Feţele albe ale vieţii negre
În piaţa lucrurilor vechi timpul îl chem
Să găsesc cele pierdute şi să le întorc în vers
Ibrahim Cadriu, În piaţa lucrurilor vechi
A fost ucis omul pe care l-am cunoscut
………………………………………….
A fost ucis când se ducea să prinde bucuria
Aşteptată cu secole
Ibrahim Cadriu, N-a rămas timp pentru sărbători
Dincolo „de durerile zilei”, dincolo de tărâmul „stăpânului coşmarului”, noaptea (sau poate războiul care a însângerat ţărâna pe care curg lacrimile copacilor înainte de toamnă), Ibrahim Cadriu, un interesant/ cunoscut poet/ scriitor kosovar, retrăieşte iar şi iar minunea lui, poezia, poate oblojindu-şi sufletul, poate dorind să oblojească cu sufletul rănile neamului său.
Noul mileniu a debutat însângerat, cărând cu el rănile dinainte vreme, creând multora dintre noi impresia că sunt de vânzare mai multe lucruri decât credeam şi avem tot mai puţine mijloace de a ne împotrivi, pe o planetă cu iz de talcioc. Mărturiile zugrăvite în vers sunt cumplite: „Coloane lungi de morminte, povestiri despre libertate/ Acoperite cu florile Kosovei, dar nu pentru împodobire”. „Acest talcioc – spune poetul „mă duce pe drumurile pierdute cândva/ Pe care le-am uitat sub pulberea stratificată” şi: „Pe tejghea vorbeşte istoria şi îmi dă curaj/ Să o îmbrăţişez ca pe copilul salvat de holeră” (În piaţa lucrurilor vechi). Cum poţi lupta cu ura semenilor, care nu ştii de unde izvorăşte? „Poţi cuprinde şi pe cei care au ură faţă de vise?” (Locul de naştere temporal). Cum poţi înţelege durerea celui de care, chiar dacă stă sau nu lângă tine, este atât de departe – „Stăm departe/ Unul de altul nu luăm nimic/ În afară durerii”? - Aşteptând autobuzul urban. Cum o poţi înţelege când o priveşti prin ochii altor interese: „Poţi cuprinde şi obiceiuri de oameni care consideră/ Că sunt valoroase doar pentru biografiile lor.” Şi ştii că nu ajunge să îngenunchezi „în durerea ta, pe care o numeşti/ Durere de pribeag” - Mersul în sat).
Poetul lasă impresia că păşeşte în poezie cu inima împărţită între a o păstra ascunsă în suflet, ca pe ceva foarte intim („departe de frisoanele şi lătrăturile/ Care îmi rănesc ziua”), şi aceea de a o dărui tuturor, pentru că, nu-i aşa, când peste tot e durere şi „pietrele au devenit versuri”. Cele două fragmente din poezia lui Ibrahim Cadriu pe care le-am ales ca deschidere ar putea constitui un fel de ramă a oglinzii sufletului său: nostalgia şi tristeţea-uimire în faţa hainei de durere şi sânge a vremurilor noastre.
În poezia sa se simte o nostalgie ascunsă după un ceva pierdut/ uitat undeva într-un colţ al timpului lumii, dublată de o dorinţă de a păstra lucrurile neschimbate, nelovite, nedistruse („călătoria este aceeaşi în faţa parcului”; trotuarul nu s-a mişcat” – Altfel cum) acum, când poate că libertatea înseamnă pentru un om doar să fie lăsat „să vorbească…/ în tăcere”, sau „să creeze lumea lui din cenuşă” (Omul merge singur), ori poate să „retrăiască minunea”. Cum să te mai poţi înţelege azi cu cel care nu te ascultă, nu vede durerea ta? Ce limbă a mai rămas? Un posibil răspuns ni-l dă Ibrahim Cadriu: „Poate doar limba iubirii/ Şi în urmă cu mii de ani limba iubirii/ Era aceeaşi cu acelaşi dialect.”
Într-o lume în care s-au „topit pe tarabă amintirile”, „se vând şi se cumpără iubiri prăfuite” şi se aplică „procedura confiscării/ Pedepsirii/ Istoriei” (În faţa degetelor care rup amintiri), pe când „metafore mucegăite” mâzgălesc hârtiile documentelor, întinează poeziile şi poveştile transformând împrejurul în „spaţii fixate în dezastru”, Ibrahim Cadriu scrie cu tristeţe într-o lume plină de morminte peceţi de biografie – dar şi cu o disimulată candoare. Dincolo de cuvinte, poezia lui Ibrahim Cadriu îmi apare ca dorinţa unui pictor de a zugrăvi un tablou al durerii, dar şi visului, vrâstat de lumină dar folosind mai ales culorile pe nuanţă de negru, fără a degaja pesimism, ci doar nedumerire şi, totuşi, înmugurită poate, abia, speranţa. Şi ai în faţa ochilor nu un tablou întunecat.
Nu sunt prea multe cuvinte care să ancoreze explicit cititorul în trecutul zbuciumat al locului (ex: Câmpia Mierlei, Kosova), dar sunt folosite într-un „decor de cuvinte” menit parcă să le sprijine. Ibrahim Cadriu este un poet care doreşte, poate discret dar limpede, să sublinieze că are rădăcinile în Kosova. Putem vorbi şi de o folosire bine-temperată a metaforei, tropii neavând stridenţe, ci dăruind parcă limpezime. Poetul practică un stil sobru, atent la detaliu, cu vers nerimat, fără cuvinte zgomotoase, sonore, fiind interesat mai curând de poem ca stare de spirit dar şi tablou de suflet (al său şi al lumii mai mult sau mai puţin apropiate), şi prea puţin ca debuşeu interior, al afectelor. Asta deşi, paradoxal, lasă impresia unui, în ceea ce priveşte universul poetic, introvertit. De un lirism profund, în tonalităţi adesea grave, într-o lume marcată de incertitudini existenţiale poezia lui Ibrahim Cadriu, al treilea poet albanez din Kosova căruia îi apare un volum de versuri în limba noastră, va găsi, cred, calea către inima cititorului şi în România.
marți, 15 ianuarie 2008
Cu sufletul pe buze printre trădări şi iubiri - revista Cronica, noiembrie 2005
Înainte de toate
Şedeam între cărţi,
Într-un punct prin excelenţă
Al aşteptării şi-al dragostei.
Baki Ymeri, De la prima vedere
Poetul şi traducătorul Baki Ymeri (fiul unui filogerman de origine albano-aromâno-română), scrie o poezie mai curând de atmosferă, cu irizaţii din tradiţiile şi istoria poporului său. Este preocupat nu atât de o disciplinare a limbajului/ coordonare a ideilor, mizând mai curând pe ce simte, pe ce are de spus.
Ar fi utilă o privire în perspectivă largă, un excurs prin toate volumele sale de poezie, pornind şi de la aceea că diferă, în linii mari, doar ca „nuanţă”, nefiind diferenţe de stil sensibile. Versurile, uneori cu rimă, alteori cu o alură incantatorie, simple, neritmate, de un lirism când aspru, când molcom, plin de frumuseţe, de dragoste faţă de pomi, flori, aer, de poporul său şi de misterul (Când vorbim despre femei/ Parcă-am mâna/ O turmă de cuvinte suspecte – Despre iubire, iertare şi păcat) eternului feminin – femeia zână, înger şi chin, curcubeu îmbrăcat în ape curgătoare. Baki Ymeri ni se înfăţişează şi ca poet al sfâşierii, cu versul cătând să lege teama de singurătate, sau într-o dragoste mistuitoare pentru că, în fond, Ce bărbaţi sunt aceia/ Ce găsesc mângâiere mai sfântă/ În vâltoarea paharului/ Decât între buzele unei femei? (Psihi mu!).
(Şi) În volumul Cu sufletul pe buze femeia/ iubita este un cântec cu sufletul pe buze, care miroase atât de frumos/ a trup legănat/ şi a pustii mângâieri (Sărutul), sau moarte după un cântec (Eşti cântec?), într-o lume în care, uneori, femeile poartă ca pe o povară podoabe, surâsuri, îmbrăţişări şi când spui te iubesc simţi cum prafuri se aşează pe sunete (Femei împodobite în mătăsuri şi aer), iar iubirea este şi mierea trădării, trădarea sufletelor, lumină a inimii (Fragilitate). În Kaltrina, de pildă (scris aproape în acelaşi registru stilistic ca Dardania, dedicat tot iubirii, dar şi popoarelor Balcanilor, în special albanezilor), aerul modern pare a fi cel anacronic.
Poetul se relevă în stihuri ca fiind atras de un narcisism vag, voalat, risipit în fărâme-metafore – lumea pare uneori a fi expresie/ oglindire a sentimentelor sale, iubirea, femeile-zeiţe, parfumurile. Fără a luneca în preţiozitate, păstrând proporţiile, gândul mă poartă la doctrina unor secte gnostice (patripasiene) din Roma anilor 200, care spunea că prin opera unui eon inferior care a pogorât pe pământ totul părea aparenţă, chiar umanitatea fiinţelor celeste. Impresia generală ar putea fi cea a unei schiţe de decor neo-romantic, în care se înscriu iubirea, freamătul inimii, zborul gândului, flacăra, volbura, patima. Arareori se simte vreo umbră de nelinişte tehnică, teama de a nu avea cu ce mobila discursul, plutind între un calculat aer vetust şi accente moderne aidoma unor arabescuri bine dantelate. Toate îl situează într-o falie de spaţiu-timp în care trăieşte dragostea, arzând uneori în durerea senzualizată, într-o căutată atmosferă de plenitudine existenţială, dar stinsă fără grabă parcă, de un calm care pogoară simbolurile în secvenţe de un teluric nedisimulat. Uneori foloseşte un plan transparent, al carnalului (cu sânii tăi străpungi nopţile/…/cu sângele tău stropeşti rodiile/…/cu pântecul tău rodeşti soarele (Puterea iubirii), ca o tendinţă (aspiraţie artistică) spre un tip propriu de concret îmbrăcat în voaluri de aparenţă.
Poetul pare uneori a recurge la acest mod de a fi întru poezie ca la un leac împotriva imaginilor smulse din gânduri, din inimă, din vis – o schiţă de real izbăvitoare, strecurată între fulgurările cuvintelor care ard. Uneori o eboşă vag grandilocventă îşi strecoară metafora mulată pe o imagine prin care transpare simbologia singurătăţii, parcă pentru a subţia/ dilua tonurile patetice, ca instrumente ale perceperii suferinţei de a fi singur, când pe buzele lui de poet Dumnezeu a săpat Trei cuvinte: Iubire, Iertare, Păcat (Despre iubire, iertare, păcat). Un aer mistic dar şi de fatalism apare ca un arabesc, o dantelărie intelectuală şi oarecum manieristă. Mai pregnantă este implicarea poetului în frământările sociale care au zguduit în ultima vreme ţinuturile albaneze (Dardania se numea zona locuită în vechime de dardani, ulterior provincie de vest a Iliriei – azi Kosova.)
Prin felul său de a scrie versuri, Baki Ymeri iese de cele mai multe ori din tiparele poeziei albaneze. În spaţiul nostru cultural s-a spus că are unele influenţe stănesciene, vag eminesciene sau de la Blaga citire. Alţii au găsit unele influenţe din poezia germană, italiană, slovenă sau macedoneană. Relaţiile cu poemele altor creatori sunt dificil de descâlcit, ca şi raportarea la modele venind dinspre lecturi, negăsind o sofistică a influenţei sau a imitaţiei, a formei conformate unor norme cât de cât rigide.
Poetul este îndrăgostit fără leac de limba şi literatura româna (în limba română mi-e dor – Te iubesc în limba română), de poporul român, de România. Este un fără hodină mesager pe drumul poeziei care curge între România şi Albania – a tradus, de pildă, din peste 50 de poeţi, prozatori, eseişti români.
Cu sufletul pe buze este un volum dedicat iubirii, într-un registru a cărei dominantă ar putea-o constitui o mai pregnantă intruziune a elementelor tradiţionale, dar şi o oarecare căutare a sonorităţii cuvintelor. Elemente ale naturii (în special flori, parfumuri, miresme) apar recurent în versurile sale, constituind un fundal preferat al eroticii - buzele tale sunt fragi (Sărutul), Floare tăcută erai/…/ Lujerul tău de multă vreme ştia (Buze înflorite), Cum să nu-mi placă mirosul amar/ Al acestui amoral trandafir (Alergând după frumuseţe), Alături de Floarea însângerată/ Eu cresc arzând (Meditaţie).
Autorul nu urmăreşte stricta echivalare a unor secvenţe biografice (sau stări sufleteşti, sentimente), nedorind schiţarea unui eu-liric. Impresiile (reale sau imaginare) se transformă, prin intermediul unei chirurgii poetice în amintiri/ senzaţii cristalizate în vers. Este poate oarecum preţioasă această imagine pe care reuşeşte să o creeze Baki Ymeri, cu atât mai mult cu cât uneori poemele pot căpăta o nuanţă de consemnare ocazională restituită în cuvintele picurate în vers (Tufişul balcanic, Balcanică, Victorie, chiar şi Dicţionar comun), plasate la limita ternului, dar fără a luneca în banal. Arealul suferinţelor poporului albanez vine din adâncurile istoriei – care intră şi iese pe uşi (Scrisoare) – până în zilele noastre de sfâşiere, când, scrie poetul, mamele noastre-ntocmesc/ Zi de zi un dicţionar traco-tragic/…/În vreme ce eu/ Cu mine însumi vorbesc/…/ Despre asedii duşmane/ şi cetăţi scufundate (Ars poetica).
