nigeria, Chinua Achebe a inaugurat romanul african modern” (2).
Primul roman al lui Achebe, cel mai tradus scriitor african (peste 50 de limbi), Things Fall Apart (prima ediţia: în limba engleză, în 1958), vândut în peste 12 milioane de exemplare, a fost inclus de diverse colegii/ instituţii, reviste de prestigiu pe lista celor mai importante 100 de titluri ale literaturii de limbă engleză din 1923 până în prezent. A apărut recent în limba română, cu titlul O lume se destramă. Cu un titlu inspirat de un poem al lui William Butler Yeats, The Second Coming/ A doua venire, este considerată una din cele mai importante cărţi ale literaturii africane (sunt voci în Nigeria care o consideră aproape de talia Bibliei). Studiat pe toate continentele, romanul a fost dramatizat la radio, în Nigeria, apoi a constituit suportul pentru un serial de televiziune. S-a spus şi că succesul lui Achebe, meritat, s-a datorat şi faptului că a scris în limba engleză.
Romanul este centrat pe viaţa lui Okonowo (şi a familiei sale, copiii şi cele trei soţii – cu accent pe fiul său mai mare, Nwoye, şi fiica favorită, Enzima), ajuns lider local peste cele nouă sate ale grupului etnic Igbo (3) , din Umofia (4), Nigeria, mai ales datorită calităţilor sale de luptător. Curajul, determinarea şi dorinţa lui de a nu lăsa lucrurile la jumătate veneau şi – sau poate mai ales – din faptul că detesta lenea şi chiar laşitatea tatălui său, Unoka. Achebe abordează în roman o perioadă – probabil între sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea – în care colonialismului britanic, activitatea misionarilor creştini au avut impact major asupra vieţii oamenilor locului, tradiţiilor, credinţei lor. Ulterior, Achebe a scris No longer Ease (5) , 1960, conceput iniţial ca o a doua parte la O lume se destramă, Aroow of God, 1964, pe un subiect asemănător. Apoi a reluat tema, cu personaje care trăiesc mai departe problemele din O lume se destramă în ţări imaginare ale Africii – în A Man of the People, 1966, Anthills of the Savannah, 1987.
Construcţia romanului porneşte de la ideea că „lumea” lui Okonkwo, centrată pe satul Umofia, mai cuprinde alte opt sate, în care oamenii trăiesc după ritualuri, tradiţii, pe care Achebe le descrie fără să le explice. (De altfel, cartea este scrisă la persoana a treia, de pe poziţia naratorului omniscient – care ştie în detaliu gândurile, motivaţiile fiecărui personaj – şi decident: până la venirea omului alb, chiar din timpul exilului, lucrurile sunt descrise prin prisma lui Okonkwo, după care aceste devine doar parte, actant.) Luptându-se cu tarele dar şi datoriile tatălui său, Okonkwo ajunge, după eforturi mari, ghinioane, suişuri şi coborâşuri, om de vază, luptător şi fermier, component al importantului grup al egwugwu – cei care reprezintă, din illo tempore, spiritele străvechi ale satului, cap al unei familii pe care se străduieşte să o conducă cu fermitate – din nou, din dorinţa de a demonstra tuturor, dar mai ales sieşi, că slăbiciunea tatălui nu îl caracterizează.
La un moment dat, în timpul unei ceremonii funerare, puşca lui Okonkwo se descarcă accidental, omorând un băiat. După legile străvechi din Umofia, Okonkwo şi familia lui trebuie să plece într-un exil de 7 ani, în satul soţiei, Mbanta, întâmplare care zdruncină puternic convingerile eroului, care credea că un bărbat poate să îşi construiască/ hotărască singur soarta, prin lucrurile pe care decide să le facă. Okonkwo, trecut acum de vârsta tinereţii, trebuie, aşadar, să ia totul de la început. În timpul acestui exil omul alb soseşte atât la Umofia, cât şi la Mbanta. Misionarii, sosiţi primii, predicau că religia veche a oamenilor locului nu era bună, începând să caute adepţi, şi reuşind întâi printre cei mai de jos oameni ai societăţii. În timp, obţin succese mai mari, printre convertiţi numărându-se şi fiul drag al lui Okonkwo, Nwoye. Tatăl îşi bate fiul, care părăseşte familia. Lucrurile merg tot mai anapoda. Întors la Umofia, Okonkwo găseşte clanul schimbat în rău, biserica omului alb având mulţi adepţi, parte dintre ei fanatici, lipsiţi cu totul de respect faţă de trecut şi tradiţii. Şi, ca totul să fie şi mai rău, guvernul omului alb şi-a trimis şi el reprezentanţii aici – un „guvernator de districtual” care, sprijinit de armele Puterii Albilor, judecă cazurile litigioase în ignoranţă faţă de ce înseamnă acest loc – „pronunţă sentinţe fără a cunoaşte faptele”. Lucrurile se precipită când prin faptele sale, un convertit afectează un spirit al clanului, aducând astfel o ofensă atât de gravă, încât oamenii decid că bisericii nu mai îi este permisă şederea la Umofia şi doboară clădirea. Comisarul îi atrage într-o cursă pe lideri, printre care şi pe Okonkwo, întemniţându-i. În închisoare – unde sunt ţinuţi până clanul plăteşte o compensaţie substanţială – oamenii sunt umiliţi, bătuţi. Odată eliberaţi, liderii convoacă o întâlnire la care să se decidă dacă vor lupta sau vor trăi în pace cu omul alb. La astfel de întruniri deciziile se luau democratic, orice amestec fiind socotit un atac la independenţă, liberul arbitru. Okonkwo vrea să se aleagă lupta, dar nu prea are adepţi. În timp ce oamenii din Umofia discutau, au venit albii ordonându-le să se împrăştie, Okonkwo, nesuportând asemenea umilinţă, astfel de afront, ucide pe unul din cei doi mesageri albi (kotma – de la „court messenger”), celălalt fugind. Înţelegând că cei din clan nu îi susţin decizia de a lupta cu albii, Okonkwo se sinucide.
Cartea se încheie cu următorul paragraf, despre gândurile guvernatorului, supărat că nu ştiuse cum să facă ca să nu ia parte „la asemenea activităţi mărunte şi nedemne”, detalii precum coborârea corpului lui Okonkwo din copac: „Povestea acestui bărbat, care ucisese un mesager şi care apoi se spânzurase, ar fi constituit o lectură interesantă… Erau atât de multe subiecte, şi trebuia să dea dovadă de fermitate şi să excludă detaliile. După îndelungi căutări, găsise deja un titlu. Cartea se va numi pacificarea triburilor primitive din bazinul de jos al Nigerului.”
Chinua Achebe „vorbeşte” – dozând ironia cu dramatismul, faptele şi gândurile, fără prea multe dialoguri – despre o lume (departe de a fi ideală, dar ghidată după legi pe care oamenii locului se străduiau să le facă drepte, democratice, în acord cu principiile lor) care părea că dăinuia din totdeauna, şi va dăinui mereu, ghidându-se după tradiţiile ei. O lume care se prăbuşeşte sub privirile celor care o credeau imuabilă. Odată cu venirea omului alb, zei, vrăjitori, tradiţii, ritualuri şi cutume fiind strivite de presiunea ordinii coloniale, reprezentată de misionari, judecători, „kotma/ kotuma” care nu pot vedea în frumuseţea lumii pe care vor să o schimbe decât sălbăticie şi primitivism, păgânism şi incultură. Care nici măcar nu încearcă să înţeleagă ce şi cum este „uri” – parte a ceremoniei de logodnă, când mirele plăteşte părinţilor miresei preţul convenit pentru a o lua în căsătorie pe fata lor, „isa-ifi” – un ritual ţinut cu ocazia căsătoriei, când mireasa îşi declară fidelitatea faţă de soţ, sau „ikenga” – statuetă din lemn, simbol al puterii mâinii drepte a bărbatului în a cărei proprietate este şi atâtea altele Dar o lume pe care scriitorul, creştin – tatăl lui fiind printre primii convertiţi din Ogidi –, o „colorează” cu poveşti din popor, proverbe, zicători, tradiţii toate întreţesute parcă în maniera oralităţii celor despre care scrie. Citindu-l – deşi circumstanţele sunt cu totul diferite –, m-am gândit şi la copilăria mea, când prin satul mamaiei treceau căruţele, sub al căror coviltir ţiganii ţineau, care cel mai adesea cântau cântecele lor, duceau atâtea „comori”. Şi la ziua de azi, când vorbim despre „integrare” şi „educaţie” atât de… global.
Un roman interesant, o perspectivă celor care au suportat, fără voia lor (mai bine zis cu toată împotrivirea), colonialismul. Chinua Achebe, subliniind că africanii nu au auzit despre cultură prima dată de la europeni (6), şi că multe popoare africane şi-au pierdut în timpul guvernării coloniale demnitatea şi respectul de sine, scria „Misiunea scriitorului este să-i ajute să se regăsească arătându-le în termeni umani ce s-a întâmplat cu ei, ce au pierdut”.
Chinua Achebe, O lume se destramă, Editura Univers, Colecţiile Cotidianul. „Literatura”, nr. 62, Bucureşti, 2008
1. „Chinua Achebe's early work made him the father of modern African literature as an integral part of world literature” – Nadine Gordimer – componentă a juruiului formnat din trei membri (ceilalţi doi: Elaine Showalter, Colm Toibin), care i-a acordat premiul Man Booker International Prize for fiction în 2007. (citat dintr-un articol publicate de The Associated Press, la 13 iunie 2007, în The New York Times).
2. In Things Fall Apart and his other fiction set in Nigeria, Chinua Achebe inaugurated the modern African novel”. ''He also illuminated the path for writers around the world seeking new words and forms for new realities and societies. We honor his literary example and achievements.” (art. din 13 iunie 2007, în The New York Times).
3. Igbo (întâlniţi şi cu numele Ebo sau Ibo): grup etnic din Africa de Vest (majoritatea în Nigeria, mulţi şi în Camerun), numărând milioane de oameni; vorbesc limba igbo, în al cărei vocabular sunt multe cuvinte împrumutate/ calchiate din engleză. Engleză este limbă oficială în Nigeria, colonie britanică până în 1960; de menţionat că în ţară sunt, oficial, catalogate 521 de limbi (510 limbi vii). Religia tradiţională – Odinani; sunt şi mulţi creştini Igbo. După Adiele Eberechukwu Afigbo, oamenii Igbo ar fi avut un teritoriu/ stat al lor, mult timp, numit de acesta “Igboland (Afigbo, Adiele, Ropes of Sand. Studies in Igbo History and Culture, Longman, London, 1972).
4. Actualmente lângă oraşul Onitsha (cca. 400.000 de oameni), în statul Anambra, pe malul râului Niger
5. Tradusă în limba română cu titlul În impas. Editura Univers, 1982.
6. Oseloka Obaze, Chike Momah, „Chinua Achebe and Things Fall Apart – Fifty years later”, în „Kwenu”, e noiembrie, 2007.
(în Convorbiri literare, mai 2008)
"O lume se destramă; centrul nu poate rezista
Un val de anarhie se revarsă peste lume
Mareea de sânge tulbure e slobozită, şi peste tot
Solemnitatea inocenţei e înecată"
William Butler Yeats, A doua venire
Despre Chinua Achebe (Albert Chinualumogu Achebe), din 1990 paralizat după un accident de maşină, poate cel mai faimos scriitor african al momentului, născut în 1930, într-o familie creştină (bunicii săi nu erau creştini) din satul Igbo, Ogidi, district în sudul Nigeriei, scriitoarea sud-africană Nadine Gordimer, laureată Nobel pentru literatură în 1991, a spus că este „tatăl literaturii africane moderne“ (1) . Elaine Showalter, membru al juriului care i-a decernat premiul „Man Booker International Prize for Fiction”, consideră că „în O lume se destramă şi celelalte romane ale sale despre Nigeria, Chinua Achebe a inaugurat romanul african modern” (2).
Primul roman al lui Achebe, cel mai tradus scriitor african (peste 50 de limbi), Things Fall Apart (prima ediţia: în limba engleză, în 1958), vândut în peste 12 milioane de exemplare, a fost inclus de diverse colegii/ instituţii, reviste de prestigiu pe lista celor mai importante 100 de titluri ale literaturii de limbă engleză din 1923 până în prezent. A apărut recent în limba română, cu titlul O lume se destramă. Cu un titlu inspirat de un poem al lui William Butler Yeats, The Second Coming/ A doua venire, este considerată una din cele mai importante cărţi ale literaturii africane (sunt voci în Nigeria care o consideră aproape de talia Bibliei). Studiat pe toate continentele, romanul a fost dramatizat la radio, în Nigeria, apoi a constituit suportul pentru un serial de televiziune. S-a spus şi că succesul lui Achebe, meritat, s-a datorat şi faptului că a scris în limba engleză.
Romanul este centrat pe viaţa lui Okonowo (şi a familiei sale, copiii şi cele trei soţii – cu accent pe fiul său mai mare, Nwoye, şi fiica favorită, Enzima), ajuns lider local peste cele nouă sate ale grupului etnic Igbo (3) , din Umofia (4), Nigeria, mai ales datorită calităţilor sale de luptător. Curajul, determinarea şi dorinţa lui de a nu lăsa lucrurile la jumătate veneau şi – sau poate mai ales – din faptul că detesta lenea şi chiar laşitatea tatălui său, Unoka. Achebe abordează în roman o perioadă – probabil între sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea – în care colonialismului britanic, activitatea misionarilor creştini au avut impact major asupra vieţii oamenilor locului, tradiţiilor, credinţei lor. Ulterior, Achebe a scris No longer Ease (5) , 1960, conceput iniţial ca o a doua parte la O lume se destramă, Aroow of God, 1964, pe un subiect asemănător. Apoi a reluat tema, cu personaje care trăiesc mai departe problemele din O lume se destramă în ţări imaginare ale Africii – în A Man of the People, 1966, Anthills of the Savannah, 1987.
Construcţia romanului porneşte de la ideea că „lumea” lui Okonkwo, centrată pe satul Umofia, mai cuprinde alte opt sate, în care oamenii trăiesc după ritualuri, tradiţii, pe care Achebe le descrie fără să le explice. (De altfel, cartea este scrisă la persoana a treia, de pe poziţia naratorului omniscient – care ştie în detaliu gândurile, motivaţiile fiecărui personaj – şi decident: până la venirea omului alb, chiar din timpul exilului, lucrurile sunt descrise prin prisma lui Okonkwo, după care aceste devine doar parte, actant.) Luptându-se cu tarele dar şi datoriile tatălui său, Okonkwo ajunge, după eforturi mari, ghinioane, suişuri şi coborâşuri, om de vază, luptător şi fermier, component al importantului grup al egwugwu – cei care reprezintă, din illo tempore, spiritele străvechi ale satului, cap al unei familii pe care se străduieşte să o conducă cu fermitate – din nou, din dorinţa de a demonstra tuturor, dar mai ales sieşi, că slăbiciunea tatălui nu îl caracterizează.