Autorul este preocupat şi de definirea unui crez poetic, a unei ars poetica (Alergând după frumuseţe, Ars poetica, Exerciţii de singurătate). Pentru Baki Ymeri cel cu sufletul pe buze, perpetuu îndrăgostit, viaţa este o cerneală de dragoste, curgând pe hârtia sinelui şi a lumii, iar moartea poate fi poate un loc într-o deltă de stele/ Care cu noi cu tot/ O să se verse-n neant (Delte).
Poate că lirismul lui este cel mai bine pus în valoare în poeziile de dragoste, pentru că este un poet al iubirii, care iubeşte uneori cu tristeţea sfârşitului, alteori cu pasiunea celui care simte sărutul zeilor pe inimă. Iubind pur şi simplu. Dar fără să uite că în condeiul său curge sângele unor neamuri sfâşiate de istorie.
Postfaţă la volumul Lumina Dardaniei, de Baki Ymeri, unde a apărut cu titlul: Un suflet protejat de îngeri.
Şedeam între cărţi,
Într-un punct prin excelenţă
Al aşteptării şi-al dragostei.
Baki Ymeri, De la prima vedere
Poetul şi traducătorul Baki Ymeri (fiul unui filogerman de origine albano-aromâno-română), scrie o poezie mai curând de atmosferă, cu irizaţii din tradiţiile şi istoria poporului său. Este preocupat nu atât de o disciplinare a limbajului/ coordonare a ideilor, mizând mai curând pe ce simte, pe ce are de spus.
Ar fi utilă o privire în perspectivă largă, un excurs prin toate volumele sale de poezie, pornind şi de la aceea că diferă, în linii mari, doar ca „nuanţă”, nefiind diferenţe de stil sensibile. Versurile, uneori cu rimă, alteori cu o alură incantatorie, simple, neritmate, de un lirism când aspru, când molcom, plin de frumuseţe, de dragoste faţă de pomi, flori, aer, de poporul său şi de misterul (Când vorbim despre femei/ Parcă-am mâna/ O turmă de cuvinte suspecte – Despre iubire, iertare şi păcat) eternului feminin – femeia zână, înger şi chin, curcubeu îmbrăcat în ape curgătoare. Baki Ymeri ni se înfăţişează şi ca poet al sfâşierii, cu versul cătând să lege teama de singurătate, sau într-o dragoste mistuitoare pentru că, în fond, Ce bărbaţi sunt aceia/ Ce găsesc mângâiere mai sfântă/ În vâltoarea paharului/ Decât între buzele unei femei? (Psihi mu!).
(Şi) În volumul Cu sufletul pe buze femeia/ iubita este un cântec cu sufletul pe buze, care miroase atât de frumos/ a trup legănat/ şi a pustii mângâieri (Sărutul), sau moarte după un cântec (Eşti cântec?), într-o lume în care, uneori, femeile poartă ca pe o povară podoabe, surâsuri, îmbrăţişări şi când spui te iubesc simţi cum prafuri se aşează pe sunete (Femei împodobite în mătăsuri şi aer), iar iubirea este şi mierea trădării, trădarea sufletelor, lumină a inimii (Fragilitate). În Kaltrina, de pildă (scris aproape în acelaşi registru stilistic ca Dardania, dedicat tot iubirii, dar şi popoarelor Balcanilor, în special albanezilor), aerul modern pare a fi cel anacronic.
Poetul se relevă în stihuri ca fiind atras de un narcisism vag, voalat, risipit în fărâme-metafore – lumea pare uneori a fi expresie/ oglindire a sentimentelor sale, iubirea, femeile-zeiţe, parfumurile. Fără a luneca în preţiozitate, păstrând proporţiile, gândul mă poartă la doctrina unor secte gnostice (patripasiene) din Roma anilor 200, care spunea că prin opera unui eon inferior care a pogorât pe pământ totul părea aparenţă, chiar umanitatea fiinţelor celeste. Impresia generală ar putea fi cea a unei schiţe de decor neo-romantic, în care se înscriu iubirea, freamătul inimii, zborul gândului, flacăra, volbura, patima. Arareori se simte vreo umbră de nelinişte tehnică, teama de a nu avea cu ce mobila discursul, plutind între un calculat aer vetust şi accente moderne aidoma unor arabescuri bine dantelate. Toate îl situează într-o falie de spaţiu-timp în care trăieşte dragostea, arzând uneori în durerea senzualizată, într-o căutată atmosferă de plenitudine existenţială, dar stinsă fără grabă parcă, de un calm care pogoară simbolurile în secvenţe de un teluric nedisimulat. Uneori foloseşte un plan transparent, al carnalului (cu sânii tăi străpungi nopţile/…/cu sângele tău stropeşti rodiile/…/cu pântecul tău rodeşti soarele (Puterea iubirii), ca o tendinţă (aspiraţie artistică) spre un tip propriu de concret îmbrăcat în voaluri de aparenţă.
Poetul pare uneori a recurge la acest mod de a fi întru poezie ca la un leac împotriva imaginilor smulse din gânduri, din inimă, din vis – o schiţă de real izbăvitoare, strecurată între fulgurările cuvintelor care ard. Uneori o eboşă vag grandilocventă îşi strecoară metafora mulată pe o imagine prin care transpare simbologia singurătăţii, parcă pentru a subţia/ dilua tonurile patetice, ca instrumente ale perceperii suferinţei de a fi singur, când pe buzele lui de poet Dumnezeu a săpat Trei cuvinte: Iubire, Iertare, Păcat (Despre iubire, iertare, păcat). Un aer mistic dar şi de fatalism apare ca un arabesc, o dantelărie intelectuală şi oarecum manieristă. Mai pregnantă este implicarea poetului în frământările sociale care au zguduit în ultima vreme ţinuturile albaneze (Dardania se numea zona locuită în vechime de dardani, ulterior provincie de vest a Iliriei – azi Kosova.)
Prin felul său de a scrie versuri, Baki Ymeri iese de cele mai multe ori din tiparele poeziei albaneze. În spaţiul nostru cultural s-a spus că are unele influenţe stănesciene, vag eminesciene sau de la Blaga citire. Alţii au găsit unele influenţe din poezia germană, italiană, slovenă sau macedoneană. Relaţiile cu poemele altor creatori sunt dificil de descâlcit, ca şi raportarea la modele venind dinspre lecturi, negăsind o sofistică a influenţei sau a imitaţiei, a formei conformate unor norme cât de cât rigide.
Poetul este îndrăgostit fără leac de limba şi literatura româna (în limba română mi-e dor – Te iubesc în limba română), de poporul român, de România. Este un fără hodină mesager pe drumul poeziei care curge între România şi Albania – a tradus, de pildă, din peste 50 de poeţi, prozatori, eseişti români.
Cu sufletul pe buze este un volum dedicat iubirii, într-un registru a cărei dominantă ar putea-o constitui o mai pregnantă intruziune a elementelor tradiţionale, dar şi o oarecare căutare a sonorităţii cuvintelor. Elemente ale naturii (în special flori, parfumuri, miresme) apar recurent în versurile sale, constituind un fundal preferat al eroticii - buzele tale sunt fragi (Sărutul), Floare tăcută erai/…/ Lujerul tău de multă vreme ştia (Buze înflorite), Cum să nu-mi placă mirosul amar/ Al acestui amoral trandafir (Alergând după frumuseţe), Alături de Floarea însângerată/ Eu cresc arzând (Meditaţie).
Autorul nu urmăreşte stricta echivalare a unor secvenţe biografice (sau stări sufleteşti, sentimente), nedorind schiţarea unui eu-liric. Impresiile (reale sau imaginare) se transformă, prin intermediul unei chirurgii poetice în amintiri/ senzaţii cristalizate în vers. Este poate oarecum preţioasă această imagine pe care reuşeşte să o creeze Baki Ymeri, cu atât mai mult cu cât uneori poemele pot căpăta o nuanţă de consemnare ocazională restituită în cuvintele picurate în vers (Tufişul balcanic, Balcanică, Victorie, chiar şi Dicţionar comun), plasate la limita ternului, dar fără a luneca în banal. Arealul suferinţelor poporului albanez vine din adâncurile istoriei – care intră şi iese pe uşi (Scrisoare) – până în zilele noastre de sfâşiere, când, scrie poetul, mamele noastre-ntocmesc/ Zi de zi un dicţionar traco-tragic/…/În vreme ce eu/ Cu mine însumi vorbesc/…/ Despre asedii duşmane/ şi cetăţi scufundate (Ars poetica).
Autorul este preocupat şi de definirea unui crez poetic, a unei ars poetica (Alergând după frumuseţe, Ars poetica, Exerciţii de singurătate). Pentru Baki Ymeri cel cu sufletul pe buze, perpetuu îndrăgostit, viaţa este o cerneală de dragoste, curgând pe hârtia sinelui şi a lumii, iar moartea poate fi poate un loc într-o deltă de stele/ Care cu noi cu tot/ O să se verse-n neant (Delte).
Poate că lirismul lui este cel mai bine pus în valoare în poeziile de dragoste, pentru că este un poet al iubirii, care iubeşte uneori cu tristeţea sfârşitului, alteori cu pasiunea celui care simte sărutul zeilor pe inimă. Iubind pur şi simplu. Dar fără să uite că în condeiul său curge sângele unor neamuri sfâşiate de istorie.
Postfaţă la volumul Lumina Dardaniei, de Baki Ymeri, unde a apărut cu titlul: Un suflet protejat de îngeri.
Noi rumúnski cuvintåm - revista Cronica, octombrie 2005
Istroromânii, urmaşi ai „populaţiei autohtone cu grai romanic pe care slavii au găsit-o la venirea lor în nord-vestul Peninsulei Balcanice”, sunt „un val” ( 1) aruncat de istorie la poalele lui Monte Maggiore (Muntele Mare, croată Učkra Gora) din provincia croată Istria, pe ţărmul Mării Adriatice. Dacă înainte vreme îşi spuneau rumeri ( 2) azi îşi spun, în croată, rumani, fapt care atestă conştiinţa identităţii lor.
După ce în secolul XVII istoricul veneţian Ireneo della Croce scria despre istroromâni, Antonio Covaz a publicat în primul număr al revistei Istria, în 1846, articolul Dei Rimgliani o Vlahi d’Istria, care l-a interesat atât de mult pe Ion Maiorescu încât, în 1857, a făcut o serie de anchete in zonă. Rezultatele au fost publicate de fiul său, Titu Maiorescu, în revista Convorbiri literare pentru ca, în 1874, lucrarea să fie editată în volum, cu titlul Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român.
Dialectul românesc cu cel mai mic număr de vorbitori este idiomul vorbit de istroromâni, care azi se mai găsesc doar în Istria şi se împart în grupul de nord (un singur sat, Jeiăn, croată Žejane, italiană Seiane, în regiunea Ciciaria, într-o vale mărginită de Munţii Popilor şi Jviaviţa) şi cel de sud (numit şi al românilor din Valdarsa/ Valea Rasei/ croată – Raša, în care istroromâna se mai vorbeşte în 7 sate ( 3), după date mai noi în 5 sate şi 5 cătune - ( 4)), despărţiţi de Monte Maggiore, 1369 m. Se pare că în Istria se vorbea istroromâna pe un areal mult mai larg, dovadă, arată autorii, şi o serie de toponime: Vlahova, Vlašca, Vlahi, Vlahovo, Catun, Guran (5) etc. Numărul lor, deşi dificil de stabilit, este în descreştere continuă. Astfel, Sextil Puşcariu scria despre 3000, în anii 60, după Kovačec, mai erau între 1200-1500, la care se mai puteau adăuga cei din Triest, Rijeka sau alte oraşe, precum şi cei plecaţi din ţară. Matilda Caragiu Marioţeanu(6), citând o serie de autori, arăta că aceştia apreciază că azi ar mai fi între 1250 (probabil cea mai veridică) şi 6000 de istroromâni. Petru Neiescu ( 7) discută de 1250 de istroromâni, scriind că datele cele mai recente furnizate de cercetători ar da o cifră de 5-800 de persoane rămase în satele istroromâne.
Învaţă în limba croată.
Pentru a trezi în ei sentimentul apartenenţei la o naţiune s-au tipărit cărţi în limba lor. R. Sârbu şi V. Frăţilă citează, de exemplu, Calindaru lui Rumeri din Istria, tipărit de Andrei Glavina şi C. Diculescu. Dealtfel, istroromânii îşi spun între ei după numele satului în care locuiesc – cei din Jeiăn îşi spun jeiåţi/ cei din Jeiăn, susţinând că graiul vorbit de ei este jeiånski.
Sextil Puşcariu ( 8) scria că numele lor este vlåh, plural vlåş (la nord), vlås (la sud). Sub acest nume sunt cunoscuţi românii în documentele sârbo-croate – în limba slavilor acesta însemna roman dar şi, mai ales, român, termen corespunzând lui olacus (maghiară oláh) din documentele angevine. În paralel cu vlahus/ vlah, în cancelariile dalmatine, la Ragusa în special, după anul 1367 apare şi termenul mavrovalahus (morovlah, morlac – vlah negru), care a circulat mai ales în secolele XIV-XV în cancelariile veneţiene – denumire dată de italieni, dar şi de bizantini (μαβρόβλαχοζ) la începutul evului mediu, croaţii numindu-i vlahi (limba vorbită de ei vlaški) sau čiribirci. Asupra acestei denumiri, arată autorii există variantele etimologice: a. pornind de la o particularitate a fonetismului istroromânilor (cire: cine, bire: bine) ( 9 ) , b. din turcă, ceri beri – apărător de hotare, coroborat cu faptul că „vlahii voinici”, organizaţi în „cătune” apărau cu tărie hotarele Serbiei, confruntându-se cu turcii adesea, drept pentru care primiseră din partea regilor sârbi privilegii: „dreptul vlah”. Istroromânii mai sunt cunoscuţi şi după etnonimul cici, probabil, spun autorii, din croatul čića: unchi, termen folosit pentru a desemna un personaj de rang, cneaz, jude; o altă explicaţie discutată poate porni de la faptul că ei ar fi lucrat pe feuda unui boier local de origine vlahă, Pascalus Chichio, de unde, prin extensie, regiunea populată de aceştia e cunoscută şi azi cu toponimul Ciciaria.