La un moment dat, în timpul unei ceremonii funerare, puşca lui Okonkwo se descarcă accidental, omorând un băiat. După legile străvechi din Umofia, Okonkwo şi familia lui trebuie să plece într-un exil de 7 ani, în satul soţiei, Mbanta, întâmplare care zdruncină puternic convingerile eroului, care credea că un bărbat poate să îşi construiască/ hotărască singur soarta, prin lucrurile pe care decide să le facă. Okonkwo, trecut acum de vârsta tinereţii, trebuie, aşadar, să ia totul de la început. În timpul acestui exil omul alb soseşte atât la Umofia, cât şi la Mbanta. Misionarii, sosiţi primii, predicau că religia veche a oamenilor locului nu era bună, începând să caute adepţi, şi reuşind întâi printre cei mai de jos oameni ai societăţii. În timp, obţin succese mai mari, printre convertiţi numărându-se şi fiul drag al lui Okonkwo, Nwoye. Tatăl îşi bate fiul, care părăseşte familia. Lucrurile merg tot mai anapoda. Întors la Umofia, Okonkwo găseşte clanul schimbat în rău, biserica omului alb având mulţi adepţi, parte dintre ei fanatici, lipsiţi cu totul de respect faţă de trecut şi tradiţii. Şi, ca totul să fie şi mai rău, guvernul omului alb şi-a trimis şi el reprezentanţii aici – un „guvernator de districtual” care, sprijinit de armele Puterii Albilor, judecă cazurile litigioase în ignoranţă faţă de ce înseamnă acest loc – „pronunţă sentinţe fără a cunoaşte faptele”. Lucrurile se precipită când prin faptele sale, un convertit afectează un spirit al clanului, aducând astfel o ofensă atât de gravă, încât oamenii decid că bisericii nu mai îi este permisă şederea la Umofia şi doboară clădirea. Comisarul îi atrage într-o cursă pe lideri, printre care şi pe Okonkwo, întemniţându-i. În închisoare – unde sunt ţinuţi până clanul plăteşte o compensaţie substanţială – oamenii sunt umiliţi, bătuţi. Odată eliberaţi, liderii convoacă o întâlnire la care să se decidă dacă vor lupta sau vor trăi în pace cu omul alb. La astfel de întruniri deciziile se luau democratic, orice amestec fiind socotit un atac la independenţă, liberul arbitru. Okonkwo vrea să se aleagă lupta, dar nu prea are adepţi. În timp ce oamenii din Umofia discutau, au venit albii ordonându-le să se împrăştie, Okonkwo, nesuportând asemenea umilinţă, astfel de afront, ucide pe unul din cei doi mesageri albi (kotma – de la „court messenger”), celălalt fugind. Înţelegând că cei din clan nu îi susţin decizia de a lupta cu albii, Okonkwo se sinucide.
Cartea se încheie cu următorul paragraf, despre gândurile guvernatorului, supărat că nu ştiuse cum să facă ca să nu ia parte „la asemenea activităţi mărunte şi nedemne”, detalii precum coborârea corpului lui Okonkwo din copac: „Povestea acestui bărbat, care ucisese un mesager şi care apoi se spânzurase, ar fi constituit o lectură interesantă… Erau atât de multe subiecte, şi trebuia să dea dovadă de fermitate şi să excludă detaliile. După îndelungi căutări, găsise deja un titlu. Cartea se va numi pacificarea triburilor primitive din bazinul de jos al Nigerului.”
Chinua Achebe „vorbeşte” – dozând ironia cu dramatismul, faptele şi gândurile, fără prea multe dialoguri – despre o lume (departe de a fi ideală, dar ghidată după legi pe care oamenii locului se străduiau să le facă drepte, democratice, în acord cu principiile lor) care părea că dăinuia din totdeauna, şi va dăinui mereu, ghidându-se după tradiţiile ei. O lume care se prăbuşeşte sub privirile celor care o credeau imuabilă. Odată cu venirea omului alb, zei, vrăjitori, tradiţii, ritualuri şi cutume fiind strivite de presiunea ordinii coloniale, reprezentată de misionari, judecători, „kotma/ kotuma” care nu pot vedea în frumuseţea lumii pe care vor să o schimbe decât sălbăticie şi primitivism, păgânism şi incultură. Care nici măcar nu încearcă să înţeleagă ce şi cum este „uri” – parte a ceremoniei de logodnă, când mirele plăteşte părinţilor miresei preţul convenit pentru a o lua în căsătorie pe fata lor, „isa-ifi” – un ritual ţinut cu ocazia căsătoriei, când mireasa îşi declară fidelitatea faţă de soţ, sau „ikenga” – statuetă din lemn, simbol al puterii mâinii drepte a bărbatului în a cărei proprietate este şi atâtea altele Dar o lume pe care scriitorul, creştin – tatăl lui fiind printre primii convertiţi din Ogidi –, o „colorează” cu poveşti din popor, proverbe, zicători, tradiţii toate întreţesute parcă în maniera oralităţii celor despre care scrie. Citindu-l – deşi circumstanţele sunt cu totul diferite –, m-am gândit şi la copilăria mea, când prin satul mamaiei treceau căruţele, sub al căror coviltir ţiganii ţineau, care cel mai adesea cântau cântecele lor, duceau atâtea „comori”. Şi la ziua de azi, când vorbim despre „integrare” şi „educaţie” atât de… global.
Un roman interesant, o perspectivă celor care au suportat, fără voia lor (mai bine zis cu toată împotrivirea), colonialismul. Chinua Achebe, subliniind că africanii nu au auzit despre cultură prima dată de la europeni (6), şi că multe popoare africane şi-au pierdut în timpul guvernării coloniale demnitatea şi respectul de sine, scria „Misiunea scriitorului este să-i ajute să se regăsească arătându-le în termeni umani ce s-a întâmplat cu ei, ce au pierdut”.
Chinua Achebe, O lume se destramă, Editura Univers, Colecţiile Cotidianul. „Literatura”, nr. 62, Bucureşti, 2008
1. „Chinua Achebe's early work made him the father of modern African literature as an integral part of world literature” – Nadine Gordimer – componentă a juruiului formnat din trei membri (ceilalţi doi: Elaine Showalter, Colm Toibin), care i-a acordat premiul Man Booker International Prize for fiction în 2007. (citat dintr-un articol publicate de The Associated Press, la 13 iunie 2007, în The New York Times).
2. In Things Fall Apart and his other fiction set in Nigeria, Chinua Achebe inaugurated the modern African novel”. ''He also illuminated the path for writers around the world seeking new words and forms for new realities and societies. We honor his literary example and achievements.” (art. din 13 iunie 2007, în The New York Times).
3. Igbo (întâlniţi şi cu numele Ebo sau Ibo): grup etnic din Africa de Vest (majoritatea în Nigeria, mulţi şi în Camerun), numărând milioane de oameni; vorbesc limba igbo, în al cărei vocabular sunt multe cuvinte împrumutate/ calchiate din engleză. Engleză este limbă oficială în Nigeria, colonie britanică până în 1960; de menţionat că în ţară sunt, oficial, catalogate 521 de limbi (510 limbi vii). Religia tradiţională – Odinani; sunt şi mulţi creştini Igbo. După Adiele Eberechukwu Afigbo, oamenii Igbo ar fi avut un teritoriu/ stat al lor, mult timp, numit de acesta “Igboland (Afigbo, Adiele, Ropes of Sand. Studies in Igbo History and Culture, Longman, London, 1972).
4. Actualmente lângă oraşul Onitsha (cca. 400.000 de oameni), în statul Anambra, pe malul râului Niger
5. Tradusă în limba română cu titlul În impas. Editura Univers, 1982.
6. Oseloka Obaze, Chike Momah, „Chinua Achebe and Things Fall Apart – Fifty years later”, în „Kwenu”, e noiembrie, 2007.
miercuri, 6 august 2008
Ochii versului polonez în limba română
(în Convorbiri Literare, februarie 2008
„În mii de ferestre lumină
pe mii de mese
poeţii se chinuie
scriind cele mai importante versuri
coboară în adâncimile lor şi scot
o fărâmă care miroase a cuvânt
………………………..
îndreaptă-te
versule, aş vrea să-ţi văd ochii”
Tadeusz Śliwiak, Ochii tăi, versule
La Nădlac, sub oblăduirea lui Ondrej Štefanko, fiinţează editura Societăţii Culturale şi Ştiinţifice Ivan Krasko, sub egida căreia apare revista Oglinzi paralele (Rovnobe né Zrkadlá), care a oferit cititorilor, ca supliment, în colecţia Punţi, o serie de volume de poezie, unele bilingve (mai ales română-slovacă). Despre parte din acestea am scris la vremea lor. (1)
O apariţie recentă la aceeaşi editură este Antologia poeziei poloneze (2), sub semnătura lui Nicolae Mareş. Este o interesantă privire asupra poeziei unei ţări, a unei limbi care a dat patru laureaţi Nobel (3) (dintre care doi sunt poeţi).
S-a spus că Polonia nu a avut o generaţie de mari poeţi născuţi, cum s-a petrecut în mai multe locuri din Europa, în jurul lui 1880, mai multe voci considerând că primii poeţi moderni, de anvergură europeană, s-au născut către ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, începutul celui de-al XX-lea. În 1901 s-a ivit pe lume poate cel mai notabil nume al poeziei poloneze dintre cele două războaie mondiale, Julian Przyboś, care era, notează antologatorul, „un sincer al creaţiei brâncuşiene, al culturii româneşti şi al României în general”. Nicolae Mareş alege, spun eu nimerit, să înceapă antologia cu poeţi ca Stanislaw Wyspiański (1869-1907), Leopold Staf (1878-1957), Kazimiera Iłłakowiczówna (1892-1983), Jarosłav Iwaszkiewicz (1894-1979) – afirmat în cadrul grupului Skamander, Kazimierz Wierzyński (1894-19569) – printre fondatorii grupării/ revistei Skamander, ca şi Julian Tuwim ori Antoni Słonimski. Apoi, până la Julian Przyboś, sunt antologaţi Władyslaw Broniwski, Janina Brzostowska (a tradus prima în limba polonă un grupaj de poezie eminesciană), Włodzimierz Słobodnik, membru al grupării literare Smok (4), şi Aleksander Wat. Sunt nume importante ale literaturii poloneze (parte emigraţi şi în România, pentru scurte perioade, în preajma celui de-al doilea război mondial – printre aceştia Czesław Miłosz, Julian Tuwim, Kazimiera Iłłakowiczówna, care a învăţat româneşte pentru a-l putea citi pe Eminescu în limba noastră, traducându-l apoi în polonă; a tradus şi din Sorescu, Blaga, Bacovia ş.a.), reformatori (Stanislaw Wyspiański, de pildă, este considerat „unul dintre reformatorii de seamă ai teatrului naţional” (5), un personaj aparte din cultura poloneză (6), una din piesele sale, Wesele/ Nunta, e apreciată drept una din cele mai importante drame poloneze (7) din secolul al XX-lea) fondând/ colaborând la sau conducând mişcări/ grupări literare, edituri, reviste (ca Smok, Skamander, Zwrotnica, Linia) ş.a.. „Lista” poeţilor antologaţi se încheie cu Anna Janko (n. 1957) şi Zbigniew Machej (n. 1958).
Fiecare dintre aceste nume reprezintă, în sine, o pagină din istoria literaturii poloneze. De pildă, să vorbim despre Aleksander Wat, 1900-1967 (pe numele adevărat Chwat, născut într-o familie evreiască din Varşovia). Wat, care scria „poezia nu ne trebuie/ renunţă la metafore”, a fost un membru notabil al mişcării futuriste poloneze. A publicat, împreună cu Anatol Stern, un manifest în care declarau că civilizaţia, cultura şi bolile lor trebuiau aruncate la gunoi. Promovând „râsul şi non-sensul”: „noi alegem simplitatea, mojicia, veselia, trivialitatea” ş.a., scriau ei, pe un ton care aminteşte, oarecum, şi de O palmă gustului public , manifestul „budetleanilor ” (9), cum îşi spuneau cubofuturiştii ruşi. Wat a redactat între 1921-1925 revistele Nowa Stuka şi Almanach Nowej Sztuki (fondat în 1924, editat de Kordian Gacki), şi, după ce o vreme a simpatizat cu comunismul (locuind în Kazahstan), s-a stabilit la Paris în 1959. Şi-a trăit tinereţea într-o perioadă în care, la începutul secolului al XX-lea, în literatura Poloniei au activat o serie de şcoli/ grupuri literare cu aport notabil, mai fiecare stabilindu-şi un program, multe editând reviste. Am aminti gruparea expresionistă din Poznań, care în 1917 a publicat propria revistă, Zdrój (10); între 1918-1921 pictorul, poetul, criticul, matematicianul şi filosoful Leon Chwistek (1884 – m. 1944, lângă Moscova), membru al grupului de avangardă Formist (derivat din expresionismul polonez, în 1919) a publicat o serie de articole (în revista Formisci/ Formistul), în care promova „pluralismul estetic” şi „pluralitatea realităţilor” (Wielosc rzeczywistosci w sztuce/ Pluralitatea realităţilor în artă, 1918 sau Wielosc rzeczywistosci/ Pluralitatea realităţilor, 1921), pentru ca, în 1922, să proclame criza Formismului. Distingea în textele lui patru feluri de realitate: populară, fizică, senzuală şi vizibilă, care ar corespunde unor curente din artele vizuale – Primitivism, Realism, Impresionism şi Futurism (11). În acelaşi timp, deşi nu stabilea o „ierarhie”, considera că Futurismul ar putea duce la cea mai înaltă valoare creativă. L-am putea aminti pe Bruno Jasieński (12), scriitor de limbă polonă şi rusă, mort într-un lagăr din Siberia în 1939 („reabilitat” – cum se spunea în epocă – în 1956) şi aportul lui la mişcarea futuristă din Polonia acelor vremi (în 1923 a publicat în Zwrotnica articolul Futurismul polonez, bilanţ). Sau despre anul 1920, în care apărea Skamander (numele vine de la un râu din Troia, pomenit în Acropolis, o piesă a lui Wyspiański), revista grupului varşovian cu acelaşi nume(fondat în 1918), printre liderii căruia erau Julian Tuwim, Antoni Słonimski, Jan Lechoń, Kazimierz Wierzyński. În primul număr al revistei apărea un articol al lui Wilam Horzyca, în care era definit programul grupului – în linii mari, se clama căutarea un „nou limbaj poetic” care să reflecte „viaţa modernă”, recunoscând importanţa formei (rimă, ritm) ş.a.. În opoziţie cu cei din grupul Skamander, care nu acordau o foarte mare importanţă teoretizării, cei din grupul Zwrotnica, apărut în 1922 la Cracovia, şi în opoziţie faţă de varşovieni (care, considerau cracovienii din grup, se re-întorseseră spre clasic în calea spre modern), în revista cu acelaşi nume (13) , patronată de Tadeusz Peiper, apelau mai mult la teorie. În Zwrotnica au publicat poeţii Julian Przyboś, Jalu Kurek, Jan Bręzkowski. Prin ideile afirmate şi modul în care membrii le-au pus în practică, grupul Zwrotnica este considerat unul din cele mai interesante din istoria literaturii poloneze. Sloganul lui Peiper era „îmbrăţişaţi prezentul”.
Sunt numai câteva aspecte care relevă spectaculozitatea, efervescenţa literaturii, a poeziei poloneze despre care mulţi spun că mai mereu este foarte dificil de tradus (14).
Nicolae Mareş a antologat (alegând drept criteriu de „ordonare” anul naşterii) multe dintre numele importante ale poeziei poloneze, de la Czesław Miłosz (laureat Nobel în 1980, care, în preajma războiului al II-lea Mondial, a emigrat în România, pentru scurt timp, plecând apoi la Vilnius pentru ca, după ocuparea Lituaniei de sovietici, 14 iunie 1940, să revină la Varşovia, stabilindu-se din 1958 în SUA) la, de pildă, Wisława Szymborska – al patrulea scriitor polonez care a primit premiul Nobel – despre a cărei poezie traducătorii spun că, din cauza varietăţii stilistice, este foarte dificil de tradus. Ori la Karol Wojtyla (devenit Papa Ioan Paul al II-lea), Tadeusz Kubiak, Herbert Zbigniew, Mieczysław Jasturn (pe numele adevărat Mieczysław Agatstein; comparat adesea cu Rilke, pe care l-a tradus strălucit) sau pitorescul Jerzy Ficowski (1924 – 2006), considerat un exeget al lui Bruno Schulz (15) , şi având o afinitate aparte faţă de cultura ţiganilor. De altfel, pentru a le învăţa limba, timp de mai mulţi ani a călătorit cu o şatră de ţigani. Ficowski a fost şi un cunoscut traducător. Între altele, în 2004, la Editura Pogranicze, a publicat volumul Meşterul Manole şi alte tălmăciri, în care sunt şi mai multe versiuni poloneze ale unor creaţii populare româneşti.
Poate că un studiu critic ar fi fost bine venit pentru o mai bună familiarizare a cititorilor cu ce înseamnă literatura/ poezia de limbă polonă, poate că ar fi fost mai nimerit şi un titlu de tipul „O antologie a…”. Dar, la urma urmei, orice antologie este, într-un fel, aidoma unei fotografii a unui loc de suflet, a unei naţii ş.a.. Limitele şi calităţile depind de ochiul/ poziţia fotografului, modul în care alege să încadreze elementele ş.a.. Cred că această antologie este, în sine, o realizare bine venită, şi care trebuie remarcată.
Antologia poeziei poloneze, antologie, traducere şi note biobibliografice – Nicolae Mareş, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2007, 432 p.
1. În articolul Patru oglinzi paralele – Miroslav Válek, Mi-ar plăcea să fiu un faraon cu ochiul de agat; Ján Ondruš, Înghiţind firul de păr, 2000 – ambele traducere, postfaţă de Ondrej Štefanko, Nădlac, 2000; Ivan Krasko, Nox et solitudo, traducerea, postfaţa de Corneliu Barborică, 2001, şi, în limba română, Ivan Štrpka, Rovinsko, sud-vestul. Moartea mamei; traducere de Ondrej Štefanko, 2000 – în Convorbiri Literare, aprilie 2002; articolul Rotind în jur tăcerea pe lângă ideea-pâine şi cuvântul lucrător – Ghennadi Ayghi, Alunecări de vise, traducere din limba rusă Leo Butnaru, 2004, Mai pur decât sensul, poeme eseuri, versiune românească, prefaţă, tabel cronologic şi note de Leo Butnaru, 2005, în Convorbiri literare, aprilie 2006; Despre Ka, fiinţa de cuvinte şi Miniatura poetică rusă – Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, versiunea românească, prefaţă (Cel chemat să dea nume), 2005, Aleksei Krucionâh, Ironiada jertfei vesele, 2006, Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, vol. I (A – K), vol. II (L- Z), 2006 – toate volume în traducerea, cu prefaţă, note, tabel cronologic de Leo Butnaru – în Convorbiri literare ş.a.
2. Cum subliniază editorii în caseta tehnică, este cel de-al 252-lea titlu apărut la Editura Ivan Krasko, şi al 42-lea din colecţia Punţi.
3. Henryk Sienkiewicz, 1905, Władysław Reymont, 1924, Czesław Miłosz, 1980, Wisława Szymborska, 1996.
4. Dragon, drache, drakan, limba ploneză: smok; dragonul – popular în folclorul local.
5. Nicolae Mareş.
6. Chiar şi cele mai simple fapte, aspecte sau nunaţe abordate în creaţia sa, au căpătat şi capătă pentru polonezi dimensiunea unui simbol” – Nicolae Mareş, în Stanislaw Wyspiański, artist al epocii sale, revista „Oglinzi paralele”, nr. 3-4/ 2007.
7. T. Terlecki, Stanislaw Wyspianski, Boston 1983; Marta Romanowska, Stanislaw Wyspianski 1869-1907, publicat în 2001.
8. „Cititorilor – Noul Dintâiul Surprinzătorul nostru manifest! Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvântului. Trecutul e sufocant. Academia şi Puşkin – mai neînţeleşi ca hieroglifele. Să-i aruncăm pe Puşkin, Dostoevski, Tolstoi ş.a., ş.a. de pe Nava contemporaneităţii…” - Aleksei Krucionâh, Ironiada jertfei vesele, versiunea românească, prefaţă şi note: Leo Butnaru, 2006.
9. În viziunea lui Velimir Hlebnikov de la „budet” = „a fi”.
10. Despre care Józef Ratajczak a scris în Zagasły „brzask epoki”. Szkice z dziejów czasopism „Zdrój” 1917-1922, Wyd. Poznańskie, 1980.
11. Ulterior, Chwistek a dezvoltat o teorie conform căreia Strefizm-ul (Sionismul) ar fi o continuare pentru Formism (cf. Irena Kossowska).
12. Nina S. Kolesnikoff, Bruno Jasienski: His Evolution from Futurism to Socialist Realism (Library of the Canadian Review of Comparative Literature), Wilfrid Laurier Univ Press, 1982 – un capitol din această carte a fost publicat în The Slavic and East European Journal, Vol. 21, No. 1 (Spring, 1977), pp. 64-77), cu titlul Polish Futurism: The Quest to Renovate Poetic Language.
Din revista Zwrotnica s-au publicat 6 numere (1922-1923), apoi a reapărut între 1926-1927.
13. Din revista Zwrotnica s-au publicat 6 numere (1922-1923), apoi a reapărut între 1926-1927
14. Balcerzan, Edward, Poetic translation and the system of literary culture, Paul Coates, trans. Hanna Dziechcinska, ed. Problems of Translation and Literary Common Places, Wrocaw, Polska Akad. Nauk, 1985. 7-22.
15. Bruno Schulz (1892 -1942) – romancier, pictor polonez, de origine evreu, născut la Drohobycz, Galiţia, atunci în imperiul austro-ungar, azi parte a Ucrainei; majoritatea specialiştilor îl consideră unul dintre cei mai mari stilişti polonezi din secolul al XX-lea.
(în Convorbiri Literare, februarie 2008
„În mii de ferestre lumină
pe mii de mese
poeţii se chinuie
scriind cele mai importante versuri
coboară în adâncimile lor şi scot
o fărâmă care miroase a cuvânt
………………………..
îndreaptă-te
versule, aş vrea să-ţi văd ochii”
Tadeusz Śliwiak, Ochii tăi, versule
La Nădlac, sub oblăduirea lui Ondrej Štefanko, fiinţează editura Societăţii Culturale şi Ştiinţifice Ivan Krasko, sub egida căreia apare revista Oglinzi paralele (Rovnobe né Zrkadlá), care a oferit cititorilor, ca supliment, în colecţia Punţi, o serie de volume de poezie, unele bilingve (mai ales română-slovacă). Despre parte din acestea am scris la vremea lor. (1)
O apariţie recentă la aceeaşi editură este Antologia poeziei poloneze (2), sub semnătura lui Nicolae Mareş. Este o interesantă privire asupra poeziei unei ţări, a unei limbi care a dat patru laureaţi Nobel (3) (dintre care doi sunt poeţi).
S-a spus că Polonia nu a avut o generaţie de mari poeţi născuţi, cum s-a petrecut în mai multe locuri din Europa, în jurul lui 1880, mai multe voci considerând că primii poeţi moderni, de anvergură europeană, s-au născut către ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, începutul celui de-al XX-lea. În 1901 s-a ivit pe lume poate cel mai notabil nume al poeziei poloneze dintre cele două războaie mondiale, Julian Przyboś, care era, notează antologatorul, „un sincer al creaţiei brâncuşiene, al culturii româneşti şi al României în general”. Nicolae Mareş alege, spun eu nimerit, să înceapă antologia cu poeţi ca Stanislaw Wyspiański (1869-1907), Leopold Staf (1878-1957), Kazimiera Iłłakowiczówna (1892-1983), Jarosłav Iwaszkiewicz (1894-1979) – afirmat în cadrul grupului Skamander, Kazimierz Wierzyński (1894-19569) – printre fondatorii grupării/ revistei Skamander, ca şi Julian Tuwim ori Antoni Słonimski. Apoi, până la Julian Przyboś, sunt antologaţi Władyslaw Broniwski, Janina Brzostowska (a tradus prima în limba polonă un grupaj de poezie eminesciană), Włodzimierz Słobodnik, membru al grupării literare Smok (4), şi Aleksander Wat. Sunt nume importante ale literaturii poloneze (parte emigraţi şi în România, pentru scurte perioade, în preajma celui de-al doilea război mondial – printre aceştia Czesław Miłosz, Julian Tuwim, Kazimiera Iłłakowiczówna, care a învăţat româneşte pentru a-l putea citi pe Eminescu în limba noastră, traducându-l apoi în polonă; a tradus şi din Sorescu, Blaga, Bacovia ş.a.), reformatori (Stanislaw Wyspiański, de pildă, este considerat „unul dintre reformatorii de seamă ai teatrului naţional” (5), un personaj aparte din cultura poloneză (6), una din piesele sale, Wesele/ Nunta, e apreciată drept una din cele mai importante drame poloneze (7) din secolul al XX-lea) fondând/ colaborând la sau conducând mişcări/ grupări literare, edituri, reviste (ca Smok, Skamander, Zwrotnica, Linia) ş.a.. „Lista” poeţilor antologaţi se încheie cu Anna Janko (n. 1957) şi Zbigniew Machej (n. 1958).
Fiecare dintre aceste nume reprezintă, în sine, o pagină din istoria literaturii poloneze. De pildă, să vorbim despre Aleksander Wat, 1900-1967 (pe numele adevărat Chwat, născut într-o familie evreiască din Varşovia). Wat, care scria „poezia nu ne trebuie/ renunţă la metafore”, a fost un membru notabil al mişcării futuriste poloneze. A publicat, împreună cu Anatol Stern, un manifest în care declarau că civilizaţia, cultura şi bolile lor trebuiau aruncate la gunoi. Promovând „râsul şi non-sensul”: „noi alegem simplitatea, mojicia, veselia, trivialitatea” ş.a., scriau ei, pe un ton care aminteşte, oarecum, şi de O palmă gustului public , manifestul „budetleanilor ” (9), cum îşi spuneau cubofuturiştii ruşi. Wat a redactat între 1921-1925 revistele Nowa Stuka şi Almanach Nowej Sztuki (fondat în 1924, editat de Kordian Gacki), şi, după ce o vreme a simpatizat cu comunismul (locuind în Kazahstan), s-a stabilit la Paris în 1959. Şi-a trăit tinereţea într-o perioadă în care, la începutul secolului al XX-lea, în literatura Poloniei au activat o serie de şcoli/ grupuri literare cu aport notabil, mai fiecare stabilindu-şi un program, multe editând reviste. Am aminti gruparea expresionistă din Poznań, care în 1917 a publicat propria revistă, Zdrój (10); între 1918-1921 pictorul, poetul, criticul, matematicianul şi filosoful Leon Chwistek (1884 – m. 1944, lângă Moscova), membru al grupului de avangardă Formist (derivat din expresionismul polonez, în 1919) a publicat o serie de articole (în revista Formisci/ Formistul), în care promova „pluralismul estetic” şi „pluralitatea realităţilor” (Wielosc rzeczywistosci w sztuce/ Pluralitatea realităţilor în artă, 1918 sau Wielosc rzeczywistosci/ Pluralitatea realităţilor, 1921), pentru ca, în 1922, să proclame criza Formismului. Distingea în textele lui patru feluri de realitate: populară, fizică, senzuală şi vizibilă, care ar corespunde unor curente din artele vizuale – Primitivism, Realism, Impresionism şi Futurism (11). În acelaşi timp, deşi nu stabilea o „ierarhie”, considera că Futurismul ar putea duce la cea mai înaltă valoare creativă. L-am putea aminti pe Bruno Jasieński (12), scriitor de limbă polonă şi rusă, mort într-un lagăr din Siberia în 1939 („reabilitat” – cum se spunea în epocă – în 1956) şi aportul lui la mişcarea futuristă din Polonia acelor vremi (în 1923 a publicat în Zwrotnica articolul Futurismul polonez, bilanţ). Sau despre anul 1920, în care apărea Skamander (numele vine de la un râu din Troia, pomenit în Acropolis, o piesă a lui Wyspiański), revista grupului varşovian cu acelaşi nume(fondat în 1918), printre liderii căruia erau Julian Tuwim, Antoni Słonimski, Jan Lechoń, Kazimierz Wierzyński. În primul număr al revistei apărea un articol al lui Wilam Horzyca, în care era definit programul grupului – în linii mari, se clama căutarea un „nou limbaj poetic” care să reflecte „viaţa modernă”, recunoscând importanţa formei (rimă, ritm) ş.a.. În opoziţie cu cei din grupul Skamander, care nu acordau o foarte mare importanţă teoretizării, cei din grupul Zwrotnica, apărut în 1922 la Cracovia, şi în opoziţie faţă de varşovieni (care, considerau cracovienii din grup, se re-întorseseră spre clasic în calea spre modern), în revista cu acelaşi nume (13) , patronată de Tadeusz Peiper, apelau mai mult la teorie. În Zwrotnica au publicat poeţii Julian Przyboś, Jalu Kurek, Jan Bręzkowski. Prin ideile afirmate şi modul în care membrii le-au pus în practică, grupul Zwrotnica este considerat unul din cele mai interesante din istoria literaturii poloneze. Sloganul lui Peiper era „îmbrăţişaţi prezentul”.