Toate datele duc spre aceea că istroromânii nu sunt originari din Istria, dar originea lor este încă controversată, existând mai multe teorii, dintre care: 1. Ovid Densusianu ( 10) (şi Iosif Petrovici, Al. Rosetti) - istroromânii vorbesc un grai dacoromân adus în Istria de coloniştii din Banat; desprinderea a avut loc în secolul X, dar au fost mai multe „straturi” după acesta, 2. Sextil Puşcariu (originea sud-dunăreană a istroromânilor fusese susţinută şi de Fr. Miklosich, C. Jireček, G. Weigand): este vorba de „un val” care ţine de „românii apuseni”, care se găseau în N-V Peninsulei Balcanice, „împinşi”, în timp, din Serbia către Bosnia, Herţegovina, către coasta Dalmaţiei prin secolul XIII, ajungând în secolul XIV în Istria şi pe insula Veglia (cr. Krk), ce a mai rămas după slavizarea lor fiind istroromânii.
Petru Neiescu ( 11 ) e de părere că dialectul istroromân relevă că au migrat dintr-o zonă învecinată/ apropiată de sud-vestul celei locuite de daco-români, argumentul fiind evoluţiile paralele/ inovaţiile comune numai daco-românei şi istroromânei, care nu pot fi regăsite şi în aromână sau meglenoromână.
Despre venirea strămoşilor istroromânilor în Istria sunt diverse documente, teorii, ipoteze. Probabil presiunea turcilor, dar şi politica de colonizare a Veneţiei (de care ţinea Istria, secătuită de ciumă în secolul XV) – în 1539 Veneţia a ajutat la transportul a 2000 de familii de morlaci, vorbindu-se de 130 de sate întemeiate de noii veniţi, dar nu toţi erau români.
Lexicul istroromânilor, deşi este marcat de destule împrumuturi din croată, slovenă chiar italiană, şi-a păstrat caracterul românesc, A. Kovačec apreciind (12)că „partea de bază a vocabularului… (ca şi partea covârşitoare a materialului gramatical) este de origine latină ( 13). În istroromână se mai regăsesc cuvinte din latină care în celelalte dialecte nu mai există; de exemplu: åsir – măgar, muşåt – frumos, cåibe – colivie etc.
Cei doi autori prezintă în lucrare în afară de problemele legate de lexicul istroromânilor, aspecte despre fonetica, morfologia şi sintaxa istroromânilor, şi un bogat şi interesant material alcătuit din texte înregistrate la Jeiăn în 1982, 1992, 1994, 1995, 1996 un glosar istroromân şi o listă a informatorilor.
R. Sârbu şi V. Frăţilă, remarcând supravieţuirea „insulei lingvistice” istroromâne într-un mediu aloglot, consideră că nu se poate spune despre dialectul istroromân că ar fi într-un proces de dezagregare rapidă, şi că se va folosi ca idiom local stingându-se odată cu ultimii vorbitori, dar ar avea şi şansa să se menţină ca instrument de comunicare dacă România, în acord cu Croaţia, va ajuta printr-o politică (şi culturală) la păstrarea/ conservarea acestei etnii.
Citind titlul primului text din acest volum, Noi rumúnski cuvintåm, mă încearcă un sentiment straniu, de frângere, ca şi cum aş lectura o scrisoare a unei rude plecată de mult, despre care nu mai ştiam mare lucru, dar care, descopăr cu oarecare stupoare (oare de ce?) că a rămas cu o fărâmă de inimă alipită de a noastră. Sunt numai cuvinte. Dar oare cum putem vorbi despre ceva atât de profund ca limba neamului nostru? Cum altfel putem explica altora, care încă nu au găsit răgazul să reflecteze la istroromâni, aromâni, meglenoromâni, fârşeroţi ş.a.m.d că ar putea să-i privească şi ca pe stră-strănepoţii celor care, poate, au mâncat la o masă cu vreunul din strămoşii noştri, care au luptat şi au murit alături, din trupul lor crescând acelaşi trunchi de măr din vreo livadă născută din inimile oştilor lui Ştefan Muşåt, Mihai sau Mircea sau…
Trăim timpuri care reclamă tot felul de schimbări. G. Balandier scria ( 14): „Atunci când este vorba despre societăţile „tradiţionale” impresia de continuitate este foarte accentuată… Tradiţia nu este incompatibilă în mod radical cu schimbarea, nu mai mult decât este modernitatea cu o anume continuitate.”
Cum am spus, sunt numai cuvinte dar, dacă găsesc drumul către inima fiecăruia dintre noi, pot fi şi altceva.
Richard Sârbu, Vasile Frăţilă, Dialectul istroromân, Editura Amarcord, Timişoara, 1998
Note:
1. Sextil Puşcariu, Studii istroromâne, II, Bucureşti, 1926. în colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici, şi A. Byahin.
2. Ireneo della Croce, Historia antica e moderna, sacra e profana della città di Trieste, Veneţia, 1698, p. 334 – cf. R. Sârbu, V. Frăţilă. Lui Ireneo Ireneo della Croce i se datorează primele probe de grai istroromân, deşi se consideră că cel care i-a descoperit pe istroromâni este Antonio Covaz, primarul oraşului Pisino.
3. După Sextil Puşcariu, op. cit. p. 38-40: Letai, Gradigne, Şuşnieviţa, Noselo, Sucodru, Brdo şi Gronic.
4. Mai recent, August Kovačec, Descrierea istroromânei actuale, p. 23, şi Tratat de dialectologie românească, p. 550: satele : Şuşńieviţe (croată Šušnievica), Nóselo sau Nósolo (croată Nova Vas), Sucodru (croată Jesenovik), Letai (cr. Letaj) şi Bârdo (cr. Brdo), cu cătunele: Costârčån (cr. Kostârčane), Dolinščine, Zancovţi, Peråsi, Brig.
5. Sextil Puşcariu, op. cit., II, p. 33-34, cf. R. Sârbu şi V. Frăţilă.
6. Compendiu de dialectologie română nord şi sud-dunăreană, Bucureşti, 1975, p. 190.
7. Mic atlas al dialectului aromân din Albania şi din fosta Republică Iugoslavă Macedonia, Bucureşti, 1997, p. 9.
8. Op. cit., p. 4.
9. E. Petrovici, P. Neiescu, Persistenţa insulelor lingvistice. Constatări făcute cu ocazia unor anchete dialectale la istroromâni, meglenoromâni şi aromâni, în Cercetări de lingvistică, IX, 1964, nr. 2, p. 196, cf. R. Sârbu, V. Frăţilă.
10. Istoria limbii române, vol. I, Originile, Bucureşti, 1961, p. 218-232
11. op. cit.
12. Tratat de dialectologie, p. 581.
13. În dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân – deşi terminologia bisericească este, în mare, de origine slavă/ greacă, dat fiind că nu au avut organizare bisericească proprie decât arareori/ pentru scurt timp – sunt mulţi termeni bisericeşti de sorginte latină asemănători/ identici cu cei din dacoromână.
14. Sens et puissance. Les dynamiques sociales, PUF, Paris, 1971, p. 107.
După ce în secolul XVII istoricul veneţian Ireneo della Croce scria despre istroromâni, Antonio Covaz a publicat în primul număr al revistei Istria, în 1846, articolul Dei Rimgliani o Vlahi d’Istria, care l-a interesat atât de mult pe Ion Maiorescu încât, în 1857, a făcut o serie de anchete in zonă. Rezultatele au fost publicate de fiul său, Titu Maiorescu, în revista Convorbiri literare pentru ca, în 1874, lucrarea să fie editată în volum, cu titlul Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român.
Dialectul românesc cu cel mai mic număr de vorbitori este idiomul vorbit de istroromâni, care azi se mai găsesc doar în Istria şi se împart în grupul de nord (un singur sat, Jeiăn, croată Žejane, italiană Seiane, în regiunea Ciciaria, într-o vale mărginită de Munţii Popilor şi Jviaviţa) şi cel de sud (numit şi al românilor din Valdarsa/ Valea Rasei/ croată – Raša, în care istroromâna se mai vorbeşte în 7 sate ( 3), după date mai noi în 5 sate şi 5 cătune - ( 4)), despărţiţi de Monte Maggiore, 1369 m. Se pare că în Istria se vorbea istroromâna pe un areal mult mai larg, dovadă, arată autorii, şi o serie de toponime: Vlahova, Vlašca, Vlahi, Vlahovo, Catun, Guran (5) etc. Numărul lor, deşi dificil de stabilit, este în descreştere continuă. Astfel, Sextil Puşcariu scria despre 3000, în anii 60, după Kovačec, mai erau între 1200-1500, la care se mai puteau adăuga cei din Triest, Rijeka sau alte oraşe, precum şi cei plecaţi din ţară. Matilda Caragiu Marioţeanu(6), citând o serie de autori, arăta că aceştia apreciază că azi ar mai fi între 1250 (probabil cea mai veridică) şi 6000 de istroromâni. Petru Neiescu ( 7) discută de 1250 de istroromâni, scriind că datele cele mai recente furnizate de cercetători ar da o cifră de 5-800 de persoane rămase în satele istroromâne.
Învaţă în limba croată.
Pentru a trezi în ei sentimentul apartenenţei la o naţiune s-au tipărit cărţi în limba lor. R. Sârbu şi V. Frăţilă citează, de exemplu, Calindaru lui Rumeri din Istria, tipărit de Andrei Glavina şi C. Diculescu. Dealtfel, istroromânii îşi spun între ei după numele satului în care locuiesc – cei din Jeiăn îşi spun jeiåţi/ cei din Jeiăn, susţinând că graiul vorbit de ei este jeiånski.
Sextil Puşcariu ( 8) scria că numele lor este vlåh, plural vlåş (la nord), vlås (la sud). Sub acest nume sunt cunoscuţi românii în documentele sârbo-croate – în limba slavilor acesta însemna roman dar şi, mai ales, român, termen corespunzând lui olacus (maghiară oláh) din documentele angevine. În paralel cu vlahus/ vlah, în cancelariile dalmatine, la Ragusa în special, după anul 1367 apare şi termenul mavrovalahus (morovlah, morlac – vlah negru), care a circulat mai ales în secolele XIV-XV în cancelariile veneţiene – denumire dată de italieni, dar şi de bizantini (μαβρόβλαχοζ) la începutul evului mediu, croaţii numindu-i vlahi (limba vorbită de ei vlaški) sau čiribirci. Asupra acestei denumiri, arată autorii există variantele etimologice: a. pornind de la o particularitate a fonetismului istroromânilor (cire: cine, bire: bine) ( 9 ) , b. din turcă, ceri beri – apărător de hotare, coroborat cu faptul că „vlahii voinici”, organizaţi în „cătune” apărau cu tărie hotarele Serbiei, confruntându-se cu turcii adesea, drept pentru care primiseră din partea regilor sârbi privilegii: „dreptul vlah”. Istroromânii mai sunt cunoscuţi şi după etnonimul cici, probabil, spun autorii, din croatul čića: unchi, termen folosit pentru a desemna un personaj de rang, cneaz, jude; o altă explicaţie discutată poate porni de la faptul că ei ar fi lucrat pe feuda unui boier local de origine vlahă, Pascalus Chichio, de unde, prin extensie, regiunea populată de aceştia e cunoscută şi azi cu toponimul Ciciaria.
Toate datele duc spre aceea că istroromânii nu sunt originari din Istria, dar originea lor este încă controversată, existând mai multe teorii, dintre care: 1. Ovid Densusianu ( 10) (şi Iosif Petrovici, Al. Rosetti) - istroromânii vorbesc un grai dacoromân adus în Istria de coloniştii din Banat; desprinderea a avut loc în secolul X, dar au fost mai multe „straturi” după acesta, 2. Sextil Puşcariu (originea sud-dunăreană a istroromânilor fusese susţinută şi de Fr. Miklosich, C. Jireček, G. Weigand): este vorba de „un val” care ţine de „românii apuseni”, care se găseau în N-V Peninsulei Balcanice, „împinşi”, în timp, din Serbia către Bosnia, Herţegovina, către coasta Dalmaţiei prin secolul XIII, ajungând în secolul XIV în Istria şi pe insula Veglia (cr. Krk), ce a mai rămas după slavizarea lor fiind istroromânii.
Petru Neiescu ( 11 ) e de părere că dialectul istroromân relevă că au migrat dintr-o zonă învecinată/ apropiată de sud-vestul celei locuite de daco-români, argumentul fiind evoluţiile paralele/ inovaţiile comune numai daco-românei şi istroromânei, care nu pot fi regăsite şi în aromână sau meglenoromână.
Despre venirea strămoşilor istroromânilor în Istria sunt diverse documente, teorii, ipoteze. Probabil presiunea turcilor, dar şi politica de colonizare a Veneţiei (de care ţinea Istria, secătuită de ciumă în secolul XV) – în 1539 Veneţia a ajutat la transportul a 2000 de familii de morlaci, vorbindu-se de 130 de sate întemeiate de noii veniţi, dar nu toţi erau români.