Sunt numai câteva aspecte care relevă spectaculozitatea, efervescenţa literaturii, a poeziei poloneze despre care mulţi spun că mai mereu este foarte dificil de tradus (14).
Nicolae Mareş a antologat (alegând drept criteriu de „ordonare” anul naşterii) multe dintre numele importante ale poeziei poloneze, de la Czesław Miłosz (laureat Nobel în 1980, care, în preajma războiului al II-lea Mondial, a emigrat în România, pentru scurt timp, plecând apoi la Vilnius pentru ca, după ocuparea Lituaniei de sovietici, 14 iunie 1940, să revină la Varşovia, stabilindu-se din 1958 în SUA) la, de pildă, Wisława Szymborska – al patrulea scriitor polonez care a primit premiul Nobel – despre a cărei poezie traducătorii spun că, din cauza varietăţii stilistice, este foarte dificil de tradus. Ori la Karol Wojtyla (devenit Papa Ioan Paul al II-lea), Tadeusz Kubiak, Herbert Zbigniew, Mieczysław Jasturn (pe numele adevărat Mieczysław Agatstein; comparat adesea cu Rilke, pe care l-a tradus strălucit) sau pitorescul Jerzy Ficowski (1924 – 2006), considerat un exeget al lui Bruno Schulz (15) , şi având o afinitate aparte faţă de cultura ţiganilor. De altfel, pentru a le învăţa limba, timp de mai mulţi ani a călătorit cu o şatră de ţigani. Ficowski a fost şi un cunoscut traducător. Între altele, în 2004, la Editura Pogranicze, a publicat volumul Meşterul Manole şi alte tălmăciri, în care sunt şi mai multe versiuni poloneze ale unor creaţii populare româneşti.
Poate că un studiu critic ar fi fost bine venit pentru o mai bună familiarizare a cititorilor cu ce înseamnă literatura/ poezia de limbă polonă, poate că ar fi fost mai nimerit şi un titlu de tipul „O antologie a…”. Dar, la urma urmei, orice antologie este, într-un fel, aidoma unei fotografii a unui loc de suflet, a unei naţii ş.a.. Limitele şi calităţile depind de ochiul/ poziţia fotografului, modul în care alege să încadreze elementele ş.a.. Cred că această antologie este, în sine, o realizare bine venită, şi care trebuie remarcată.
Antologia poeziei poloneze, antologie, traducere şi note biobibliografice – Nicolae Mareş, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2007, 432 p.
1. În articolul Patru oglinzi paralele – Miroslav Válek, Mi-ar plăcea să fiu un faraon cu ochiul de agat; Ján Ondruš, Înghiţind firul de păr, 2000 – ambele traducere, postfaţă de Ondrej Štefanko, Nădlac, 2000; Ivan Krasko, Nox et solitudo, traducerea, postfaţa de Corneliu Barborică, 2001, şi, în limba română, Ivan Štrpka, Rovinsko, sud-vestul. Moartea mamei; traducere de Ondrej Štefanko, 2000 – în Convorbiri Literare, aprilie 2002; articolul Rotind în jur tăcerea pe lângă ideea-pâine şi cuvântul lucrător – Ghennadi Ayghi, Alunecări de vise, traducere din limba rusă Leo Butnaru, 2004, Mai pur decât sensul, poeme eseuri, versiune românească, prefaţă, tabel cronologic şi note de Leo Butnaru, 2005, în Convorbiri literare, aprilie 2006; Despre Ka, fiinţa de cuvinte şi Miniatura poetică rusă – Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, versiunea românească, prefaţă (Cel chemat să dea nume), 2005, Aleksei Krucionâh, Ironiada jertfei vesele, 2006, Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, vol. I (A – K), vol. II (L- Z), 2006 – toate volume în traducerea, cu prefaţă, note, tabel cronologic de Leo Butnaru – în Convorbiri literare ş.a.
2. Cum subliniază editorii în caseta tehnică, este cel de-al 252-lea titlu apărut la Editura Ivan Krasko, şi al 42-lea din colecţia Punţi.
3. Henryk Sienkiewicz, 1905, Władysław Reymont, 1924, Czesław Miłosz, 1980, Wisława Szymborska, 1996.
4. Dragon, drache, drakan, limba ploneză: smok; dragonul – popular în folclorul local.
5. Nicolae Mareş.
6. Chiar şi cele mai simple fapte, aspecte sau nunaţe abordate în creaţia sa, au căpătat şi capătă pentru polonezi dimensiunea unui simbol” – Nicolae Mareş, în Stanislaw Wyspiański, artist al epocii sale, revista „Oglinzi paralele”, nr. 3-4/ 2007.
7. T. Terlecki, Stanislaw Wyspianski, Boston 1983; Marta Romanowska, Stanislaw Wyspianski 1869-1907, publicat în 2001.
8. „Cititorilor – Noul Dintâiul Surprinzătorul nostru manifest! Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvântului. Trecutul e sufocant. Academia şi Puşkin – mai neînţeleşi ca hieroglifele. Să-i aruncăm pe Puşkin, Dostoevski, Tolstoi ş.a., ş.a. de pe Nava contemporaneităţii…” - Aleksei Krucionâh, Ironiada jertfei vesele, versiunea românească, prefaţă şi note: Leo Butnaru, 2006.
9. În viziunea lui Velimir Hlebnikov de la „budet” = „a fi”.
10. Despre care Józef Ratajczak a scris în Zagasły „brzask epoki”. Szkice z dziejów czasopism „Zdrój” 1917-1922, Wyd. Poznańskie, 1980.
11. Ulterior, Chwistek a dezvoltat o teorie conform căreia Strefizm-ul (Sionismul) ar fi o continuare pentru Formism (cf. Irena Kossowska).
12. Nina S. Kolesnikoff, Bruno Jasienski: His Evolution from Futurism to Socialist Realism (Library of the Canadian Review of Comparative Literature), Wilfrid Laurier Univ Press, 1982 – un capitol din această carte a fost publicat în The Slavic and East European Journal, Vol. 21, No. 1 (Spring, 1977), pp. 64-77), cu titlul Polish Futurism: The Quest to Renovate Poetic Language.
Din revista Zwrotnica s-au publicat 6 numere (1922-1923), apoi a reapărut între 1926-1927.
13. Din revista Zwrotnica s-au publicat 6 numere (1922-1923), apoi a reapărut între 1926-1927
14. Balcerzan, Edward, Poetic translation and the system of literary culture, Paul Coates, trans. Hanna Dziechcinska, ed. Problems of Translation and Literary Common Places, Wrocaw, Polska Akad. Nauk, 1985. 7-22.
15. Bruno Schulz (1892 -1942) – romancier, pictor polonez, de origine evreu, născut la Drohobycz, Galiţia, atunci în imperiul austro-ungar, azi parte a Ucrainei; majoritatea specialiştilor îl consideră unul dintre cei mai mari stilişti polonezi din secolul al XX-lea.
vineri, 21 martie 2008
Lirica niponă şi spaţiul virtual în România - POEZIA, nr. 1 (43)/ 2008
În numărul din iarna lui 2006 al revistei Poezia publicam articolul intitulat Călătorie prin Poezie.ro, în care îmi propuneam o trecere în revistă a cărţilor unor autori care au ales, ca alte mii, să îşi publice creaţiile (şi) în spaţiul virtual, dar şi o „discuţie” asupra a ceea ce înseamnă internetul, publicarea pe internet, maniera în care priveşte/ apreciază presa literară acest fenomen, notând că unul din principalele aspecte discutate era legat de grila estetică, raportul cantitate – calitate. Şi, nu în ultimul rând, am trecut în revistă discuţii pe teme ca: suport de hârtie/ revistă/ volum versus site/ calculator/ spaţiu virtual, modul în care putem (re)cunoaşte/ percepe audienţa în reţeaua virtuală, relaţia piaţă – literatură/ cititor/ autor, sentimentele/ emoţiile când scrii la calculator, „critica electronică”, enunţarea pericolului de a converti sentimentele frumoase într-un „protocol”, avantajele computerului în consultarea unui volum mare de informaţii, termeni ca „realismul literaturii digitale/ adab al waqeiya al raqamiya” (Ahmed Fadl Shabloul), probabilitatea/ posibilitatea de a face literatura mai „interactivă” prin folosirea „instrumentelor” internetului (ca multimedia, intertextul). Conchideam că mulţi din cei care publică (şi) pe internet au talent şi, la urma urmelor, este o problemă de opţiune. Aminteam că există, după ştiinţa mea, şi o reacţie la felul în care cred ei că se comportă redacţiile revistelor de cultură (sunt critici ca: sectarism, grupuri, interese/ dezinteres etc. – notă: parte din aceste acuze au fost aduse şi celor care iau deciziile pentru/ pe site). Adăugam că internetul poate constitui o cale alternativă care trebuie exploatată/ înţeleasă/ comentată, dar nu trebuie uitat că respectarea unor criterii (şi estetice) cât se poate de bine definite poate conduce la realizări notabile. Viitorul va decide cum vor convieţui internet, cărţi, ziare, radio, televiziune ş.a.
În toamna lui 2007, publicam, tot în Poezia, un articol intitulat Haiku – poezie şi mit. Tradiţie şi modernitate în Orient şi Occident(1), în care îmi propuneam să ilustrez în linii mari procesul devenirii haiku în Japonia şi în lume, discuţia tradiţionalism versus modernism (veche (şi) pentru japonezi, poate acutizată la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, spre al II-lea război mondial(2) şi după), ideea de traducere, de „transplant” a poemului în alte societăţi/ mentalităţi. Menţionam diverse studii care relevau aspecte precum faptul că pot exista diferenţe de abordare, înţelegere, care pot duce la distorsiuni, că uneori, ambiguităţile sintactice nu sunt definitorii, dar relevă şi diferenţele culturale. Aminteam diverse teorii (ca a lui Silverstein(3), care are în vedere pericolul confundării „ideologiilor lingvistice native” cu al analizei de limbă propriu-zise, aş zice şi prin raportare la bagajul cultural), discuţiile privind relaţia limbă/ interpretare lingvistică – realitate(4), contextualizarea tipologică – influenţa în compararea limbilor(5), limbă – gândire(6)/ cultură ş.a. Apoi am abordat probleme de tehnica haiku, terminologie, mişcări/ concepte actuale, creionând pe scurt istoria acestui poem care a suportat schimbări majore în timp: de pildă în momentul desprinderii ca gen de sine stătător s-a ajuns la schimbarea numelui, elaborarea, în timp, a unui set complex de tehnici, dicţionare de referinţă ş.a. (parte pornite de la baze mai vechi). Spuneam şi că acum problema ţine de ce se petrece în interiorul poemului, şi de înţelesul pe care îl pot avea aceste schimbări într-o limbă sau alta, citându-l pe Henderson (Haiku in English, p 29): „Nu e nici o lege care să ne constrângă să urmăm standardele clasice japoneze pentru haiku. Dar, de asemenea, pare neînţelept să le abandonăm fără să ştim nimic despre ele”. Apoi am ajuns la ce se întâmplă cu haiku în România, pornind şi de la faptul că, atunci când analizăm istoria literaturii japoneze trebuie avut în vedere că evoluţia n-a fost dictată de aceleaşi legi ca în Europa – nu avem de a face cu aceleaşi „curente literare”, aceleaşi teme de dezbateri, deşi sunt şi puncte comune.
Aproape număr de număr, de o vreme, în revista Poezia încerc să trec în revistă presa scrisă „specializată” în haiku (am în vedere reviste româneşti ca Haiku, Albatros, şi de peste hotare, ca Ginyu, Kō, publicaţii ale World Haiku ş.a.).
Există însă şi o remarcabilă activitate pe internet în acest domeniu. Subliniez de la început că sunt diferenţe sensibile de receptare/ abordare/ lucru propriu-zis faţă de publicarea pe internet a „poeziei occidentale”, cum este „catalogată” în discuţiile creatorilor de haiku, şi de modul în care sunt privite site-urile de pe net în presa scrisă. Şi nu mă refer doar la cea „specializată” în lirică niponă.
În primul rând ar fi de remarcat lipsa, aş spune aproape totală, de rezerve a creatorilor de lirică niponă de a publica şi pe net. Autorii cunoscuţi în domeniu, premiaţi peste hotare şi în ţară, care publică în reviste pe suport „clasic” de hârtie, editează cărţi, nu ezită să publice şi pe net. Această atitudine este dictată, cred, de mai mulţi factori: 1. care ţin de numărul creatorilor şi de amploarea fenomenului în România, dar şi de relaţia creatorilor de lirică niponă cu presa scrisă; 2. modul în care s-au organizat asociaţiile şi revistele de haiku la noi; 3. numărul revistelor „specializate” în lirică niponă pe „suport clasic” de hârtie şi dificultăţile prin care trec; 4. ralierea la fenomenul internaţional, la modul de comunicare şi schimb de informaţii; 5. modul în care a fost abordat internetul în mişcarea haiku internaţională; 6. participarea la concursuri naţionale şi, mai ales, internaţionale; ş.a.
1. Numărul creatorilor de lirică niponă, amploarea fenomenului în România, relaţia creatorilor de lirică niponă cu presa scrisă.
În ce priveşte relaţia între presa scrisă şi creatorii de haiku, spuneam într-un interviu (din care voi relua unele idei), acordat Cristinei Rusu pentru Romanian Kukai, că, poate, înainte vreme lirica niponă era mai puţin publicată şi din alte motive decât lipsa de deschidere a celor care păstoreau revistele literare. Unele ţineau pur şi simplu de cât de mult se ştia despre asta la noi. Existau posibilităţi relativ reduse de a face cunoştinţă cu lirica niponă, pentru că şi accesul era limitat. Motivele sunt diverse. Nu cred că a fost vorba neapărat (sau numai) de o îngrădire cauzată de cenzură sau de orice alt tip de politică editorială restrictivă, ci şi de lipsa mai multor contacte concrete, profesionale, de calitate cu lirica niponă. Asta nu înseamnă că ele nu au existat înainte de 1989, dar cert este că efectele au fost aşa cum le ştim. Poate că a fost vorba despre o reticenţă, o mai scăzută dorinţă de receptare sau, poate, lirica niponă fie a fost aşezată într-o categorie a „lucrurilor selecte, exotice şi mai greu de înţeles”, fie din lipsa de informaţii, fie din receptarea lor deficitară din unele puncte de vedere. Mi se pare că e de urmărit care a fost viteza de „propagare”/ creştere a interesului pentru haiku, pentru lirica niponă în general, deşi, cum ştim, foarte pe scurt, înainte de 1902, când s-au stabilit relaţiile diplomatice între ţara noastră şi Japonia, încă în 1878, după Războiul de Independenţă, se spune că regele Carol I ar fi primit din partea unui prinţ japonez două documente în versuri, unul scris cu litere latine, altul cu ideograme – tanka şi haiku(7). Apoi au intrat în contact cu lirica niponă, fie în ţară fie la Paris sau în alte locuri, mari nume ale culturii noastre: Alecsandri, Macedonski, Al.T. Stamatiad, care a publicat primele poeme haiku în română, Traian Chelariu ş.a. După 1989 putem spune că s-a dezvoltat cu adevărat interesul pentru lirica niponă, s-au constituit asociaţii, informaţiile au circulat mult mai bine. Şi, aici, dincolo de accesul la cartea de peste hotare, trebuie remarcat aportul internetului. Creatorii români participă cu succes la tot mai multe concursuri internaţionale, fapt care este de natură să releve calitatea şcolii (putem spune de acum asta) noastre de haiku. Concluzionând, aceste lucruri ar putea arăta că, dacă nu este vorba pe totul de o viziune mai deschisă pe ansamblu, cel puţin cunoaşterea, propagarea informaţiilor despre lirica niponă a făcut un salt apreciabil. Avem contribuţii ale unor nume importante de la noi din ţară, într-o ordine aleatorie: Florin Vasiliu, Şerban Codrin, Ion Acsan, Vasile Moldovan, Valentin Nicoliţov, Ion Codrescu, Corneliu Antanasiu ş.a. Şi oraşul Iaşi are creatori notabili de lirică niponă, ca Eduard Ţară, autor cunoscut, care are la activ mai multe premii internaţionale şi naţionale, Rafila Radu, Cristina Rusu ş.a.
Se poate spune şi că există o oarecare… reticenţă a poeţilor creatori de „literatură occidentală”, cum sunt numiţi de către haijini. Unii consideră că poemul haiku, de pildă, este nu „chiar” poezie sau că, de fapt, reflectă nu atât un poem, cât preocuparea de a aşeza cuvintele într-un număr de silabe, după o serie de reguli; sau că aceste reguli îl fac să se depărteze de „poezia modernă” ş.a. Oricum, sunt diverse opinii, parte bazate şi pe necunoaştere, parte pe convingeri personale, care fac ca, încă, să mai fie discuţii. Dar nu cred că este pur şi simplu o atitudine refractară, nici dominantă, dovadă faptul că destui haijini sunt membri ai asociaţiilor scriitoriceşti, că destule reviste literare publică lirică niponă sau texte despre lirica niponă.
Am auzit întrebarea dacă lirica niponă are răspândirea de azi şi pentru că cititorul român nu e cunoscător al genului, dar nu cred este neapărat o „deficienţă” a cititorilor. Lucrurile curg în matca lor. Nu trebuie uitat şi cum anume s-au schimbat datele în vânzarea de carte, numărul de cititori din biblioteci după 1989, când, spuneam, informaţiile au început să circule mult mai bine. În plus, cred că încă este mult de lucru în sistemul educaţional. Literatura universală nu mai constituie obiect de studiu în liceu, nici măcar în clasele cu specializare filologie. Astfel, copii au şansa să descopere poemul haiku, lirica niponă în general doar din alte surse. Cu atât mai interesante sunt eforturile făcute la Constanţa de Ion Codrescu sau Laura Văceanu şi Alexandra Flora Munteanu, care au făcut cunoscut acest gen poetic elevilor. Nu ştiu cum este în alte ţări, exclusiv Japonia, dar de exemplu, în Rusia, după ştiinţa mea, e cam la fel ca la noi. Am cunoscut la Mamaia, la „primul Congres internaţional de haiku” de la noi, în 2007, o doamnă profesor, Irina Kogan, care, ca şi doamnele din Constanţa, încerca o iniţiativă personală în Samara. Mi-a spus că nu avea la cunoştinţă să fi fost altele de acest fel pe teritoriul Rusiei, deşi nu avea la dispoziţie date concrete/ documente care să certifice acest fapt.
Lirica niponă, în timp, îşi va câştiga locul pe care îl poate avea în presa noastră literară, în literatura noastră. Depinde, până la urmă, şi de afinitatea pe care o vom arăta, ca naţiune, pentru acest gen. Nu este obligatoriu ca, în timp, deşi va fi mai bine receptat/ cunoscut, să fie şi mai practicat sau mai citit la noi în ţară. Cred că se va publica în continuare haiku (şi lirică niponă în general) în revistele literare din România, dar nu sunt convins că într-un ritm considerabil mai intens.
Firesc, a apărut „specializarea”; au existat/ există reviste ca: Haiku, Bucureşti, Albatros, Hermitage – Constanţa, Orfeu – (a apărut timp de 5 ani,1998-2003, la Tg. Mureş, condusă de Ioan Găbudean; de numele lui se leagă şi colecţia „Haiku” a Editurii Ambasador, încă activă din câte ştiu, în care au apărut cca. 100 de plachete), Orion (revistă de haiku şi tanka; a publicat şi teorie despre tanrenga şi renga, renku), Micul Orion (exclusiv renku; aici au apărut primele poeme-înlănţuite scrise de români) – Slobozia, Semn (Piatra Neamţ), Jurnal de Haiku (Târgovişte) ş.a. sau cele de pe internet, ca Romanian Kukai, patronată de Corneliu Traian Atanasiu.
2.) Despre cum au apărut/ s-au scindat/ organizat asociaţiile creatorilor de haiku la noi şi despre istoricul „mişcării haiku” în România s-a mai scris (şi pe net). Doar le amintesc: Societatea Română de Haiku, înfiinţată de Florin Vasiliu la 13 martie 1991; a condus-o până în septembrie 2001, preşedinte executiv este azi Vasile Moldovan; Societatea de Haiku din Constanţa, fondată în 1992 de Ion Codrescu; a condus-o până în vara anului 2001; acum este condusă de Laura Văceanu; Şcoala de Tanka, Renku şi Haiku din Slobozia, fondată de Şerban Codrin în 1995; Clubul de Haiku „Bucurii efemere” (2003), fondat de Ioan Găbudean la Târgu-Mureş – despre care, deocamdată, nu am informaţii că şi-ar desfăşura în continuare activitatea.
Revistele încă nu au decât în parte, din motive diverse (probabil cel mai important este cel economic) site-uri care să le reprezinte cât de cât, deşi sunt şi excepţii (ex: Albatros, în parte). Creatorii s-au raliat mai repede la noile condiţii şi au găsit individual căile de a se integra în circuitul naţional şi internaţional. Dar există semne că şi revistele vor găsi o cale pentru a fi mai prezente pe internet – am amintit de Micul Orion, Orion ş.a.. O curiozitate a mea ţine (dincolo de o statistică a publicaţiilor) de cum va arăta tabloul revistelor de gen în viitor, câte vor apărea numai pe hârtie, câte numai pe net, câte vor alege/ vor putea susţine ambele variante.
3.) Când vorbim despre reviste româneşti de lirică niponă/ haiku trebuie să avem în vedere două aspecte distincte: a) reviste care publică numai lirică niponă, texte/ articole/ eseu despre lirica niponă, cărţi, recenzii, b) reviste care au pagini cu/ despre lirica niponă. Pe scurt, în România apar pe „suport clasic” revistele Albatros (bianuală), Haiku (bianuală, Bucureşti), Hermitage, scrisă numai în limba engleză şi axată în special pe haiga, Orfeu (Tg. Mureş), Orion (Slobozia) ş.a – (Orfeu şi Orion şi-au încetat apariţia). Sunt şi reviste ca Dor de dor (lunară, cu pagină de poezie niponă), sau Poezia, în care se publică lirică niponă şi pagini despre. În ce priveşte revistele pe „suport clasic” specializate numai în lirică niponă, problemele sunt poate mai mari decât la mai toate celelalte reviste literare. Motivele ar putea fi: economice (pe alocuri cu efecte comune) – care se răsfrîng în discuţii legate de costuri de producţie, tiraj, distribuţie ş.a., dar poate mai ales publicul cititor care, totuşi, este considerabil mai redus, şi răspândit în ţară sau, după caz, şi peste hotare.
Relativ la internet, să încercăm să „categorisim” spaţiile virtuale pe care se publică lirică niponă: 1. site-uri „cu profil general” – fără a avea spaţii/ rubrici separate pentru lirica niponă (exemple: poezie.ro; hermeneia.com; agonia.ro; Europeea.ro; bocanul-literar.ro); 2. site-uri/ blog-uri specializate – de tipul Romanian Kukai; poeziile fatimei (unde Corneliu Traian Atanasiu a postat până acum toate cele 6 numere apărute din Micul Orion, urmând, după informaţiile pe care le am de la Şerban Codrin, să fie postate şi cele din revista Orion; apoi, se vor edita direct pe suport electronic numere noi, precum şi o antologie a haiku-ului românesc cu, probabil, peste 100 de autori ş.a.) sau, în ce priveşte discuţiile şi comunicarea pe tema liricii nipone, „grupuri” precum Romanian haiku, de pe Yahoo.com; 3. „Reviste” haiku sau care publică şi haiku/ lirică niponă, care apar numai pe net – exemplu: Arcada, fondată în 2006 de Petre Flueraşu, creator de lirică niponă, eseist. Sunt şi revistele pe „suport clasic”, de hârtie care au şi site – cum este Poezia; 4. am putea adăuga şi blog/ site-urile personale ale creatorilor de lirică niponă, şi în contextul în care s-a încetăţenit obiceiul de a publica şi link-uri ale „site/ blog-urilor prietene”, creaţii ale „prietenilor creatorului”/ link-uri ale „site/ blog-urilor prietenilor creatorului” ş.a.. Între blog/ site-urile iniţiate de către creatori aş aminti iniţiative precum blog-urile sezonale ale Mariei Tirenescu – Primăvară târzie, O vară de neuitat, Niciodată toamna nu fu mai frumoasă sufletului nostru bucuros de moarte şi Iarnă în România ş.a. 5. Tangenţial, cred că trebuie măcar amintite şi spaţii virtuale care au legătură, într-un fel, cu lirica niponă (deşi nu găzduiesc poeme) – de pildă blog-uri precum Casa ceaiurilor (la care corespondează şi creatori de lirică niponă); sau cu civilizaţia/ mentalitatea aferentă – poate ar putea fi amintite şi site-uri ale unor asociaţii de arte marţiale, precum cel al Fundaţiei Sakura Karate-do, din Iaşi, pentru propensiunea şi spre atmosfera niponă. La acest capitol lista este mai extinsă, dar nu am dorit decît să subliniez ideea/ tangenţa.
În ceea ce priveşte site/ blog-urile „cu profil general” reiterez: nu este vorba despre crearea unor spaţii/ rubrici separate pentru lirica niponă. Creatorii publică pe site creaţii originale (haiku, tanka, renku ş.a.) sau articole/ eseuri despre lirica niponă, recenzii, semnalări ş.a.
În ce priveşte spaţiile virtuale „specializate” am să mă opresc asupra unui blog, Romanian Kukai; administratorul lui notifică că e „locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai”. Corneliu Traian Atanasiu specifică: „acest site este unul personal, un blog, pe care eu îl folosesc pentru a organiza acest concurs, dar şi pentru a stimula activitatea celor ce iubesc haiku-ul prin alte acţiuni, în special traduceri din literatura de limbă engleză. Am considerat necesar să-mi fac o mică echipă şi, pentru că blogul îmi oferă această facilitate, am invitat 3 persoane să mi se alăture.” Astfel, acum autori ai blog-ului sunt: C. T. Atanasiu, Magdalena Dale, Maria Tirenescu (nume consacrate în creaţia de gen). Ei au în vedere organizarea unor concursuri de lirică niponă (haiku, mai nou senryu), dar şi prezentarea unei game bogate de informaţii: popularizarea unor site/ blog-uri naţionale şi internaţionale, informaţii despre reviste, cărţi (antologii sau volume de autor) publicate în ţară şi peste hotare, interviuri, publicarea unor creaţii ale autorilor români premiate în ţară şi peste hotare, imagini, date despre aniversări, comentarii variate ş.a.. Şi aici pot fi diverse discuţii dar, una peste alta, cred că acest blog este de notat nu doar dată fiind maniera în care circulă informaţia pe internet, ci mai ales modului în care a fost conceput. Cred că, odată depăşită etapa de început, pentru a evita „discuţiile” legate de calitatea lucrărilor celor care publică pe internet şi în acest caz, trebuie avută în vedere – cum am subliniat şi în interviul amintit, acordat chiar pentru acest blog –, într-o formă sau alta, o grilă de selecţie riguroasă dar şi atenţie la cum se stabilesc criteriile de votare/ dezbatere şi cine anume participă la procesul decizional de administrare al blog-ului, de votare a creaţiilor înscrise în concursuri ş.a.. Discutând cu alţi creatori care au ales să publice (şi) pe internet, cu administratori ai unor blog/ site-uri, spuneam că eu aş fi optat, pentru a nu îngrădi totuşi accesul – la două secţiuni: una în care creaţiile publicate ar trece printr-o grilă de selecţie (şi nu vorbesc de cenzură, sub nici o formă, ci despre calitate), şi o alta, mai largă, mai deschisă. În ce priveşte cine anume face această selecţie, este o discuţie care trebuie purtată cu seriozitate. Altfel, există riscul (deşi, deocamdată, aici lucrurile pare că merg bine) ca efortul deosebit pe care îl fac cei care organizează/ administrează un astfel de blog/ site să fie supus unei „eroziuni” cu efecte greu de cuantificat. Nu ştiu dacă la creatorii de haiku/ lirică niponă se poate vorbi, totuşi, despre o asemenea abundenţă ca la site-urile „nespecializate” pe astfel de creaţii. Azi mai mult nu. Dar e bine, cred, să fie avută în vedere o organizare care vizează şi amplificarea volumului de informaţii cu care se lucrează.