Lexicul istroromânilor, deşi este marcat de destule împrumuturi din croată, slovenă chiar italiană, şi-a păstrat caracterul românesc, A. Kovačec apreciind (12)că „partea de bază a vocabularului… (ca şi partea covârşitoare a materialului gramatical) este de origine latină ( 13). În istroromână se mai regăsesc cuvinte din latină care în celelalte dialecte nu mai există; de exemplu: åsir – măgar, muşåt – frumos, cåibe – colivie etc.
Cei doi autori prezintă în lucrare în afară de problemele legate de lexicul istroromânilor, aspecte despre fonetica, morfologia şi sintaxa istroromânilor, şi un bogat şi interesant material alcătuit din texte înregistrate la Jeiăn în 1982, 1992, 1994, 1995, 1996 un glosar istroromân şi o listă a informatorilor.
R. Sârbu şi V. Frăţilă, remarcând supravieţuirea „insulei lingvistice” istroromâne într-un mediu aloglot, consideră că nu se poate spune despre dialectul istroromân că ar fi într-un proces de dezagregare rapidă, şi că se va folosi ca idiom local stingându-se odată cu ultimii vorbitori, dar ar avea şi şansa să se menţină ca instrument de comunicare dacă România, în acord cu Croaţia, va ajuta printr-o politică (şi culturală) la păstrarea/ conservarea acestei etnii.
Citind titlul primului text din acest volum, Noi rumúnski cuvintåm, mă încearcă un sentiment straniu, de frângere, ca şi cum aş lectura o scrisoare a unei rude plecată de mult, despre care nu mai ştiam mare lucru, dar care, descopăr cu oarecare stupoare (oare de ce?) că a rămas cu o fărâmă de inimă alipită de a noastră. Sunt numai cuvinte. Dar oare cum putem vorbi despre ceva atât de profund ca limba neamului nostru? Cum altfel putem explica altora, care încă nu au găsit răgazul să reflecteze la istroromâni, aromâni, meglenoromâni, fârşeroţi ş.a.m.d că ar putea să-i privească şi ca pe stră-strănepoţii celor care, poate, au mâncat la o masă cu vreunul din strămoşii noştri, care au luptat şi au murit alături, din trupul lor crescând acelaşi trunchi de măr din vreo livadă născută din inimile oştilor lui Ştefan Muşåt, Mihai sau Mircea sau…
Trăim timpuri care reclamă tot felul de schimbări. G. Balandier scria ( 14): „Atunci când este vorba despre societăţile „tradiţionale” impresia de continuitate este foarte accentuată… Tradiţia nu este incompatibilă în mod radical cu schimbarea, nu mai mult decât este modernitatea cu o anume continuitate.”
Cum am spus, sunt numai cuvinte dar, dacă găsesc drumul către inima fiecăruia dintre noi, pot fi şi altceva.
Richard Sârbu, Vasile Frăţilă, Dialectul istroromân, Editura Amarcord, Timişoara, 1998
Note:
1. Sextil Puşcariu, Studii istroromâne, II, Bucureşti, 1926. în colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici, şi A. Byahin.
2. Ireneo della Croce, Historia antica e moderna, sacra e profana della città di Trieste, Veneţia, 1698, p. 334 – cf. R. Sârbu, V. Frăţilă. Lui Ireneo Ireneo della Croce i se datorează primele probe de grai istroromân, deşi se consideră că cel care i-a descoperit pe istroromâni este Antonio Covaz, primarul oraşului Pisino.
3. După Sextil Puşcariu, op. cit. p. 38-40: Letai, Gradigne, Şuşnieviţa, Noselo, Sucodru, Brdo şi Gronic.
4. Mai recent, August Kovačec, Descrierea istroromânei actuale, p. 23, şi Tratat de dialectologie românească, p. 550: satele : Şuşńieviţe (croată Šušnievica), Nóselo sau Nósolo (croată Nova Vas), Sucodru (croată Jesenovik), Letai (cr. Letaj) şi Bârdo (cr. Brdo), cu cătunele: Costârčån (cr. Kostârčane), Dolinščine, Zancovţi, Peråsi, Brig.
5. Sextil Puşcariu, op. cit., II, p. 33-34, cf. R. Sârbu şi V. Frăţilă.
6. Compendiu de dialectologie română nord şi sud-dunăreană, Bucureşti, 1975, p. 190.
7. Mic atlas al dialectului aromân din Albania şi din fosta Republică Iugoslavă Macedonia, Bucureşti, 1997, p. 9.
8. Op. cit., p. 4.
9. E. Petrovici, P. Neiescu, Persistenţa insulelor lingvistice. Constatări făcute cu ocazia unor anchete dialectale la istroromâni, meglenoromâni şi aromâni, în Cercetări de lingvistică, IX, 1964, nr. 2, p. 196, cf. R. Sârbu, V. Frăţilă.
10. Istoria limbii române, vol. I, Originile, Bucureşti, 1961, p. 218-232
11. op. cit.
12. Tratat de dialectologie, p. 581.
13. În dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân – deşi terminologia bisericească este, în mare, de origine slavă/ greacă, dat fiind că nu au avut organizare bisericească proprie decât arareori/ pentru scurt timp – sunt mulţi termeni bisericeşti de sorginte latină asemănători/ identici cu cei din dacoromână.
14. Sens et puissance. Les dynamiques sociales, PUF, Paris, 1971, p. 107.
Graiul pogorât în istorie al „moscopolenilor” Cavalioti, Daniil, Ucuta - revista Cronica, octombrie 2005
Nistor Bardu analizează, într-un studiu monografic (1) asupra limbii scrierilor aromâneşti de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, limba scriitorilor moscopoleni (cunoscuţi sub această denumire pentru că s-au format în ambianţa veritabilei citadele culturale a aromânilor, Moscople, care găzduia unica academie din teritoriile balcanice de sub stăpânirea otomană) ( 2) Theodor Cavalioti, Daniil Moscopoleanul, Constantin Ucuta. Studiul alcătuit în dorinţa de a clarifica graiul în care au scris aceştia, dar şi particularităţile lui, dez-văluie, în subsidiar, şi un interesant peisaj al lumii din care aceştia erau parte.
Dincolo de studiul de specialitate în sine (cartea este împărţită în secţiunile: Prefaţă ( 3), Cuvânt înainte, Bibliografie, Introducere, Observaţii asupra grafiei, Fonetica: vocalism, consonantism, accidente fonetice, Concluzii parţiale, Indice şi Résumé), ce vădeşte pasiunea cu care s-a aplecat autorul asupra vechilor documente aromâneşti, dar şi cunoaşterea temeinică a istoriei limbii şi balcanologiei, o lume peste care colbul uitării suflat de valurile istoriei s-a aşternut a re-căpătat puterea a se re-trezi în inima cititorului, fie şi cale de-o lectură.
Studiul este accesibil, evident, mai ales specialiştilor, dar cred că această carte, ca atâtea altele despre aromâni, merită răsfoită, măcar, şi de un cititor „profan”. Voi aminti de câte ori voi avea prilejul de Hristu Cândroveanu, care cita ( 4) dintr-o scrisoare a lui Eugen Coşeriu: „dacă aromânii ar fi făcut un stat care ar fi rămas, s-ar fi impus ei în istorie, şi nu dacoromânii, şi atunci limba comună s-ar fi numit aromâna, iar dacoromâna ar fi fost un dialect al ei.”
Prima informaţie (criticată de Cicerone Poghirc - ( 5) ) despre aromâni este, probabil, arată autorul, un pasaj din însemnările găsite la mănăstire Kastamunitu, la Sf. Munte, datate din vremea împăratului iconoclast Vasile (726-780), prima atestare istorică aparţinând cronicarului bizantin Kedrenos, 976.
Desigur, nimeni nu poate explica decât în searbede biete cuvinte cum şi de ce un oraş ca Moscople ( 6 ), care a dat mari cărturari, printre care şi cei trei „scriitori moscopoleni” (ale căror texte au fost editate în volum de Per. Papahagi, în 1909 - ( 7)), a fost spulberat pur şi simplu. Tragedia acestui oraş a fost cumplită – între anii 1760 şi 1790 (atacurile au fost succesive, mai intense între 1769 şi 1788) oraşul a fost distrus de Ali Paşa din Ianina şi de trupele sale (majoritatea albanezi musulmani).
Istoria aromânilor este o poveste cu drame, suişuri şi coborâşuri. După 1989 situaţia lor s-a mai îmbunătăţit, deşi gravitează, din punct de vedere lingvistic, între doi poli – pe de o parte limba maternă (aromâna), pe de alta, limba de stat corespunzătoare statului în care vieţuiesc ( 8 ).
Cărţi cum este cea semnată de Nistor Bardu, aşteptate de specialişti nu doar pentru clarificările aduse şi bagajul informativ, pot constitui şi un prilej de căutare înlăuntrul nostru, acolo unde stau întrebările la care „nu avem timp” să răspundem, cale de câteva pagini, dincolo de cotidianul globalizator.
Nistor Bardu, Limba scrierilor aromâneşti de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Cavalioti, Daniil, Ucuta), Editura Ovidius Universitiy Press, Constanţa, 2004
Note:
1. Care a constituit şi subiectul unei tezei elaborată în vederea obţinerii titlului de doctor în filologie.
2. Despre a cărei înflorire şi distrugere: în art. Despre o poveste care trăieşte alături de noi şi despre „Atlantida aromânilor” (Mişcarea literară, 3-4, 2004, Lumea liberă/ Romanian Herald, New York, nr. 836, 26.11-2.12. 2004, Cronica, 2005).
3. Semnată de prof. univ. dr. Nicoae Saramandu.
4. Limba şi literatura română în expresie dialectală macedoromână/ aromână, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003.
5. Cicerone Poghirc, Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani. Supravieţuiri şi evoluţie, în Aromânii, p. 18, 39., cf. N. Bardu.
6. Mai populat decât oricare alt oraş din zonă în acea epocă (peste 40.000 în anul 1750, 60.000 în 1788 – după Pouqueville, cu peste 12.000 de case, exceptând doar Atena şi Istambul. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea erau aici 72 de biserici, multe corporaţii, instituţii economice, comerciale, bancare de tot felul instituţii de învăţământ comunitare.
7. Cu titlul Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea (Cavalioti, Ucuta, Daniil).
8. A se vedea şi studiul Funcţia şi tematica literaturii aromâne, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003.
Dincolo de studiul de specialitate în sine (cartea este împărţită în secţiunile: Prefaţă ( 3), Cuvânt înainte, Bibliografie, Introducere, Observaţii asupra grafiei, Fonetica: vocalism, consonantism, accidente fonetice, Concluzii parţiale, Indice şi Résumé), ce vădeşte pasiunea cu care s-a aplecat autorul asupra vechilor documente aromâneşti, dar şi cunoaşterea temeinică a istoriei limbii şi balcanologiei, o lume peste care colbul uitării suflat de valurile istoriei s-a aşternut a re-căpătat puterea a se re-trezi în inima cititorului, fie şi cale de-o lectură.
Studiul este accesibil, evident, mai ales specialiştilor, dar cred că această carte, ca atâtea altele despre aromâni, merită răsfoită, măcar, şi de un cititor „profan”. Voi aminti de câte ori voi avea prilejul de Hristu Cândroveanu, care cita ( 4) dintr-o scrisoare a lui Eugen Coşeriu: „dacă aromânii ar fi făcut un stat care ar fi rămas, s-ar fi impus ei în istorie, şi nu dacoromânii, şi atunci limba comună s-ar fi numit aromâna, iar dacoromâna ar fi fost un dialect al ei.”
Prima informaţie (criticată de Cicerone Poghirc - ( 5) ) despre aromâni este, probabil, arată autorul, un pasaj din însemnările găsite la mănăstire Kastamunitu, la Sf. Munte, datate din vremea împăratului iconoclast Vasile (726-780), prima atestare istorică aparţinând cronicarului bizantin Kedrenos, 976.
Desigur, nimeni nu poate explica decât în searbede biete cuvinte cum şi de ce un oraş ca Moscople ( 6 ), care a dat mari cărturari, printre care şi cei trei „scriitori moscopoleni” (ale căror texte au fost editate în volum de Per. Papahagi, în 1909 - ( 7)), a fost spulberat pur şi simplu. Tragedia acestui oraş a fost cumplită – între anii 1760 şi 1790 (atacurile au fost succesive, mai intense între 1769 şi 1788) oraşul a fost distrus de Ali Paşa din Ianina şi de trupele sale (majoritatea albanezi musulmani).
Istoria aromânilor este o poveste cu drame, suişuri şi coborâşuri. După 1989 situaţia lor s-a mai îmbunătăţit, deşi gravitează, din punct de vedere lingvistic, între doi poli – pe de o parte limba maternă (aromâna), pe de alta, limba de stat corespunzătoare statului în care vieţuiesc ( 8 ).
Cărţi cum este cea semnată de Nistor Bardu, aşteptate de specialişti nu doar pentru clarificările aduse şi bagajul informativ, pot constitui şi un prilej de căutare înlăuntrul nostru, acolo unde stau întrebările la care „nu avem timp” să răspundem, cale de câteva pagini, dincolo de cotidianul globalizator.