Acum, de pildă, pe blog se organizează concursuri lunare tematice de haiku. Spicuim, pentru edificare, din criteriile/ notele organizatorilor: „concursul nostru nu are ambiţia de a stabili ierarhii definitive”; „oferă posibilitatea unui exerciţiu şi unui antrenament constant tuturor participanţilor”. Invitaţia de participare la concurs este trimisă lunar tuturor celor care au participat la cele anterioare, dar participarea „este deschisă oricui”. S-a subliniat că „invitaţia de participare la concurs nu este o invitaţie de a fi membru al site-ului Romanian kukai”. Votul – pot vota numai cei care au poeme în concurs, autorii nu-şi pot vota propriile creaţii; votul e semnat cu aceeaşi semnătură cu care autorul/ votantul şi-a autentificat poemele. În regulamentul de concurs e stipulat: „Participanţii au dreptul, nu şi obligaţia, să voteze. În cazul în care însă vor repeta absenţa de la vot, vor fi atenţionaţi şi, eventual, nu vor mai putea participa la concursurile viitoare”. Autorii Romanian Kukai notează: „clasamentul din fiecare lună arată doar felul în care abilitatea celor ce scriu se adaptează la o temă dată şi reuşesc să o etaleze în haiku-ul lor într-un timp scurt, cu dispoziţia mai mult sau mai puţin adecvată pe care o au în acea perioadă”, adăugând că „rostul concursului este de a menţine o stare de emulaţie şi de activitate constantă în grup şi de a-i ajuta pe participanţi să-şi formeze un gust tot mai rafinat pentru haiku atît prin producerea, cît şi prin judecarea lui.” La începutul acestui an a fost publicată pe site o statistică şi câteva consideraţii legate de concurs, sub titlul „Retrospectiva 2007”
De menţionat şi apariţia unui blog numit Crizantema, pe care este prezentată revista cercului de haiku al gimnaziului George Coşbuc din Târgu Mureş. Tot acolo am aflat că apare, pe suport de hârtie, probabil prima revistă de haiga din ţară, Imagini frumoase, după informaţiile mele, sub îndrumarea a doi profesori, Ioan Găbudean şi Eugenia Szabo.
4). Ralierea la fenomenul internaţional, la modul de comunicare şi schimb de informaţii; 5). modul în care a fost abordat internetul în mişcarea haiku internaţională; 6). participarea la concursuri; ş.a.
Schimbul de informaţii pe internet este astăzi (cu toate lipsurile pe care încă le mai are – legate şi de posibilitatea verificării seriozităţii/ documentării/ pertinenţei informaţiilor în anumite cazuri) greu de cuantificat, dar cu certitudine a atins o amplitudine ameţitoare. Fără a mai discuta motivele (care ţin de factori economici, sociali, distanţă ş.a.), şi creatorii/ asociaţiile/ grupurile de haiku au pătruns în forţă pe internet. Nu e de mirare că putem găsi pe net site-uri ca, de pildă, The Shiki Internet Salon, cu informaţii utile, concursuri ş.a.
În mişcarea haiku internaţională internetul a fost perceput, în linii mari, ca o cale prin care se pot propaga/ populariza cel mai lesne informaţii de ultimă oră, creaţii, poeme. Dovadă stă şi faptul că mai multe asociaţii/ grupări cu poziţii/ roluri semnificative în domeniul haiku/ liricii nipone din Japonia şi din lume (World Haiku Association, World Haiku Club, Haiku International Association, Meguro International Haiku Circle, Shimanami Kaido, International Haiku Convention, Haiku Society of America, British Haiku Society, Association Française de Haiku, Irish Haiku Society, Shanghai Haiku-Hanpai Study Association, Haiku Canada, Taipei Haiku-Society ş.a.) au ales să aibă site. Unele au şi diverse publicaţii pe internet. În ceea ce priveşte ţara noastră, S.R.H. Bucureşti şi S.H. din Constanţa nu au pentru moment site-uri. Creatorii de haiku de la noi fie au blog/ site-uri personale, fie publică în spaţii virtuale precum cele amintite anterior, fie ele specializate sau nu.
Nu e nici un dubiu că pe calea netului autorii români, care au şi creaţii de certă calitate, s-au putut face cunoscuţi în ţară, şi mai ales peste hotare, au putut participa la concursuri (unde au fost şi sunt mereu răsplătiţi cu distincţii; câteva nume: ieşeanul Eduard Ţară, Vasile Moldovan, Magdalena Dale, Maria Tirenescu, Clelia Ifrim, Şerban Codrin, Dan Florică, Radu Patrichi, Ion Codrescu, Valentin Nicoliţov, Sonia Cristina Coman, Jules Cohn-Botea, Laura Văceanu, Ion Untaru, Cornelia Atanasiu, Adina Enăchescu, şi lista poate continua pe câteva pagini).
Este evident că netul joacă un rol tot mai mare în schimbul de informaţii şi publicarea de creaţii originale, eseuri, texte din domeniul liricii nipone. Autorii, de la noi şi din alte părţi, putem spune, deşi probabil sunt şi excepţii/ discuţii şi controverse, folosesc din plin această alternativă. Iar îmbunătăţirea continuă a performanţelor tehnicii de calcul, apariţia unor softuri tot mai sofisticate va duce şi la creşterea spectaculoasă a posibilităţilor.
Note
1. Apărut apoi, în versiunea engleză, în revista austriacă Chrysantemum.
2. Tsuji, Shigebumi, Dentoo: Sono sooshutsu to tensei/ Tradition: Its construction and transmigration, Tokyo, Shinyoo Sha, 2003, p. 73-74.
3.Silverstein, Michael, Language structure and linguistic ideology, în Proceedings of the 15th Annual Meeting of the Chicago Linguistic Society, 2, p. 193-247, 1979; Ideologiile lingvistice: „any sets of beliefs about language, articulated by the users as a rationalization or justification of perceived language structure and use” – p. 193.
4. Grace, G.W., The Linguistic Construction of Reality, London, Croom Helm, 1987.
5. Whorf, B.L. 1956 a (1939), The relation of habitual thought and behavior to language; 1956 b. (1940), Science and linguistics; în: ed. Carroll, J.B., Language, Thought, and Reality: Selected Writings of Benjamin Lee Whorf, Cambridge, MIT Press, 1956, p. 134.59, p. 207.
6. Levinson, S.C., From outer to inner space: linguistic categories and non-linguistic Thinking, în The Relationship between Linguistic and Conceptual Representation, ed. J Nuyts, E Pederson, p. 13-45, Cambridge Univ. Press, 1997 – Levinson discută despre natura categoriilor limbajului faţă de cele ale gândirii pe niveluri structural (liniar, obligatoriu), social (pragmatic, public) ş.a.
7. Încă nu am o „confirmare” pe bază de documente.
În toamna lui 2007, publicam, tot în Poezia, un articol intitulat Haiku – poezie şi mit. Tradiţie şi modernitate în Orient şi Occident(1), în care îmi propuneam să ilustrez în linii mari procesul devenirii haiku în Japonia şi în lume, discuţia tradiţionalism versus modernism (veche (şi) pentru japonezi, poate acutizată la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, spre al II-lea război mondial(2) şi după), ideea de traducere, de „transplant” a poemului în alte societăţi/ mentalităţi. Menţionam diverse studii care relevau aspecte precum faptul că pot exista diferenţe de abordare, înţelegere, care pot duce la distorsiuni, că uneori, ambiguităţile sintactice nu sunt definitorii, dar relevă şi diferenţele culturale. Aminteam diverse teorii (ca a lui Silverstein(3), care are în vedere pericolul confundării „ideologiilor lingvistice native” cu al analizei de limbă propriu-zise, aş zice şi prin raportare la bagajul cultural), discuţiile privind relaţia limbă/ interpretare lingvistică – realitate(4), contextualizarea tipologică – influenţa în compararea limbilor(5), limbă – gândire(6)/ cultură ş.a. Apoi am abordat probleme de tehnica haiku, terminologie, mişcări/ concepte actuale, creionând pe scurt istoria acestui poem care a suportat schimbări majore în timp: de pildă în momentul desprinderii ca gen de sine stătător s-a ajuns la schimbarea numelui, elaborarea, în timp, a unui set complex de tehnici, dicţionare de referinţă ş.a. (parte pornite de la baze mai vechi). Spuneam şi că acum problema ţine de ce se petrece în interiorul poemului, şi de înţelesul pe care îl pot avea aceste schimbări într-o limbă sau alta, citându-l pe Henderson (Haiku in English, p 29): „Nu e nici o lege care să ne constrângă să urmăm standardele clasice japoneze pentru haiku. Dar, de asemenea, pare neînţelept să le abandonăm fără să ştim nimic despre ele”. Apoi am ajuns la ce se întâmplă cu haiku în România, pornind şi de la faptul că, atunci când analizăm istoria literaturii japoneze trebuie avut în vedere că evoluţia n-a fost dictată de aceleaşi legi ca în Europa – nu avem de a face cu aceleaşi „curente literare”, aceleaşi teme de dezbateri, deşi sunt şi puncte comune.
Aproape număr de număr, de o vreme, în revista Poezia încerc să trec în revistă presa scrisă „specializată” în haiku (am în vedere reviste româneşti ca Haiku, Albatros, şi de peste hotare, ca Ginyu, Kō, publicaţii ale World Haiku ş.a.).
Există însă şi o remarcabilă activitate pe internet în acest domeniu. Subliniez de la început că sunt diferenţe sensibile de receptare/ abordare/ lucru propriu-zis faţă de publicarea pe internet a „poeziei occidentale”, cum este „catalogată” în discuţiile creatorilor de haiku, şi de modul în care sunt privite site-urile de pe net în presa scrisă. Şi nu mă refer doar la cea „specializată” în lirică niponă.
În primul rând ar fi de remarcat lipsa, aş spune aproape totală, de rezerve a creatorilor de lirică niponă de a publica şi pe net. Autorii cunoscuţi în domeniu, premiaţi peste hotare şi în ţară, care publică în reviste pe suport „clasic” de hârtie, editează cărţi, nu ezită să publice şi pe net. Această atitudine este dictată, cred, de mai mulţi factori: 1. care ţin de numărul creatorilor şi de amploarea fenomenului în România, dar şi de relaţia creatorilor de lirică niponă cu presa scrisă; 2. modul în care s-au organizat asociaţiile şi revistele de haiku la noi; 3. numărul revistelor „specializate” în lirică niponă pe „suport clasic” de hârtie şi dificultăţile prin care trec; 4. ralierea la fenomenul internaţional, la modul de comunicare şi schimb de informaţii; 5. modul în care a fost abordat internetul în mişcarea haiku internaţională; 6. participarea la concursuri naţionale şi, mai ales, internaţionale; ş.a.
1. Numărul creatorilor de lirică niponă, amploarea fenomenului în România, relaţia creatorilor de lirică niponă cu presa scrisă.
În ce priveşte relaţia între presa scrisă şi creatorii de haiku, spuneam într-un interviu (din care voi relua unele idei), acordat Cristinei Rusu pentru Romanian Kukai, că, poate, înainte vreme lirica niponă era mai puţin publicată şi din alte motive decât lipsa de deschidere a celor care păstoreau revistele literare. Unele ţineau pur şi simplu de cât de mult se ştia despre asta la noi. Existau posibilităţi relativ reduse de a face cunoştinţă cu lirica niponă, pentru că şi accesul era limitat. Motivele sunt diverse. Nu cred că a fost vorba neapărat (sau numai) de o îngrădire cauzată de cenzură sau de orice alt tip de politică editorială restrictivă, ci şi de lipsa mai multor contacte concrete, profesionale, de calitate cu lirica niponă. Asta nu înseamnă că ele nu au existat înainte de 1989, dar cert este că efectele au fost aşa cum le ştim. Poate că a fost vorba despre o reticenţă, o mai scăzută dorinţă de receptare sau, poate, lirica niponă fie a fost aşezată într-o categorie a „lucrurilor selecte, exotice şi mai greu de înţeles”, fie din lipsa de informaţii, fie din receptarea lor deficitară din unele puncte de vedere. Mi se pare că e de urmărit care a fost viteza de „propagare”/ creştere a interesului pentru haiku, pentru lirica niponă în general, deşi, cum ştim, foarte pe scurt, înainte de 1902, când s-au stabilit relaţiile diplomatice între ţara noastră şi Japonia, încă în 1878, după Războiul de Independenţă, se spune că regele Carol I ar fi primit din partea unui prinţ japonez două documente în versuri, unul scris cu litere latine, altul cu ideograme – tanka şi haiku(7). Apoi au intrat în contact cu lirica niponă, fie în ţară fie la Paris sau în alte locuri, mari nume ale culturii noastre: Alecsandri, Macedonski, Al.T. Stamatiad, care a publicat primele poeme haiku în română, Traian Chelariu ş.a. După 1989 putem spune că s-a dezvoltat cu adevărat interesul pentru lirica niponă, s-au constituit asociaţii, informaţiile au circulat mult mai bine. Şi, aici, dincolo de accesul la cartea de peste hotare, trebuie remarcat aportul internetului. Creatorii români participă cu succes la tot mai multe concursuri internaţionale, fapt care este de natură să releve calitatea şcolii (putem spune de acum asta) noastre de haiku. Concluzionând, aceste lucruri ar putea arăta că, dacă nu este vorba pe totul de o viziune mai deschisă pe ansamblu, cel puţin cunoaşterea, propagarea informaţiilor despre lirica niponă a făcut un salt apreciabil. Avem contribuţii ale unor nume importante de la noi din ţară, într-o ordine aleatorie: Florin Vasiliu, Şerban Codrin, Ion Acsan, Vasile Moldovan, Valentin Nicoliţov, Ion Codrescu, Corneliu Antanasiu ş.a. Şi oraşul Iaşi are creatori notabili de lirică niponă, ca Eduard Ţară, autor cunoscut, care are la activ mai multe premii internaţionale şi naţionale, Rafila Radu, Cristina Rusu ş.a.
Se poate spune şi că există o oarecare… reticenţă a poeţilor creatori de „literatură occidentală”, cum sunt numiţi de către haijini. Unii consideră că poemul haiku, de pildă, este nu „chiar” poezie sau că, de fapt, reflectă nu atât un poem, cât preocuparea de a aşeza cuvintele într-un număr de silabe, după o serie de reguli; sau că aceste reguli îl fac să se depărteze de „poezia modernă” ş.a. Oricum, sunt diverse opinii, parte bazate şi pe necunoaştere, parte pe convingeri personale, care fac ca, încă, să mai fie discuţii. Dar nu cred că este pur şi simplu o atitudine refractară, nici dominantă, dovadă faptul că destui haijini sunt membri ai asociaţiilor scriitoriceşti, că destule reviste literare publică lirică niponă sau texte despre lirica niponă.
Am auzit întrebarea dacă lirica niponă are răspândirea de azi şi pentru că cititorul român nu e cunoscător al genului, dar nu cred este neapărat o „deficienţă” a cititorilor. Lucrurile curg în matca lor. Nu trebuie uitat şi cum anume s-au schimbat datele în vânzarea de carte, numărul de cititori din biblioteci după 1989, când, spuneam, informaţiile au început să circule mult mai bine. În plus, cred că încă este mult de lucru în sistemul educaţional. Literatura universală nu mai constituie obiect de studiu în liceu, nici măcar în clasele cu specializare filologie. Astfel, copii au şansa să descopere poemul haiku, lirica niponă în general doar din alte surse. Cu atât mai interesante sunt eforturile făcute la Constanţa de Ion Codrescu sau Laura Văceanu şi Alexandra Flora Munteanu, care au făcut cunoscut acest gen poetic elevilor. Nu ştiu cum este în alte ţări, exclusiv Japonia, dar de exemplu, în Rusia, după ştiinţa mea, e cam la fel ca la noi. Am cunoscut la Mamaia, la „primul Congres internaţional de haiku” de la noi, în 2007, o doamnă profesor, Irina Kogan, care, ca şi doamnele din Constanţa, încerca o iniţiativă personală în Samara. Mi-a spus că nu avea la cunoştinţă să fi fost altele de acest fel pe teritoriul Rusiei, deşi nu avea la dispoziţie date concrete/ documente care să certifice acest fapt.
Lirica niponă, în timp, îşi va câştiga locul pe care îl poate avea în presa noastră literară, în literatura noastră. Depinde, până la urmă, şi de afinitatea pe care o vom arăta, ca naţiune, pentru acest gen. Nu este obligatoriu ca, în timp, deşi va fi mai bine receptat/ cunoscut, să fie şi mai practicat sau mai citit la noi în ţară. Cred că se va publica în continuare haiku (şi lirică niponă în general) în revistele literare din România, dar nu sunt convins că într-un ritm considerabil mai intens.
Firesc, a apărut „specializarea”; au existat/ există reviste ca: Haiku, Bucureşti, Albatros, Hermitage – Constanţa, Orfeu – (a apărut timp de 5 ani,1998-2003, la Tg. Mureş, condusă de Ioan Găbudean; de numele lui se leagă şi colecţia „Haiku” a Editurii Ambasador, încă activă din câte ştiu, în care au apărut cca. 100 de plachete), Orion (revistă de haiku şi tanka; a publicat şi teorie despre tanrenga şi renga, renku), Micul Orion (exclusiv renku; aici au apărut primele poeme-înlănţuite scrise de români) – Slobozia, Semn (Piatra Neamţ), Jurnal de Haiku (Târgovişte) ş.a. sau cele de pe internet, ca Romanian Kukai, patronată de Corneliu Traian Atanasiu.
2.) Despre cum au apărut/ s-au scindat/ organizat asociaţiile creatorilor de haiku la noi şi despre istoricul „mişcării haiku” în România s-a mai scris (şi pe net). Doar le amintesc: Societatea Română de Haiku, înfiinţată de Florin Vasiliu la 13 martie 1991; a condus-o până în septembrie 2001, preşedinte executiv este azi Vasile Moldovan; Societatea de Haiku din Constanţa, fondată în 1992 de Ion Codrescu; a condus-o până în vara anului 2001; acum este condusă de Laura Văceanu; Şcoala de Tanka, Renku şi Haiku din Slobozia, fondată de Şerban Codrin în 1995; Clubul de Haiku „Bucurii efemere” (2003), fondat de Ioan Găbudean la Târgu-Mureş – despre care, deocamdată, nu am informaţii că şi-ar desfăşura în continuare activitatea.
Revistele încă nu au decât în parte, din motive diverse (probabil cel mai important este cel economic) site-uri care să le reprezinte cât de cât, deşi sunt şi excepţii (ex: Albatros, în parte). Creatorii s-au raliat mai repede la noile condiţii şi au găsit individual căile de a se integra în circuitul naţional şi internaţional. Dar există semne că şi revistele vor găsi o cale pentru a fi mai prezente pe internet – am amintit de Micul Orion, Orion ş.a.. O curiozitate a mea ţine (dincolo de o statistică a publicaţiilor) de cum va arăta tabloul revistelor de gen în viitor, câte vor apărea numai pe hârtie, câte numai pe net, câte vor alege/ vor putea susţine ambele variante.
3.) Când vorbim despre reviste româneşti de lirică niponă/ haiku trebuie să avem în vedere două aspecte distincte: a) reviste care publică numai lirică niponă, texte/ articole/ eseu despre lirica niponă, cărţi, recenzii, b) reviste care au pagini cu/ despre lirica niponă. Pe scurt, în România apar pe „suport clasic” revistele Albatros (bianuală), Haiku (bianuală, Bucureşti), Hermitage, scrisă numai în limba engleză şi axată în special pe haiga, Orfeu (Tg. Mureş), Orion (Slobozia) ş.a – (Orfeu şi Orion şi-au încetat apariţia). Sunt şi reviste ca Dor de dor (lunară, cu pagină de poezie niponă), sau Poezia, în care se publică lirică niponă şi pagini despre. În ce priveşte revistele pe „suport clasic” specializate numai în lirică niponă, problemele sunt poate mai mari decât la mai toate celelalte reviste literare. Motivele ar putea fi: economice (pe alocuri cu efecte comune) – care se răsfrîng în discuţii legate de costuri de producţie, tiraj, distribuţie ş.a., dar poate mai ales publicul cititor care, totuşi, este considerabil mai redus, şi răspândit în ţară sau, după caz, şi peste hotare.
Relativ la internet, să încercăm să „categorisim” spaţiile virtuale pe care se publică lirică niponă: 1. site-uri „cu profil general” – fără a avea spaţii/ rubrici separate pentru lirica niponă (exemple: poezie.ro; hermeneia.com; agonia.ro; Europeea.ro; bocanul-literar.ro); 2. site-uri/ blog-uri specializate – de tipul Romanian Kukai; poeziile fatimei (unde Corneliu Traian Atanasiu a postat până acum toate cele 6 numere apărute din Micul Orion, urmând, după informaţiile pe care le am de la Şerban Codrin, să fie postate şi cele din revista Orion; apoi, se vor edita direct pe suport electronic numere noi, precum şi o antologie a haiku-ului românesc cu, probabil, peste 100 de autori ş.a.) sau, în ce priveşte discuţiile şi comunicarea pe tema liricii nipone, „grupuri” precum Romanian haiku, de pe Yahoo.com; 3. „Reviste” haiku sau care publică şi haiku/ lirică niponă, care apar numai pe net – exemplu: Arcada, fondată în 2006 de Petre Flueraşu, creator de lirică niponă, eseist. Sunt şi revistele pe „suport clasic”, de hârtie care au şi site – cum este Poezia; 4. am putea adăuga şi blog/ site-urile personale ale creatorilor de lirică niponă, şi în contextul în care s-a încetăţenit obiceiul de a publica şi link-uri ale „site/ blog-urilor prietene”, creaţii ale „prietenilor creatorului”/ link-uri ale „site/ blog-urilor prietenilor creatorului” ş.a.. Între blog/ site-urile iniţiate de către creatori aş aminti iniţiative precum blog-urile sezonale ale Mariei Tirenescu – Primăvară târzie, O vară de neuitat, Niciodată toamna nu fu mai frumoasă sufletului nostru bucuros de moarte şi Iarnă în România ş.a. 5. Tangenţial, cred că trebuie măcar amintite şi spaţii virtuale care au legătură, într-un fel, cu lirica niponă (deşi nu găzduiesc poeme) – de pildă blog-uri precum Casa ceaiurilor (la care corespondează şi creatori de lirică niponă); sau cu civilizaţia/ mentalitatea aferentă – poate ar putea fi amintite şi site-uri ale unor asociaţii de arte marţiale, precum cel al Fundaţiei Sakura Karate-do, din Iaşi, pentru propensiunea şi spre atmosfera niponă. La acest capitol lista este mai extinsă, dar nu am dorit decît să subliniez ideea/ tangenţa.
În ceea ce priveşte site/ blog-urile „cu profil general” reiterez: nu este vorba despre crearea unor spaţii/ rubrici separate pentru lirica niponă. Creatorii publică pe site creaţii originale (haiku, tanka, renku ş.a.) sau articole/ eseuri despre lirica niponă, recenzii, semnalări ş.a.
În ce priveşte spaţiile virtuale „specializate” am să mă opresc asupra unui blog, Romanian Kukai; administratorul lui notifică că e „locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai”. Corneliu Traian Atanasiu specifică: „acest site este unul personal, un blog, pe care eu îl folosesc pentru a organiza acest concurs, dar şi pentru a stimula activitatea celor ce iubesc haiku-ul prin alte acţiuni, în special traduceri din literatura de limbă engleză. Am considerat necesar să-mi fac o mică echipă şi, pentru că blogul îmi oferă această facilitate, am invitat 3 persoane să mi se alăture.” Astfel, acum autori ai blog-ului sunt: C. T. Atanasiu, Magdalena Dale, Maria Tirenescu (nume consacrate în creaţia de gen). Ei au în vedere organizarea unor concursuri de lirică niponă (haiku, mai nou senryu), dar şi prezentarea unei game bogate de informaţii: popularizarea unor site/ blog-uri naţionale şi internaţionale, informaţii despre reviste, cărţi (antologii sau volume de autor) publicate în ţară şi peste hotare, interviuri, publicarea unor creaţii ale autorilor români premiate în ţară şi peste hotare, imagini, date despre aniversări, comentarii variate ş.a.. Şi aici pot fi diverse discuţii dar, una peste alta, cred că acest blog este de notat nu doar dată fiind maniera în care circulă informaţia pe internet, ci mai ales modului în care a fost conceput. Cred că, odată depăşită etapa de început, pentru a evita „discuţiile” legate de calitatea lucrărilor celor care publică pe internet şi în acest caz, trebuie avută în vedere – cum am subliniat şi în interviul amintit, acordat chiar pentru acest blog –, într-o formă sau alta, o grilă de selecţie riguroasă dar şi atenţie la cum se stabilesc criteriile de votare/ dezbatere şi cine anume participă la procesul decizional de administrare al blog-ului, de votare a creaţiilor înscrise în concursuri ş.a.. Discutând cu alţi creatori care au ales să publice (şi) pe internet, cu administratori ai unor blog/ site-uri, spuneam că eu aş fi optat, pentru a nu îngrădi totuşi accesul – la două secţiuni: una în care creaţiile publicate ar trece printr-o grilă de selecţie (şi nu vorbesc de cenzură, sub nici o formă, ci despre calitate), şi o alta, mai largă, mai deschisă. În ce priveşte cine anume face această selecţie, este o discuţie care trebuie purtată cu seriozitate. Altfel, există riscul (deşi, deocamdată, aici lucrurile pare că merg bine) ca efortul deosebit pe care îl fac cei care organizează/ administrează un astfel de blog/ site să fie supus unei „eroziuni” cu efecte greu de cuantificat. Nu ştiu dacă la creatorii de haiku/ lirică niponă se poate vorbi, totuşi, despre o asemenea abundenţă ca la site-urile „nespecializate” pe astfel de creaţii. Azi mai mult nu. Dar e bine, cred, să fie avută în vedere o organizare care vizează şi amplificarea volumului de informaţii cu care se lucrează.
Acum, de pildă, pe blog se organizează concursuri lunare tematice de haiku. Spicuim, pentru edificare, din criteriile/ notele organizatorilor: „concursul nostru nu are ambiţia de a stabili ierarhii definitive”; „oferă posibilitatea unui exerciţiu şi unui antrenament constant tuturor participanţilor”. Invitaţia de participare la concurs este trimisă lunar tuturor celor care au participat la cele anterioare, dar participarea „este deschisă oricui”. S-a subliniat că „invitaţia de participare la concurs nu este o invitaţie de a fi membru al site-ului Romanian kukai”. Votul – pot vota numai cei care au poeme în concurs, autorii nu-şi pot vota propriile creaţii; votul e semnat cu aceeaşi semnătură cu care autorul/ votantul şi-a autentificat poemele. În regulamentul de concurs e stipulat: „Participanţii au dreptul, nu şi obligaţia, să voteze. În cazul în care însă vor repeta absenţa de la vot, vor fi atenţionaţi şi, eventual, nu vor mai putea participa la concursurile viitoare”. Autorii Romanian Kukai notează: „clasamentul din fiecare lună arată doar felul în care abilitatea celor ce scriu se adaptează la o temă dată şi reuşesc să o etaleze în haiku-ul lor într-un timp scurt, cu dispoziţia mai mult sau mai puţin adecvată pe care o au în acea perioadă”, adăugând că „rostul concursului este de a menţine o stare de emulaţie şi de activitate constantă în grup şi de a-i ajuta pe participanţi să-şi formeze un gust tot mai rafinat pentru haiku atît prin producerea, cît şi prin judecarea lui.” La începutul acestui an a fost publicată pe site o statistică şi câteva consideraţii legate de concurs, sub titlul „Retrospectiva 2007”
De menţionat şi apariţia unui blog numit Crizantema, pe care este prezentată revista cercului de haiku al gimnaziului George Coşbuc din Târgu Mureş. Tot acolo am aflat că apare, pe suport de hârtie, probabil prima revistă de haiga din ţară, Imagini frumoase, după informaţiile mele, sub îndrumarea a doi profesori, Ioan Găbudean şi Eugenia Szabo.
4). Ralierea la fenomenul internaţional, la modul de comunicare şi schimb de informaţii; 5). modul în care a fost abordat internetul în mişcarea haiku internaţională; 6). participarea la concursuri; ş.a.
Schimbul de informaţii pe internet este astăzi (cu toate lipsurile pe care încă le mai are – legate şi de posibilitatea verificării seriozităţii/ documentării/ pertinenţei informaţiilor în anumite cazuri) greu de cuantificat, dar cu certitudine a atins o amplitudine ameţitoare. Fără a mai discuta motivele (care ţin de factori economici, sociali, distanţă ş.a.), şi creatorii/ asociaţiile/ grupurile de haiku au pătruns în forţă pe internet. Nu e de mirare că putem găsi pe net site-uri ca, de pildă, The Shiki Internet Salon, cu informaţii utile, concursuri ş.a.
În mişcarea haiku internaţională internetul a fost perceput, în linii mari, ca o cale prin care se pot propaga/ populariza cel mai lesne informaţii de ultimă oră, creaţii, poeme. Dovadă stă şi faptul că mai multe asociaţii/ grupări cu poziţii/ roluri semnificative în domeniul haiku/ liricii nipone din Japonia şi din lume (World Haiku Association, World Haiku Club, Haiku International Association, Meguro International Haiku Circle, Shimanami Kaido, International Haiku Convention, Haiku Society of America, British Haiku Society, Association Française de Haiku, Irish Haiku Society, Shanghai Haiku-Hanpai Study Association, Haiku Canada, Taipei Haiku-Society ş.a.) au ales să aibă site. Unele au şi diverse publicaţii pe internet. În ceea ce priveşte ţara noastră, S.R.H. Bucureşti şi S.H. din Constanţa nu au pentru moment site-uri. Creatorii de haiku de la noi fie au blog/ site-uri personale, fie publică în spaţii virtuale precum cele amintite anterior, fie ele specializate sau nu.