Nistor Bardu, Limba scrierilor aromâneşti de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Cavalioti, Daniil, Ucuta), Editura Ovidius Universitiy Press, Constanţa, 2004
Note:
1. Care a constituit şi subiectul unei tezei elaborată în vederea obţinerii titlului de doctor în filologie.
2. Despre a cărei înflorire şi distrugere: în art. Despre o poveste care trăieşte alături de noi şi despre „Atlantida aromânilor” (Mişcarea literară, 3-4, 2004, Lumea liberă/ Romanian Herald, New York, nr. 836, 26.11-2.12. 2004, Cronica, 2005).
3. Semnată de prof. univ. dr. Nicoae Saramandu.
4. Limba şi literatura română în expresie dialectală macedoromână/ aromână, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003.
5. Cicerone Poghirc, Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani. Supravieţuiri şi evoluţie, în Aromânii, p. 18, 39., cf. N. Bardu.
6. Mai populat decât oricare alt oraş din zonă în acea epocă (peste 40.000 în anul 1750, 60.000 în 1788 – după Pouqueville, cu peste 12.000 de case, exceptând doar Atena şi Istambul. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea erau aici 72 de biserici, multe corporaţii, instituţii economice, comerciale, bancare de tot felul instituţii de învăţământ comunitare.
7. Cu titlul Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea (Cavalioti, Ucuta, Daniil).
8. A se vedea şi studiul Funcţia şi tematica literaturii aromâne, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003.
Aromânii din Kosovo - Revista Cronica, august 2005
Globalizarea si noua faţă a hainelor media ale Terrei ne fac adesea să credem că „ştim” despre o zonă sau alta a planetei. Dar, de multe ori, imaginea care ni se oferă este destul de superficială şi, nu rareori, filtrată de diverse interese. Pentru unii aşa este şi în ceea ce priveşte Kosovo, cunoscută şi cu denumirea oficială Kosovo-Metohia, regiune/ provincie a fostei Iugoslavii din 1945 – 10.887 Km2, cu relief variat şi două câmpii: Kosovo şi Metohia.
Regiunea din Balcani, în care izvoarele antice situează pe dardani, a fost sub diferite stăpâniri (în antichitate: parte a statului macedonean, din secolul II î.e.n.: sub influenţă romană, apoi bizantină pe timpul Evului Mediu, din secolul VII încep năvălirile slavilor, la mijlocul secolului X Kosovo este ocupată de bulgari, apoi din nou de Bizanţ, sub Vasile al II-lea Macedoneanul, 976-1025, din 1189 este parte a statului sârb al lui Ştefan Nemania – unii autori sârbi consideră că, atunci, o parte a populaţiei vlahe/ aromâne din Kosovo a fost sârbizată forţat, pe diverse căi (1)–, după 15 iunie 1389, bătălia de pe Câmpia Mierlei/ Kosovopolje (2), intră sub stăpânire otomană, din 1437 fiind inclusă în sangeacul Shkup/ Skopje şi cunoscută până în 1912 ca vilaetul Kosovo, în 1912, în timpul primului război balcanic, intră sub jurisdicţia sârbilor – Tratatul de la Bucureşti, 1913, o declară parte integrantă a Regatului Serbiei, în timpul primului război mondial ajunge sub ocupaţia bulgară, după 1918 – parte a Iugoslaviei regale, în timpul celui de-al doilea război mondial estul este ocupat de bulgari, restul regiunii ajunge parte a Albaniei, în 1939 este ocupată de italieni, între 1943-1945 de germani, din 1945 are un statut special în cadrul Republicii Serbia, una din cele şase care alcătuiesc Federaţia Iugoslavă, între 1974-1989 este provincie autonomă, cu organe proprii de conducere, din 1989 autonomia este retrasă; apoi au urmat evenimentele sângeroase intens mediatizate), fără să aibă posibilitatea să întruchipeze o unitate statală independentă/ autonomă.
Istoria aromânilor din această regiune nu este mai puţin zbuciumată. Este fapt cunoscut că aromânii, continuatori ai romanităţii balcanice, se regăsesc în toate statele din Peninsula Balcanică – nu uităm că au alcătuit şi formaţiuni statale: Vlahia Mare, în Thesalia, Vlahia Mică în Acarnania şi Etolia, sau Imperiul aromâno-bulgar al fraţilor Petru şi Asan. Mai puţin cunoscut este modul în care fiecare ţară a tratat ca etnie pe aromâni, şi extrem de puţin se ştie cum anume a înţeles, cel puţin după 1945, statul român să nu îi uite, măcar. Este tot un fapt că, adesea, politica unor state balcanice, din varii motive, nu a sprijinit păstrarea identităţii aromânilor, pe alocuri chiar i-a împins, uneori prin metode mai puţin ortodoxe către asimilare.
Aromânii din Kosovo. Istoric. Viaţă religioasă, semnată de Tănase Bujduveanu, re-aduce în atenţie istoria aromânilor din Kosovo – al căror număr, deşi au rezistat din răsputeri asimilării, foarte importantă fiind profunda lor credinţă religioasă ( 3), este astăzi, scrie autorul, în continuă descreştere.
Kosovo a fost străbătută de Sfinţii Apostoli Andrei şi Pavel – acesta a ajuns în a doua călătorie misionară în Balcani, la Dyrrachium şi Apollonia ( 4), regiunea fiind recunoscută pentru numărul mare de martiri creştini (autorul îi citează pe Sf. Mucenici Flor şi Lavru, martirizaţi în sec. al II-lea în Ulpiana, lângă Priştina). Mai ales după edictul de la Mediolanum, 313, în Dardania apar scaune episcopale la Skopje, Ulpiana şi altele, în oraşe mai mici. Într-o scrisoare către Rufus, episcop de Tesalonic, Papa Inocenţiu I (401-417) afirmă că Dardania (ale cărei comunităţi/ episcopii sunt latine)( 5) ţine de Eparhia Tesalonicului. Împăratul Justinian, prin Novela XI, 14 aprilie 535, a dispus înfiinţarea episcopiei autocefale la Tauresium, în noul oraş Justiniana Prima – cuprinzând cele cca. 25 de mitropolii/ episcopii din Dardania. După năvălirile slavilor, apoi bulgarilor, arhiepiscopia Justiniana Prima dispare, eparhiile acesteia fiind din nou trecute la Vicariatul Tesalonicului până în 737 (sau 731), când împăratul Leon III Isaurul trece tot teritoriul Balcanilor de sub jurisdicţia Romei sub cea a Patriarhiei de Constantinopol. Apoi au venit separarea populaţiilor romanizate de slavi, creştinarea bulgarilor (864) sub ţarul Boris I (852-889), înfiinţarea patriarhiei bulgare în timpul lui Simion (893-927), înfiinţarea Patriarhiei Ohridei (care primea impozitul canonic şi de la vlahii de prin toată Bulgaria ( 6), conform hrisovului lui Vasile al II-lea din 1020) de către Vasile al II-lea ş.a.m.d.
Într-o listă a eparhiilor care ţineau de Ohrida, în secolul al XI-lea, a 24-a era Episcopia vlahilor. La începutul secolului XIII vlahii sunt stăpânii regiunii Kosovo. Actele sârbeşti de după regele Ştefan I (1196-1227) pomenesc des pe vlahi, împărţiţi în unele documente în două categorii distincte, cu drepturi diferite: voinicii (mai privilegiaţi) şi călătorii (regim apropiat de al ţăranilor dependenţi). Vlahii sunt denumiţi în diverse feluri în documentele sârbeşti: cei dintre Prziren şi Pec – primikjur, apoi celnic; sunt menţionaţi şi în Skopje, şi cam pe tot cuprinsul regatului sârb, ocupându-se mai ales cu păstoritul, dar şi cu agricultura, industria mică. În secolele XIV-XV au fost mişcări masive ale vlahilor, care au migrat în număr mare din Kosovo şi de pe Vardar spre nord, pe Valea Timocului şi a Moravei.
În timpul dominaţiei otomane (secolele XIV-XX) lucrurile s-au complicat şi mai mult pentru aromâni, şi prin determinarea de modificări etnice deşi, scrie autorul, regiunea slavă cuprinsă între sud-vestul provinciei Kosovo şi nord-vestul Macedoniei înregistrează influenţe pronunţate din partea păstorilor aromâni, organizaţi pe grupuri de familii conduse/ reprezentate în faţa autorităţilor de un celnic. În Evul mediu otomanii au orchestrat un continuu proces de musulmanizare a populaţiei din Kosovo. Statisticile Imperiului Otoman dau numai informaţii confesionale, nu şi etnice. Aşa se face că la sfârşitul secolului al XIX-lea se purta, scrie autorul, o veritabilă luptă pentru învăţământul românesc în toată Peninsula Balcanică – din 1878 autorităţile turceşti au permis învăţământul în limba română. Statisticile învăţământului românesc din Balcani (exista un inspector al şcolilor române din Turcia) cuprindea, de exemplu, şcoli primare la Prizren, Tetovo, Skopje – vilaetul Kosovo. Într-un document ( 7 ) de la Monastir, 17 octombrie 1906, inspectorul şi administratorul şcolilor şi bisericii române din Turcia, Lazăr Duma, menţiona în vilaetul Kosovo 7 şcoli cu 247 de elevi, număr total de români: 4340. Apoi, autorul arată cum, după înglobarea provinciei Kosovo şi a unei părţi a Macedoniei în Sebia, aceasta nu mai recunoaşte autonomia şcolilor româneşti. Dacă înainte de 1913 funcţionau în vilaetul Kosovo şi Macedonia de Sud 10 biserici şi 32 de şcoli româneşti, după primul război mondial, scrie autorul, când aromânii nu au mai fost recunoscuţi de autorităţi ca minoritate etnică distinctă, bisericile devin sârbeşti şi şcolile desfiinţate. Amintim că din 1891 patriarhia de Constantinopol îşi dăduse acordul ca populaţia să aibă episcopi autohtoni dar, cu toate acestea, sunt scrieri care atestă că în doua jumătate a secolului XIX aromânii erau ameninţaţi cu excomunicarea dacă îşi trimiteau copiii la şcoala românească. Tănase Bujduveanu descrie şi ocupaţiile aromânilor: agricultori, păstori, industria mică, comerţul dintre sudul şi nordul Peninsulei Balcanice, comercianţi de cereale – au înfiinţat (în special gropeşenii), de pildă, pe calea ferată Skopje-Mitroviţa, localitatea Firizovici (Urosevat); în Mitroviţa sunt mulţi aromâni, ca şi în Priştina (cu peste 1000 de aromâni), unde sunt consideraţi primii negustori din oraş, în Prizren (loc de întâlnire pentru cărvănarii şi negustorii aromâni din diverse zone mai îndepărtate) aromânii înseamnă aproape jumătate din populaţie, Tetovo – azi în Macedonia, Giacovo – majoritari, sau tarapanii, cum sunt cunoscuţi aromânii de la est, către hotarul Bulgariei, care, scrie autorul, „conservă intact dialectul aromânesc” ş.a.m.d. Oricum, stabilirea cât de cât precisă a numărului aromânilor este greu, dacă nu imposibil de realizat, din diverse motive.
În perioada ocupaţiei Germane (1943-1945) s-a dus o politică de modificări etnice, creştinii fiind împinşi către nord, în locul lor fiind aduşi albanezi. Capii comunităţii aromâne din Bucureşti au propus înfiinţarea unui stat/ unei organizări statale a aromânilor autonome în zona centrală a Balcanilor, cuprinzând şi Kosovo. A fost prezentat un memoriu autorităţilor germano-italiene şi mareşalului Ion Antonescu. Nu a fost o iniţiativă singulară: în 1912 a existat la Londra propunerea înfiinţării unui Canton românesc, a fost şi Republica de la Samarina din vara anului 1917.
Toate acestea şi altele sunt redate în lucrarea lui Tănase Bujduveanu. Sunt pagini tulburătoare din istoria unor oameni de un neam cu noi, care au avut şi încă mai au de înfruntat încercări dramatice, deşi legislaţia modernă duce la schimbări în bine şi aici.
Când a fost războiul din fosta Iugoslavie câţi dintre noi s-au gândit că acolo erau ucişi, răniţi, sufereau, între atâţia nevinovaţi, şi aromâni? Ce înseamnă pentru România aromânii? Se discută cum se discută despre românii din Basarabia, adesea se uită Bucovina de Nord iar ceilalţi români sunt trecuţi într-un fel de capitol anexă, la şi alţii. Fără o legătură coerentă cu România soarta aromânilor din Kosovo şi din alte regiuni ale Peninsulei Balcanice este uşor de anticipat. Factorii politici trebuie să privească responsabil, fără prejudecăţi (cum şi noi încercăm din ce în ce mai atent cu minorităţile din România), pe românii din fosta Iugoslavie ( 8 ), Albania, Bulgaria, Ucraina sau Ungaria. Nu este vorba de un potenţial conflict (nu putem schimba istoria, motivele/ cauzele le putem analiza sau nu, greşeli s-au făcut şi la noi, dar nu putem lăsa rănile să sângereze), ci despre responsabilitate, raţiune şi, nu în ultimă instanţă, dreaptă măsură, dreptate.
Nu putem trece peste faptul că sunt multe localităţi în care românii/ aromânii sunt numeroşi, că, de pildă, în sate ca Naupara, din Kosovo, peste 50% din oameni vorbesc româna. Trebuie ca România să ceară, acolo unde nu se întâmplă acest lucru, respectarea dreptului lor de a trăi ca etnie cu limbă, tradiţii, obiceiuri proprii.
Cartea lui Tănase Bujduveanu este cu atât mai bine venită, cu cât are şi versiuni în două limbi de circulaţie internaţională.
Tănase Bujduveanu, Aromânii din Kosovo, Les Aroumains de Kosovo, The Aromanians from Kosovo, ediţia română-engleză-franceză, editată de Societatea Academică Moscopolitană, Editura George Iustinian & Justin Tambozi, Bucureşti şi Editura cartea Aromână, Constanţa, 2002
Note:
1. De ex., referitor la Miloş Obilic, care l-a ucis pe Murad I la Câmpia Mierlei, prof. univ. Latif Nulaku din Priştina, în Zur Toponymie des Kosovo, arăta că sârbescul Obilici/ albaneză Kopilici se explică etimologic prin românescul copil, ca şi toponime de genul Kopilje, Kopilova etc.
2. Au participat şi două contingente de vlahi/ aromâni sud-dunăreni: autorul se raliază celor care susţin că nu era oaste trimisă de Mircea cel Bătrân, cum s-a crezut mult timp. Printre seniorii aromâni care au aderat la coaliţie era şi Teodor Muşat, membru al familiei domnitoare din Principatul Musachia din Albania.
3. În dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân – deşi terminologia bisericească este, în mare, de origine slavă/ greacă, dat fiind că nu au avut organizare bisericească proprie decât arareori/ pentru scurt timp – sunt mulţi termeni bisericeşti de sorginte latină asemănători/ identici cu cei din dacoromână.
4. Vezi Epistolele către Filipeni şi Tesalonicieni. În epistola către romani (15-19): a predicat Evanghelia „de la Ierusalim şi ţările de primprejur, până la Iliric”.
5. Dovezi: numele ierarhilor, inscripţiile funerare etc.
6. Autorul scrie că vlahii din toată Bulgaria se consideră a fi toţi cei din teritoriile anexate de Bizanţ, inclusiv Kosovo.
7. Tablou general asupra situaţiunii şcolilor şi bisericilor româneşti din Turcia, conţinând totodată şi numărul populaţiunii româneşti împărţită în români declaraţi şi români grecomani.
8. În statisticile iugoslave sunt 175.000 de români şi vlahi în 1948, 86.000 în 1981; în toată fosta Iugoslavie, oficial, românii: 1 %, aromânii/ vlahii: 0,4 %. Sunt autori şi din fosta Iugoslavie care spun/ analizează motivele pentru care această statistică este eronată, considerând numărul lor real mult mai mare. De pildă, arată autorul, dr. Shefki Sejdiv, Universitatea din Priştina, scrie despre aşa-numiţii skie t’but/ slavii calmi, de fapt, vlahi/ aromâni slavizaţi forţat. Prof. Stoiadinovici crede că sârbizarea a pornit cu numele, apoi cu obligarea oamenilor să se declare drept sârbi, şi nu aromâni/ români.
Regiunea din Balcani, în care izvoarele antice situează pe dardani, a fost sub diferite stăpâniri (în antichitate: parte a statului macedonean, din secolul II î.e.n.: sub influenţă romană, apoi bizantină pe timpul Evului Mediu, din secolul VII încep năvălirile slavilor, la mijlocul secolului X Kosovo este ocupată de bulgari, apoi din nou de Bizanţ, sub Vasile al II-lea Macedoneanul, 976-1025, din 1189 este parte a statului sârb al lui Ştefan Nemania – unii autori sârbi consideră că, atunci, o parte a populaţiei vlahe/ aromâne din Kosovo a fost sârbizată forţat, pe diverse căi (1)–, după 15 iunie 1389, bătălia de pe Câmpia Mierlei/ Kosovopolje (2), intră sub stăpânire otomană, din 1437 fiind inclusă în sangeacul Shkup/ Skopje şi cunoscută până în 1912 ca vilaetul Kosovo, în 1912, în timpul primului război balcanic, intră sub jurisdicţia sârbilor – Tratatul de la Bucureşti, 1913, o declară parte integrantă a Regatului Serbiei, în timpul primului război mondial ajunge sub ocupaţia bulgară, după 1918 – parte a Iugoslaviei regale, în timpul celui de-al doilea război mondial estul este ocupat de bulgari, restul regiunii ajunge parte a Albaniei, în 1939 este ocupată de italieni, între 1943-1945 de germani, din 1945 are un statut special în cadrul Republicii Serbia, una din cele şase care alcătuiesc Federaţia Iugoslavă, între 1974-1989 este provincie autonomă, cu organe proprii de conducere, din 1989 autonomia este retrasă; apoi au urmat evenimentele sângeroase intens mediatizate), fără să aibă posibilitatea să întruchipeze o unitate statală independentă/ autonomă.
Istoria aromânilor din această regiune nu este mai puţin zbuciumată. Este fapt cunoscut că aromânii, continuatori ai romanităţii balcanice, se regăsesc în toate statele din Peninsula Balcanică – nu uităm că au alcătuit şi formaţiuni statale: Vlahia Mare, în Thesalia, Vlahia Mică în Acarnania şi Etolia, sau Imperiul aromâno-bulgar al fraţilor Petru şi Asan. Mai puţin cunoscut este modul în care fiecare ţară a tratat ca etnie pe aromâni, şi extrem de puţin se ştie cum anume a înţeles, cel puţin după 1945, statul român să nu îi uite, măcar. Este tot un fapt că, adesea, politica unor state balcanice, din varii motive, nu a sprijinit păstrarea identităţii aromânilor, pe alocuri chiar i-a împins, uneori prin metode mai puţin ortodoxe către asimilare.
Aromânii din Kosovo. Istoric. Viaţă religioasă, semnată de Tănase Bujduveanu, re-aduce în atenţie istoria aromânilor din Kosovo – al căror număr, deşi au rezistat din răsputeri asimilării, foarte importantă fiind profunda lor credinţă religioasă ( 3), este astăzi, scrie autorul, în continuă descreştere.
Kosovo a fost străbătută de Sfinţii Apostoli Andrei şi Pavel – acesta a ajuns în a doua călătorie misionară în Balcani, la Dyrrachium şi Apollonia ( 4), regiunea fiind recunoscută pentru numărul mare de martiri creştini (autorul îi citează pe Sf. Mucenici Flor şi Lavru, martirizaţi în sec. al II-lea în Ulpiana, lângă Priştina). Mai ales după edictul de la Mediolanum, 313, în Dardania apar scaune episcopale la Skopje, Ulpiana şi altele, în oraşe mai mici. Într-o scrisoare către Rufus, episcop de Tesalonic, Papa Inocenţiu I (401-417) afirmă că Dardania (ale cărei comunităţi/ episcopii sunt latine)( 5) ţine de Eparhia Tesalonicului. Împăratul Justinian, prin Novela XI, 14 aprilie 535, a dispus înfiinţarea episcopiei autocefale la Tauresium, în noul oraş Justiniana Prima – cuprinzând cele cca. 25 de mitropolii/ episcopii din Dardania. După năvălirile slavilor, apoi bulgarilor, arhiepiscopia Justiniana Prima dispare, eparhiile acesteia fiind din nou trecute la Vicariatul Tesalonicului până în 737 (sau 731), când împăratul Leon III Isaurul trece tot teritoriul Balcanilor de sub jurisdicţia Romei sub cea a Patriarhiei de Constantinopol. Apoi au venit separarea populaţiilor romanizate de slavi, creştinarea bulgarilor (864) sub ţarul Boris I (852-889), înfiinţarea patriarhiei bulgare în timpul lui Simion (893-927), înfiinţarea Patriarhiei Ohridei (care primea impozitul canonic şi de la vlahii de prin toată Bulgaria ( 6), conform hrisovului lui Vasile al II-lea din 1020) de către Vasile al II-lea ş.a.m.d.
Într-o listă a eparhiilor care ţineau de Ohrida, în secolul al XI-lea, a 24-a era Episcopia vlahilor. La începutul secolului XIII vlahii sunt stăpânii regiunii Kosovo. Actele sârbeşti de după regele Ştefan I (1196-1227) pomenesc des pe vlahi, împărţiţi în unele documente în două categorii distincte, cu drepturi diferite: voinicii (mai privilegiaţi) şi călătorii (regim apropiat de al ţăranilor dependenţi). Vlahii sunt denumiţi în diverse feluri în documentele sârbeşti: cei dintre Prziren şi Pec – primikjur, apoi celnic; sunt menţionaţi şi în Skopje, şi cam pe tot cuprinsul regatului sârb, ocupându-se mai ales cu păstoritul, dar şi cu agricultura, industria mică. În secolele XIV-XV au fost mişcări masive ale vlahilor, care au migrat în număr mare din Kosovo şi de pe Vardar spre nord, pe Valea Timocului şi a Moravei.
În timpul dominaţiei otomane (secolele XIV-XX) lucrurile s-au complicat şi mai mult pentru aromâni, şi prin determinarea de modificări etnice deşi, scrie autorul, regiunea slavă cuprinsă între sud-vestul provinciei Kosovo şi nord-vestul Macedoniei înregistrează influenţe pronunţate din partea păstorilor aromâni, organizaţi pe grupuri de familii conduse/ reprezentate în faţa autorităţilor de un celnic. În Evul mediu otomanii au orchestrat un continuu proces de musulmanizare a populaţiei din Kosovo. Statisticile Imperiului Otoman dau numai informaţii confesionale, nu şi etnice. Aşa se face că la sfârşitul secolului al XIX-lea se purta, scrie autorul, o veritabilă luptă pentru învăţământul românesc în toată Peninsula Balcanică – din 1878 autorităţile turceşti au permis învăţământul în limba română. Statisticile învăţământului românesc din Balcani (exista un inspector al şcolilor române din Turcia) cuprindea, de exemplu, şcoli primare la Prizren, Tetovo, Skopje – vilaetul Kosovo. Într-un document ( 7 ) de la Monastir, 17 octombrie 1906, inspectorul şi administratorul şcolilor şi bisericii române din Turcia, Lazăr Duma, menţiona în vilaetul Kosovo 7 şcoli cu 247 de elevi, număr total de români: 4340. Apoi, autorul arată cum, după înglobarea provinciei Kosovo şi a unei părţi a Macedoniei în Sebia, aceasta nu mai recunoaşte autonomia şcolilor româneşti. Dacă înainte de 1913 funcţionau în vilaetul Kosovo şi Macedonia de Sud 10 biserici şi 32 de şcoli româneşti, după primul război mondial, scrie autorul, când aromânii nu au mai fost recunoscuţi de autorităţi ca minoritate etnică distinctă, bisericile devin sârbeşti şi şcolile desfiinţate. Amintim că din 1891 patriarhia de Constantinopol îşi dăduse acordul ca populaţia să aibă episcopi autohtoni dar, cu toate acestea, sunt scrieri care atestă că în doua jumătate a secolului XIX aromânii erau ameninţaţi cu excomunicarea dacă îşi trimiteau copiii la şcoala românească. Tănase Bujduveanu descrie şi ocupaţiile aromânilor: agricultori, păstori, industria mică, comerţul dintre sudul şi nordul Peninsulei Balcanice, comercianţi de cereale – au înfiinţat (în special gropeşenii), de pildă, pe calea ferată Skopje-Mitroviţa, localitatea Firizovici (Urosevat); în Mitroviţa sunt mulţi aromâni, ca şi în Priştina (cu peste 1000 de aromâni), unde sunt consideraţi primii negustori din oraş, în Prizren (loc de întâlnire pentru cărvănarii şi negustorii aromâni din diverse zone mai îndepărtate) aromânii înseamnă aproape jumătate din populaţie, Tetovo – azi în Macedonia, Giacovo – majoritari, sau tarapanii, cum sunt cunoscuţi aromânii de la est, către hotarul Bulgariei, care, scrie autorul, „conservă intact dialectul aromânesc” ş.a.m.d. Oricum, stabilirea cât de cât precisă a numărului aromânilor este greu, dacă nu imposibil de realizat, din diverse motive.
În perioada ocupaţiei Germane (1943-1945) s-a dus o politică de modificări etnice, creştinii fiind împinşi către nord, în locul lor fiind aduşi albanezi. Capii comunităţii aromâne din Bucureşti au propus înfiinţarea unui stat/ unei organizări statale a aromânilor autonome în zona centrală a Balcanilor, cuprinzând şi Kosovo. A fost prezentat un memoriu autorităţilor germano-italiene şi mareşalului Ion Antonescu. Nu a fost o iniţiativă singulară: în 1912 a existat la Londra propunerea înfiinţării unui Canton românesc, a fost şi Republica de la Samarina din vara anului 1917.
Toate acestea şi altele sunt redate în lucrarea lui Tănase Bujduveanu. Sunt pagini tulburătoare din istoria unor oameni de un neam cu noi, care au avut şi încă mai au de înfruntat încercări dramatice, deşi legislaţia modernă duce la schimbări în bine şi aici.
Când a fost războiul din fosta Iugoslavie câţi dintre noi s-au gândit că acolo erau ucişi, răniţi, sufereau, între atâţia nevinovaţi, şi aromâni? Ce înseamnă pentru România aromânii? Se discută cum se discută despre românii din Basarabia, adesea se uită Bucovina de Nord iar ceilalţi români sunt trecuţi într-un fel de capitol anexă, la şi alţii. Fără o legătură coerentă cu România soarta aromânilor din Kosovo şi din alte regiuni ale Peninsulei Balcanice este uşor de anticipat. Factorii politici trebuie să privească responsabil, fără prejudecăţi (cum şi noi încercăm din ce în ce mai atent cu minorităţile din România), pe românii din fosta Iugoslavie ( 8 ), Albania, Bulgaria, Ucraina sau Ungaria. Nu este vorba de un potenţial conflict (nu putem schimba istoria, motivele/ cauzele le putem analiza sau nu, greşeli s-au făcut şi la noi, dar nu putem lăsa rănile să sângereze), ci despre responsabilitate, raţiune şi, nu în ultimă instanţă, dreaptă măsură, dreptate.