Nu e nici un dubiu că pe calea netului autorii români, care au şi creaţii de certă calitate, s-au putut face cunoscuţi în ţară, şi mai ales peste hotare, au putut participa la concursuri (unde au fost şi sunt mereu răsplătiţi cu distincţii; câteva nume: ieşeanul Eduard Ţară, Vasile Moldovan, Magdalena Dale, Maria Tirenescu, Clelia Ifrim, Şerban Codrin, Dan Florică, Radu Patrichi, Ion Codrescu, Valentin Nicoliţov, Sonia Cristina Coman, Jules Cohn-Botea, Laura Văceanu, Ion Untaru, Cornelia Atanasiu, Adina Enăchescu, şi lista poate continua pe câteva pagini).
Este evident că netul joacă un rol tot mai mare în schimbul de informaţii şi publicarea de creaţii originale, eseuri, texte din domeniul liricii nipone. Autorii, de la noi şi din alte părţi, putem spune, deşi probabil sunt şi excepţii/ discuţii şi controverse, folosesc din plin această alternativă. Iar îmbunătăţirea continuă a performanţelor tehnicii de calcul, apariţia unor softuri tot mai sofisticate va duce şi la creşterea spectaculoasă a posibilităţilor.
Note
1. Apărut apoi, în versiunea engleză, în revista austriacă Chrysantemum.
2. Tsuji, Shigebumi, Dentoo: Sono sooshutsu to tensei/ Tradition: Its construction and transmigration, Tokyo, Shinyoo Sha, 2003, p. 73-74.
3.Silverstein, Michael, Language structure and linguistic ideology, în Proceedings of the 15th Annual Meeting of the Chicago Linguistic Society, 2, p. 193-247, 1979; Ideologiile lingvistice: „any sets of beliefs about language, articulated by the users as a rationalization or justification of perceived language structure and use” – p. 193.
4. Grace, G.W., The Linguistic Construction of Reality, London, Croom Helm, 1987.
5. Whorf, B.L. 1956 a (1939), The relation of habitual thought and behavior to language; 1956 b. (1940), Science and linguistics; în: ed. Carroll, J.B., Language, Thought, and Reality: Selected Writings of Benjamin Lee Whorf, Cambridge, MIT Press, 1956, p. 134.59, p. 207.
6. Levinson, S.C., From outer to inner space: linguistic categories and non-linguistic Thinking, în The Relationship between Linguistic and Conceptual Representation, ed. J Nuyts, E Pederson, p. 13-45, Cambridge Univ. Press, 1997 – Levinson discută despre natura categoriilor limbajului faţă de cele ale gândirii pe niveluri structural (liniar, obligatoriu), social (pragmatic, public) ş.a.
7. Încă nu am o „confirmare” pe bază de documente.
marți, 15 ianuarie 2008
Feţele albe ale vieţii negre - revista Cronica, decembrie 2005
Feţele albe ale vieţii negre
În piaţa lucrurilor vechi timpul îl chem
Să găsesc cele pierdute şi să le întorc în vers
Ibrahim Cadriu, În piaţa lucrurilor vechi
A fost ucis omul pe care l-am cunoscut
………………………………………….
A fost ucis când se ducea să prinde bucuria
Aşteptată cu secole
Ibrahim Cadriu, N-a rămas timp pentru sărbători
Dincolo „de durerile zilei”, dincolo de tărâmul „stăpânului coşmarului”, noaptea (sau poate războiul care a însângerat ţărâna pe care curg lacrimile copacilor înainte de toamnă), Ibrahim Cadriu, un interesant/ cunoscut poet/ scriitor kosovar, retrăieşte iar şi iar minunea lui, poezia, poate oblojindu-şi sufletul, poate dorind să oblojească cu sufletul rănile neamului său.
Noul mileniu a debutat însângerat, cărând cu el rănile dinainte vreme, creând multora dintre noi impresia că sunt de vânzare mai multe lucruri decât credeam şi avem tot mai puţine mijloace de a ne împotrivi, pe o planetă cu iz de talcioc. Mărturiile zugrăvite în vers sunt cumplite: „Coloane lungi de morminte, povestiri despre libertate/ Acoperite cu florile Kosovei, dar nu pentru împodobire”. „Acest talcioc – spune poetul „mă duce pe drumurile pierdute cândva/ Pe care le-am uitat sub pulberea stratificată” şi: „Pe tejghea vorbeşte istoria şi îmi dă curaj/ Să o îmbrăţişez ca pe copilul salvat de holeră” (În piaţa lucrurilor vechi). Cum poţi lupta cu ura semenilor, care nu ştii de unde izvorăşte? „Poţi cuprinde şi pe cei care au ură faţă de vise?” (Locul de naştere temporal). Cum poţi înţelege durerea celui de care, chiar dacă stă sau nu lângă tine, este atât de departe – „Stăm departe/ Unul de altul nu luăm nimic/ În afară durerii”? - Aşteptând autobuzul urban. Cum o poţi înţelege când o priveşti prin ochii altor interese: „Poţi cuprinde şi obiceiuri de oameni care consideră/ Că sunt valoroase doar pentru biografiile lor.” Şi ştii că nu ajunge să îngenunchezi „în durerea ta, pe care o numeşti/ Durere de pribeag” - Mersul în sat).
Poetul lasă impresia că păşeşte în poezie cu inima împărţită între a o păstra ascunsă în suflet, ca pe ceva foarte intim („departe de frisoanele şi lătrăturile/ Care îmi rănesc ziua”), şi aceea de a o dărui tuturor, pentru că, nu-i aşa, când peste tot e durere şi „pietrele au devenit versuri”. Cele două fragmente din poezia lui Ibrahim Cadriu pe care le-am ales ca deschidere ar putea constitui un fel de ramă a oglinzii sufletului său: nostalgia şi tristeţea-uimire în faţa hainei de durere şi sânge a vremurilor noastre.
În poezia sa se simte o nostalgie ascunsă după un ceva pierdut/ uitat undeva într-un colţ al timpului lumii, dublată de o dorinţă de a păstra lucrurile neschimbate, nelovite, nedistruse („călătoria este aceeaşi în faţa parcului”; trotuarul nu s-a mişcat” – Altfel cum) acum, când poate că libertatea înseamnă pentru un om doar să fie lăsat „să vorbească…/ în tăcere”, sau „să creeze lumea lui din cenuşă” (Omul merge singur), ori poate să „retrăiască minunea”. Cum să te mai poţi înţelege azi cu cel care nu te ascultă, nu vede durerea ta? Ce limbă a mai rămas? Un posibil răspuns ni-l dă Ibrahim Cadriu: „Poate doar limba iubirii/ Şi în urmă cu mii de ani limba iubirii/ Era aceeaşi cu acelaşi dialect.”
Într-o lume în care s-au „topit pe tarabă amintirile”, „se vând şi se cumpără iubiri prăfuite” şi se aplică „procedura confiscării/ Pedepsirii/ Istoriei” (În faţa degetelor care rup amintiri), pe când „metafore mucegăite” mâzgălesc hârtiile documentelor, întinează poeziile şi poveştile transformând împrejurul în „spaţii fixate în dezastru”, Ibrahim Cadriu scrie cu tristeţe într-o lume plină de morminte peceţi de biografie – dar şi cu o disimulată candoare. Dincolo de cuvinte, poezia lui Ibrahim Cadriu îmi apare ca dorinţa unui pictor de a zugrăvi un tablou al durerii, dar şi visului, vrâstat de lumină dar folosind mai ales culorile pe nuanţă de negru, fără a degaja pesimism, ci doar nedumerire şi, totuşi, înmugurită poate, abia, speranţa. Şi ai în faţa ochilor nu un tablou întunecat.
Nu sunt prea multe cuvinte care să ancoreze explicit cititorul în trecutul zbuciumat al locului (ex: Câmpia Mierlei, Kosova), dar sunt folosite într-un „decor de cuvinte” menit parcă să le sprijine. Ibrahim Cadriu este un poet care doreşte, poate discret dar limpede, să sublinieze că are rădăcinile în Kosova. Putem vorbi şi de o folosire bine-temperată a metaforei, tropii neavând stridenţe, ci dăruind parcă limpezime. Poetul practică un stil sobru, atent la detaliu, cu vers nerimat, fără cuvinte zgomotoase, sonore, fiind interesat mai curând de poem ca stare de spirit dar şi tablou de suflet (al său şi al lumii mai mult sau mai puţin apropiate), şi prea puţin ca debuşeu interior, al afectelor. Asta deşi, paradoxal, lasă impresia unui, în ceea ce priveşte universul poetic, introvertit. De un lirism profund, în tonalităţi adesea grave, într-o lume marcată de incertitudini existenţiale poezia lui Ibrahim Cadriu, al treilea poet albanez din Kosova căruia îi apare un volum de versuri în limba noastră, va găsi, cred, calea către inima cititorului şi în România.
În piaţa lucrurilor vechi timpul îl chem
Să găsesc cele pierdute şi să le întorc în vers
Ibrahim Cadriu, În piaţa lucrurilor vechi
A fost ucis omul pe care l-am cunoscut
………………………………………….
A fost ucis când se ducea să prinde bucuria
Aşteptată cu secole
Ibrahim Cadriu, N-a rămas timp pentru sărbători
Dincolo „de durerile zilei”, dincolo de tărâmul „stăpânului coşmarului”, noaptea (sau poate războiul care a însângerat ţărâna pe care curg lacrimile copacilor înainte de toamnă), Ibrahim Cadriu, un interesant/ cunoscut poet/ scriitor kosovar, retrăieşte iar şi iar minunea lui, poezia, poate oblojindu-şi sufletul, poate dorind să oblojească cu sufletul rănile neamului său.
Noul mileniu a debutat însângerat, cărând cu el rănile dinainte vreme, creând multora dintre noi impresia că sunt de vânzare mai multe lucruri decât credeam şi avem tot mai puţine mijloace de a ne împotrivi, pe o planetă cu iz de talcioc. Mărturiile zugrăvite în vers sunt cumplite: „Coloane lungi de morminte, povestiri despre libertate/ Acoperite cu florile Kosovei, dar nu pentru împodobire”. „Acest talcioc – spune poetul „mă duce pe drumurile pierdute cândva/ Pe care le-am uitat sub pulberea stratificată” şi: „Pe tejghea vorbeşte istoria şi îmi dă curaj/ Să o îmbrăţişez ca pe copilul salvat de holeră” (În piaţa lucrurilor vechi). Cum poţi lupta cu ura semenilor, care nu ştii de unde izvorăşte? „Poţi cuprinde şi pe cei care au ură faţă de vise?” (Locul de naştere temporal). Cum poţi înţelege durerea celui de care, chiar dacă stă sau nu lângă tine, este atât de departe – „Stăm departe/ Unul de altul nu luăm nimic/ În afară durerii”? - Aşteptând autobuzul urban. Cum o poţi înţelege când o priveşti prin ochii altor interese: „Poţi cuprinde şi obiceiuri de oameni care consideră/ Că sunt valoroase doar pentru biografiile lor.” Şi ştii că nu ajunge să îngenunchezi „în durerea ta, pe care o numeşti/ Durere de pribeag” - Mersul în sat).
Poetul lasă impresia că păşeşte în poezie cu inima împărţită între a o păstra ascunsă în suflet, ca pe ceva foarte intim („departe de frisoanele şi lătrăturile/ Care îmi rănesc ziua”), şi aceea de a o dărui tuturor, pentru că, nu-i aşa, când peste tot e durere şi „pietrele au devenit versuri”. Cele două fragmente din poezia lui Ibrahim Cadriu pe care le-am ales ca deschidere ar putea constitui un fel de ramă a oglinzii sufletului său: nostalgia şi tristeţea-uimire în faţa hainei de durere şi sânge a vremurilor noastre.
În poezia sa se simte o nostalgie ascunsă după un ceva pierdut/ uitat undeva într-un colţ al timpului lumii, dublată de o dorinţă de a păstra lucrurile neschimbate, nelovite, nedistruse („călătoria este aceeaşi în faţa parcului”; trotuarul nu s-a mişcat” – Altfel cum) acum, când poate că libertatea înseamnă pentru un om doar să fie lăsat „să vorbească…/ în tăcere”, sau „să creeze lumea lui din cenuşă” (Omul merge singur), ori poate să „retrăiască minunea”. Cum să te mai poţi înţelege azi cu cel care nu te ascultă, nu vede durerea ta? Ce limbă a mai rămas? Un posibil răspuns ni-l dă Ibrahim Cadriu: „Poate doar limba iubirii/ Şi în urmă cu mii de ani limba iubirii/ Era aceeaşi cu acelaşi dialect.”
Într-o lume în care s-au „topit pe tarabă amintirile”, „se vând şi se cumpără iubiri prăfuite” şi se aplică „procedura confiscării/ Pedepsirii/ Istoriei” (În faţa degetelor care rup amintiri), pe când „metafore mucegăite” mâzgălesc hârtiile documentelor, întinează poeziile şi poveştile transformând împrejurul în „spaţii fixate în dezastru”, Ibrahim Cadriu scrie cu tristeţe într-o lume plină de morminte peceţi de biografie – dar şi cu o disimulată candoare. Dincolo de cuvinte, poezia lui Ibrahim Cadriu îmi apare ca dorinţa unui pictor de a zugrăvi un tablou al durerii, dar şi visului, vrâstat de lumină dar folosind mai ales culorile pe nuanţă de negru, fără a degaja pesimism, ci doar nedumerire şi, totuşi, înmugurită poate, abia, speranţa. Şi ai în faţa ochilor nu un tablou întunecat.
Nu sunt prea multe cuvinte care să ancoreze explicit cititorul în trecutul zbuciumat al locului (ex: Câmpia Mierlei, Kosova), dar sunt folosite într-un „decor de cuvinte” menit parcă să le sprijine. Ibrahim Cadriu este un poet care doreşte, poate discret dar limpede, să sublinieze că are rădăcinile în Kosova. Putem vorbi şi de o folosire bine-temperată a metaforei, tropii neavând stridenţe, ci dăruind parcă limpezime. Poetul practică un stil sobru, atent la detaliu, cu vers nerimat, fără cuvinte zgomotoase, sonore, fiind interesat mai curând de poem ca stare de spirit dar şi tablou de suflet (al său şi al lumii mai mult sau mai puţin apropiate), şi prea puţin ca debuşeu interior, al afectelor. Asta deşi, paradoxal, lasă impresia unui, în ceea ce priveşte universul poetic, introvertit. De un lirism profund, în tonalităţi adesea grave, într-o lume marcată de incertitudini existenţiale poezia lui Ibrahim Cadriu, al treilea poet albanez din Kosova căruia îi apare un volum de versuri în limba noastră, va găsi, cred, calea către inima cititorului şi în România.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