Nu putem trece peste faptul că sunt multe localităţi în care românii/ aromânii sunt numeroşi, că, de pildă, în sate ca Naupara, din Kosovo, peste 50% din oameni vorbesc româna. Trebuie ca România să ceară, acolo unde nu se întâmplă acest lucru, respectarea dreptului lor de a trăi ca etnie cu limbă, tradiţii, obiceiuri proprii.
Cartea lui Tănase Bujduveanu este cu atât mai bine venită, cu cât are şi versiuni în două limbi de circulaţie internaţională.
Tănase Bujduveanu, Aromânii din Kosovo, Les Aroumains de Kosovo, The Aromanians from Kosovo, ediţia română-engleză-franceză, editată de Societatea Academică Moscopolitană, Editura George Iustinian & Justin Tambozi, Bucureşti şi Editura cartea Aromână, Constanţa, 2002
Note:
1. De ex., referitor la Miloş Obilic, care l-a ucis pe Murad I la Câmpia Mierlei, prof. univ. Latif Nulaku din Priştina, în Zur Toponymie des Kosovo, arăta că sârbescul Obilici/ albaneză Kopilici se explică etimologic prin românescul copil, ca şi toponime de genul Kopilje, Kopilova etc.
2. Au participat şi două contingente de vlahi/ aromâni sud-dunăreni: autorul se raliază celor care susţin că nu era oaste trimisă de Mircea cel Bătrân, cum s-a crezut mult timp. Printre seniorii aromâni care au aderat la coaliţie era şi Teodor Muşat, membru al familiei domnitoare din Principatul Musachia din Albania.
3. În dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân – deşi terminologia bisericească este, în mare, de origine slavă/ greacă, dat fiind că nu au avut organizare bisericească proprie decât arareori/ pentru scurt timp – sunt mulţi termeni bisericeşti de sorginte latină asemănători/ identici cu cei din dacoromână.
4. Vezi Epistolele către Filipeni şi Tesalonicieni. În epistola către romani (15-19): a predicat Evanghelia „de la Ierusalim şi ţările de primprejur, până la Iliric”.
5. Dovezi: numele ierarhilor, inscripţiile funerare etc.
6. Autorul scrie că vlahii din toată Bulgaria se consideră a fi toţi cei din teritoriile anexate de Bizanţ, inclusiv Kosovo.
7. Tablou general asupra situaţiunii şcolilor şi bisericilor româneşti din Turcia, conţinând totodată şi numărul populaţiunii româneşti împărţită în români declaraţi şi români grecomani.
8. În statisticile iugoslave sunt 175.000 de români şi vlahi în 1948, 86.000 în 1981; în toată fosta Iugoslavie, oficial, românii: 1 %, aromânii/ vlahii: 0,4 %. Sunt autori şi din fosta Iugoslavie care spun/ analizează motivele pentru care această statistică este eronată, considerând numărul lor real mult mai mare. De pildă, arată autorul, dr. Shefki Sejdiv, Universitatea din Priştina, scrie despre aşa-numiţii skie t’but/ slavii calmi, de fapt, vlahi/ aromâni slavizaţi forţat. Prof. Stoiadinovici crede că sârbizarea a pornit cu numele, apoi cu obligarea oamenilor să se declare drept sârbi, şi nu aromâni/ români.
Românii timoceni din Bulgaria nici aproape, nici departe de Bucureşti - revista Cronica, iulie 2005 (preluat de Revista Română în martie 2006)
În lungul şir al datoriilor pe care le avem faţă de cei de-un neam cu noi putem vorbi şi despre zona din nord-vestul Bulgariei, dintre oraşul Vidin, râul Timoc şi Dunăre, în care sunt peste 30 de localităţi cu o populaţie românească, reprezentând un grup dialectal special în cadrul daco-românei. Şi de aceea este binevenită lucrarea semnată de Virgil Nestorescu, Românii timoceni din Bulgaria, rodul unei munci atente, riguroase ( 1 ), din care au rezultat o multitudine de texte (mică parte, spune autorul, fiind folosite în carte), înregistrări, fişe cu răspunsuri la diverse chestionare ( 2 ) etc.
Despre aceste graiuri se ştie de ceva vreme, dar primele cercetări asupra lor aparţin nu unui lingvist român, ci german: Gustav Weigand, care a inclus în arealul cercetat pentru întocmirea atlasului limbii române (Linguistischer Atlas der dacorumänischen Sprachgeibietes, Leipzig, 1909) şi trei localităţi din Bulgaria (Bregovo, Vârf, Florentin). A urmat, în 1923, nu un lingvist, ci un scriitor, Emanuil Bucuţa – Românii dintre Vidin şi Timoc. Cu un adaos de documente, folklor, glosar, fotografii, hărţi – lucrare apreciată şi pentru valoarea ştiinţifică ( 3 ). Când au pornit la elaborarea Atlasului lingvistic român, cercetătorii noştri în lingvistică au început să studieze şi aceste unităţi dialectale dar, scrie Virgil Nistorescu, abia după 1969 ( 4 )se poate vorbi de posibilitatea efectuării unor anchete dialectale sistematice, el cercetând 28 de sate din Bulgaria, urmare a unui tratat între academiile celor două ţări, care a funcţionat până în 1976. În 1993 un alt acord de colaborare între cele două foruri ştiinţifice prevedea şi o temă care privea contactele lingvistice interbalcanice, fapt care a favorizat alte cercetări în zonă. Dealtfel, din 1993 apare în Vidin, lunar, sub egida Asociaţiei vlahilor din Bulgaria, ( 5 ) ziarul „Timpul”.
Despre „românii vidineni” (chiar în Vidin, în cartierul Cumbair populaţia românească nu este de neglijat), românii din această parte a Bulgariei care, după zona în care trăiesc, îşi spun văleni, pădureni/ deleni, câmpeni – fapt care, au arătat cercetătorii, corespunde într-o măsură şi unor trăsături lingvistice proprii fiecărui grup, mai ales din punct de vedere fonetic se ştiu la noi, şi mă refer nu doar la publicul larg, destul de puţine lucruri. Dintre fenomenele fonetice pe care le remarcă autorul amintim: modul de folosire al consoanelor labiale (b, p, v, f) şi al consoanei bilabiale m înainte de –ie (-ia) – generând cuvinte ca schiarsăcă, vgerme/ zgerme, fhiartă/ schiartă sau mnere, mnel, mnez ş.a.m.d., păstrarea unor forme arhaice formate cu diftongul ea, care provine din e latin, arată autorul, înainte de silaba următoare: feate, surceale etc., durificarea consoanelor s, ţ, z, r: sâc, ţâgan, păzăşte etc, conservarea unor forme arhaice ale perfectului perifrastic (a fost dând, a fost cumpărând) etc. Lucrarea este bine structurată, documentată şi construită după toate normele unui demers ştiinţific.
Întregul material redat de Virgil Nistorescu arată caracterul etnic românesc din satele cercetate, de la toponimie (românească în ce priveşte structura, dar şi originea elementelor componente), toponimia minoră (denumiri de locuri din sat: văi, dealuri, hotare etc.; exemple: Cânepiştea, La Stupină, Apa rece etc.), contrazicând opinia după care locuitorii unor sate ar fi emigranţi bulgari în România care s-au întors apoi acasă (bulgarul E. Doncev, în 1935) sau, de pildă, un curent răspândit în istoriografia bulgară, dar mai ales sârbă, susţinut şi de Dušanka Bojanić-Lukać, care consideră că „statutul vlahilor” ( 6 ) pomeniţi în documente „nu este prea clar”, denumirea de „vlahi vidineni” nu ar avea decât un „conţinut social”, nu unul etnic, în virtutea faptului că ei nu erau decât nişte „creştini nomazi.” Dar nu sunt puţine nici vocile străine, din inclusiv din Bulgaria, care afirmă că este vorba despre populaţie româneşti sau „romanice”.
Dincolo de analize, argumente şi explicaţii, legendele, piesele folclorice, textele din volumul lui Virgil Nistorescu vorbesc de la sine, fiind evidente asemănările, care uneori ajung până la similitudine/ identitate între tradiţiile/ folclorul, tradiţiile religioase ale oamenilor din aceste sate (în care locuitorii unor mahalale sunt numiţi ţăreni – veniţi din ţară, iar în loc de a spune Nord, adesea spun spre ţară) şi cele din România. Statisticile oficiale sunt aşa cum sunt, neajutând foarte mult la aflarea numărului real al românilor din această zonă. Singurul izvor care i-a fost de folos în acest sens lui Virgil Nestorescu a fost un recensământ din 1960 care indica populaţia recenzată în 1956, din care s-a putut deduce că numărul „vlahilor” din zona Vidinului era în jur de 30.000. Aceştia nu au avut niciodată şcoli în limba maternă, fapt pentru care influenţele din limba bulgară sunt din ce în ce mai evidente, mai multe (alături de ţăranii bătrâni care „zic” şi cântă, chiar şi la nunţi, aşa numitele vesălii, vechi cântece de dragoste sau despre haiduci, oameni vârstnici care vorbesc, puţini, exclusiv româneşte, tinerii vorbesc o limbă cu tot mai multe influenţe) – cum se poate constata şi din textele culese, urmărindu-se evoluţia în timp.
Materialele din Românii timoceni din Bulgaria sunt grupate pe mai multe secţiuni: Povestiri şi cântece despre haiduci; Cântece; Frânturele; Jocuri populare; Descântece; Colinde; Poveşti, snoave, întâmplări; Ghicitori, proverbe, zicători; Obiceiuri legate de naştere, botez, nuntă şi înmormântare; Sărbătorile religioase. Tradiţii locale, prepararea mâncărurilor rituale (citim aici despre cozonac, drob de miel, denii, roşitul ouălor); Alte elemente etnografice. Claca. Industria casnică. Portul. Uneltele agricole. Construcţii gospodăreşti. Ocupaţii, la care se adaugă un interesant Glosar.
Fiecare din aceste secţiuni cuprinde piese de o expresivitate tipic românească, de o frumuseţe aparte, relevă limpede conştiinţa apartenenţei la familia daco-română a acestor oameni care, deşi au străbătut un lung şir de încercări şi, ţinând cont de condiţiile specifice traiului/ evoluţiei într-un mediu alogen, au reuşit să câştige o mare victorie morală: acea de a-şi păstra identitatea, limba, folclorul şi tradiţiile. Tot excursul meu nu este decât un modest omagiu adus muncii domnului Nestorescu, dar şi mai ales românilor timoceni din Bulgaria sau de oriunde în afara ţării vor fi trăind. Acum poate că a venit, sfârşit, şi rândul nostru să facem ceva concret, la nivelul unei politici coerente, pentru cei care sunt, cum spune un cântec ( 7 ), „Nici aproape, nici departe,/ Din oraş în Bucureşti”, pentru că „nu este mai mare fărădelege decât a uita pe cei de un neam cu tine şi de a-i lăsa la mâna vremurilor”, spunea odinioară un cărturar.
Virgil Nestorescu, Românii timoceni din Bulgaria, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996
Note:
1. Lista satelor cercetate: Antimovo (Şeu), Balei (Bălii), Boriloveţ (Boroivăţ), Bregovo (Bregova), Calenic (Călinic), Caniţ – nume oficial, dat după al istoricului austriac F. Kanitz, numele popular activ şi azi = Fundeni, Capitanovţi (Căpitănuţ), Cosovo (Cosova), Coşava, Cudelin (Racoviţa sau Vlaşca Racoviţa), Cutovo (Cutova), Deleina (Dilina), Dolni Boşneac (Boşneacu din Vale), Drujba (Sveti Petăr; Molalia), Florentin, Gămzovo (Gânzova), Gomotarţi (Gumătarţ), Iasen (Isăn), Maior Uzunovo (Alvagii), Negovanovţi (Negovaniţ), Periloveţ (Perlovăţ), Pocraina (Chirimbeg), Rabrovo (Rabova), Rachitniţa (Răchinţa), Slanotrăn (Stanotârn), Tianovţi (Tianuţ), Topoloveţ (Boşneacu din Deal), Vrăv (Vârf).
2. Anchetele au fost efectuate între 1969-1972, cu acordul autorităţilor bulgare..
3. Au mai existat şi alte lucrări; amintim pe cele semnate de T. Teaha, Virgil Nestorescu şi Marin Petrişor, sau lucrarea doamnei Dušanka Bojanić-Lukać, Sofia, 1975, în care sunt analizate arhive din Ankara şi Istanbul, cele mai vechi fiind grupate în două pachete, unul întocmit între 1454-1455, altul în jurul lui 1560, în care sunt redate împrejurările în care s-a format sangeac-ul (subdiviziune teritorială a unui paşalâc) Vidin după bătălia de la Nicopole), precum şi informaţii despre legi, localităţi – despre satele „vlahilor”, despre liderii locali ş.a.m.d.
4. Atlasul limbii române, II, are în vedere numai un singur sat din Bulgaria: Peştera
5. Sextil Puşcariu (în Studii istroromâne, II, Bucureşti, 1926, vol. în colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici, şi A. Byahin) scria că numele lor este vlåh, plural vlåş (la nord), vlås (la sud). Sub acest nume sunt cunoscuţi românii în documentele sârbo-croate – în limba slavilor acesta însemna roman dar şi, mai ales, român, termen corespunzând lui olacus (maghiară oláh) din documentele angevine; alături de vlahus/ vlah, în cancelariile dalmatine, la Ragusa în special, după anul 1367 apare şi termenul mavrovalahus (morovlah, morlac – vlah negru), care a circulat mai ales în secolele XIV-XV în cancelariile veneţiene.
6. Preluat din Virgil Nestorescu.
7. Cântec bătrânesc cules de la Naiden Ghoerghiec Petrov, 46 de ani, ţăran lăutar din comuna Caniţ, în 1972 – p. 30.
Despre aceste graiuri se ştie de ceva vreme, dar primele cercetări asupra lor aparţin nu unui lingvist român, ci german: Gustav Weigand, care a inclus în arealul cercetat pentru întocmirea atlasului limbii române (Linguistischer Atlas der dacorumänischen Sprachgeibietes, Leipzig, 1909) şi trei localităţi din Bulgaria (Bregovo, Vârf, Florentin). A urmat, în 1923, nu un lingvist, ci un scriitor, Emanuil Bucuţa – Românii dintre Vidin şi Timoc. Cu un adaos de documente, folklor, glosar, fotografii, hărţi – lucrare apreciată şi pentru valoarea ştiinţifică ( 3 ). Când au pornit la elaborarea Atlasului lingvistic român, cercetătorii noştri în lingvistică au început să studieze şi aceste unităţi dialectale dar, scrie Virgil Nistorescu, abia după 1969 ( 4 )se poate vorbi de posibilitatea efectuării unor anchete dialectale sistematice, el cercetând 28 de sate din Bulgaria, urmare a unui tratat între academiile celor două ţări, care a funcţionat până în 1976. În 1993 un alt acord de colaborare între cele două foruri ştiinţifice prevedea şi o temă care privea contactele lingvistice interbalcanice, fapt care a favorizat alte cercetări în zonă. Dealtfel, din 1993 apare în Vidin, lunar, sub egida Asociaţiei vlahilor din Bulgaria, ( 5 ) ziarul „Timpul”.
Despre „românii vidineni” (chiar în Vidin, în cartierul Cumbair populaţia românească nu este de neglijat), românii din această parte a Bulgariei care, după zona în care trăiesc, îşi spun văleni, pădureni/ deleni, câmpeni – fapt care, au arătat cercetătorii, corespunde într-o măsură şi unor trăsături lingvistice proprii fiecărui grup, mai ales din punct de vedere fonetic se ştiu la noi, şi mă refer nu doar la publicul larg, destul de puţine lucruri. Dintre fenomenele fonetice pe care le remarcă autorul amintim: modul de folosire al consoanelor labiale (b, p, v, f) şi al consoanei bilabiale m înainte de –ie (-ia) – generând cuvinte ca schiarsăcă, vgerme/ zgerme, fhiartă/ schiartă sau mnere, mnel, mnez ş.a.m.d., păstrarea unor forme arhaice formate cu diftongul ea, care provine din e latin, arată autorul, înainte de silaba următoare: feate, surceale etc., durificarea consoanelor s, ţ, z, r: sâc, ţâgan, păzăşte etc, conservarea unor forme arhaice ale perfectului perifrastic (a fost dând, a fost cumpărând) etc. Lucrarea este bine structurată, documentată şi construită după toate normele unui demers ştiinţific.
Întregul material redat de Virgil Nistorescu arată caracterul etnic românesc din satele cercetate, de la toponimie (românească în ce priveşte structura, dar şi originea elementelor componente), toponimia minoră (denumiri de locuri din sat: văi, dealuri, hotare etc.; exemple: Cânepiştea, La Stupină, Apa rece etc.), contrazicând opinia după care locuitorii unor sate ar fi emigranţi bulgari în România care s-au întors apoi acasă (bulgarul E. Doncev, în 1935) sau, de pildă, un curent răspândit în istoriografia bulgară, dar mai ales sârbă, susţinut şi de Dušanka Bojanić-Lukać, care consideră că „statutul vlahilor” ( 6 ) pomeniţi în documente „nu este prea clar”, denumirea de „vlahi vidineni” nu ar avea decât un „conţinut social”, nu unul etnic, în virtutea faptului că ei nu erau decât nişte „creştini nomazi.” Dar nu sunt puţine nici vocile străine, din inclusiv din Bulgaria, care afirmă că este vorba despre populaţie româneşti sau „romanice”.
Dincolo de analize, argumente şi explicaţii, legendele, piesele folclorice, textele din volumul lui Virgil Nistorescu vorbesc de la sine, fiind evidente asemănările, care uneori ajung până la similitudine/ identitate între tradiţiile/ folclorul, tradiţiile religioase ale oamenilor din aceste sate (în care locuitorii unor mahalale sunt numiţi ţăreni – veniţi din ţară, iar în loc de a spune Nord, adesea spun spre ţară) şi cele din România. Statisticile oficiale sunt aşa cum sunt, neajutând foarte mult la aflarea numărului real al românilor din această zonă. Singurul izvor care i-a fost de folos în acest sens lui Virgil Nestorescu a fost un recensământ din 1960 care indica populaţia recenzată în 1956, din care s-a putut deduce că numărul „vlahilor” din zona Vidinului era în jur de 30.000. Aceştia nu au avut niciodată şcoli în limba maternă, fapt pentru care influenţele din limba bulgară sunt din ce în ce mai evidente, mai multe (alături de ţăranii bătrâni care „zic” şi cântă, chiar şi la nunţi, aşa numitele vesălii, vechi cântece de dragoste sau despre haiduci, oameni vârstnici care vorbesc, puţini, exclusiv româneşte, tinerii vorbesc o limbă cu tot mai multe influenţe) – cum se poate constata şi din textele culese, urmărindu-se evoluţia în timp.
Materialele din Românii timoceni din Bulgaria sunt grupate pe mai multe secţiuni: Povestiri şi cântece despre haiduci; Cântece; Frânturele; Jocuri populare; Descântece; Colinde; Poveşti, snoave, întâmplări; Ghicitori, proverbe, zicători; Obiceiuri legate de naştere, botez, nuntă şi înmormântare; Sărbătorile religioase. Tradiţii locale, prepararea mâncărurilor rituale (citim aici despre cozonac, drob de miel, denii, roşitul ouălor); Alte elemente etnografice. Claca. Industria casnică. Portul. Uneltele agricole. Construcţii gospodăreşti. Ocupaţii, la care se adaugă un interesant Glosar.
Fiecare din aceste secţiuni cuprinde piese de o expresivitate tipic românească, de o frumuseţe aparte, relevă limpede conştiinţa apartenenţei la familia daco-română a acestor oameni care, deşi au străbătut un lung şir de încercări şi, ţinând cont de condiţiile specifice traiului/ evoluţiei într-un mediu alogen, au reuşit să câştige o mare victorie morală: acea de a-şi păstra identitatea, limba, folclorul şi tradiţiile. Tot excursul meu nu este decât un modest omagiu adus muncii domnului Nestorescu, dar şi mai ales românilor timoceni din Bulgaria sau de oriunde în afara ţării vor fi trăind. Acum poate că a venit, sfârşit, şi rândul nostru să facem ceva concret, la nivelul unei politici coerente, pentru cei care sunt, cum spune un cântec ( 7 ), „Nici aproape, nici departe,/ Din oraş în Bucureşti”, pentru că „nu este mai mare fărădelege decât a uita pe cei de un neam cu tine şi de a-i lăsa la mâna vremurilor”, spunea odinioară un cărturar.
Virgil Nestorescu, Românii timoceni din Bulgaria, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996
Note:
1. Lista satelor cercetate: Antimovo (Şeu), Balei (Bălii), Boriloveţ (Boroivăţ), Bregovo (Bregova), Calenic (Călinic), Caniţ – nume oficial, dat după al istoricului austriac F. Kanitz, numele popular activ şi azi = Fundeni, Capitanovţi (Căpitănuţ), Cosovo (Cosova), Coşava, Cudelin (Racoviţa sau Vlaşca Racoviţa), Cutovo (Cutova), Deleina (Dilina), Dolni Boşneac (Boşneacu din Vale), Drujba (Sveti Petăr; Molalia), Florentin, Gămzovo (Gânzova), Gomotarţi (Gumătarţ), Iasen (Isăn), Maior Uzunovo (Alvagii), Negovanovţi (Negovaniţ), Periloveţ (Perlovăţ), Pocraina (Chirimbeg), Rabrovo (Rabova), Rachitniţa (Răchinţa), Slanotrăn (Stanotârn), Tianovţi (Tianuţ), Topoloveţ (Boşneacu din Deal), Vrăv (Vârf).
2. Anchetele au fost efectuate între 1969-1972, cu acordul autorităţilor bulgare..
3. Au mai existat şi alte lucrări; amintim pe cele semnate de T. Teaha, Virgil Nestorescu şi Marin Petrişor, sau lucrarea doamnei Dušanka Bojanić-Lukać, Sofia, 1975, în care sunt analizate arhive din Ankara şi Istanbul, cele mai vechi fiind grupate în două pachete, unul întocmit între 1454-1455, altul în jurul lui 1560, în care sunt redate împrejurările în care s-a format sangeac-ul (subdiviziune teritorială a unui paşalâc) Vidin după bătălia de la Nicopole), precum şi informaţii despre legi, localităţi – despre satele „vlahilor”, despre liderii locali ş.a.m.d.
4. Atlasul limbii române, II, are în vedere numai un singur sat din Bulgaria: Peştera
5. Sextil Puşcariu (în Studii istroromâne, II, Bucureşti, 1926, vol. în colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici, şi A. Byahin) scria că numele lor este vlåh, plural vlåş (la nord), vlås (la sud). Sub acest nume sunt cunoscuţi românii în documentele sârbo-croate – în limba slavilor acesta însemna roman dar şi, mai ales, român, termen corespunzând lui olacus (maghiară oláh) din documentele angevine; alături de vlahus/ vlah, în cancelariile dalmatine, la Ragusa în special, după anul 1367 apare şi termenul mavrovalahus (morovlah, morlac – vlah negru), care a circulat mai ales în secolele XIV-XV în cancelariile veneţiene.
6. Preluat din Virgil Nestorescu.
7. Cântec bătrânesc cules de la Naiden Ghoerghiec Petrov, 46 de ani, ţăran lăutar din comuna Caniţ, în 1972 – p. 30.
Stelele din Maghreb - revista Cronica, iunie 2005
Nous voulons la patrie de nos pères
la langue de nos pères
la mélodie de nos songes et de nos chants
sur nos berceaux et sur nos tombes
Nous ne voulons plus errer en exil
dans le présent sans mémoire et sans avenir.
Jean Amrouche, Espoire et Parole
(din vol. Etoile secrète, Mirages, Tunis, 1937)
Legendele încă acoperă cu voalul lor vastul teritoriu din Ifriqiya ( 1), NV Africii numit de arabi Maghreb (arabă: al Maghreb al-Aqsa/ Îndepărtatul Apus/ Soare apune). Teritoriul este perceput în general ca un continuum cultural, poate cu dominantă (t)amazigh (berber)-arabă, influenţat mai ales de Africa sub-sahariană, Islam, Europa, civilizaţiile mediteraneene.
După valul arab au venit altele, dar influenţa cea mai puternică a avut-o cel francez. Literatura de expresie franceză din Maghreb (Algeria/ arabă: Al Djazair(2), Maroc, Tunisia – ţară în care, pentru că nu s-a asigurat învăţămîntul în franceză, a înflorit puternic literatura în arabă) – dezvoltată, scrie autoarea, în special după al doilea război mondial, după căderea regimului colonial – este rezultatul unui amestec de limbi/ culturi diferite – arabă, berberă, iudee, spaniolă, italiană ş.a.m.d. Sînt mai multe studii despre apariţia/ dezvoltarea/ identitatea acestei/ acestor literaturi în încercarea de a explica ce anume face ca teritoriul a trei state, altfel cu istorie (legată de fenicieni, puni, numizi, vandali, romani, Bizanţ, arabii cu voalurile kharegite ( 3 ), şiite, fatimide, sufismul, turcii, europenii: spanioli, italieni, portughezi, colonii numiţi pieds-noirs ( 4 ), personaje ca emirul berber Buluggin ibn Ziri ( 5), Khair ed-Din ( 6 ) şi, de ex. algerianul Ahmed Ben Bella - ( 7 )) şi identitate proprie, să poată fi privit, din acest punct de vedere, ca un continuum cultural. E un imaginar impregnat cu elemente care, din perspectiva limbii franceze, poate fi considerat cel puţin exotic. Nu e lipsit de importanţă că, în anii ’80, se consideră, de partea cealaltă a Mediteranei, în Franţa, s-a născut literatura beur, termen argotic cu conotaţie negativă pentru arab( 8 ), cu reprezentanţi ca Leïla Sebbar( 9 ), Mehdi Charef(10), Jamila Ait-Abbas ( 11 ) .
Cartea Elenei-Brînduşa Steiciuc (secţiuni: Argument, I. Maghreb – cîteva repere istorico-geografice şi culturale, II. Algeria, III. Tunisia, IV. Maroc, Lexic cu termeni arabi/ berberi) oferă cititorului o introducere în literatura de limbă franceză din Maghreb/ Maghrib, prezentată în context istoric, social şi cultural. Exemplifică în principal analizînd opera a zece cunoscuţi autori maghrebini (din perioada mişcărilor de eliberare spre zilele noastre, cu teme ca alienarea, lupta pentru devenire/ integrare socială, emigraţie versus sărăcie, căutarea identităţii etc.), parte traduşi în română.
Mouloud Feraoun, din Algeria, Kabylia superioară (1913-1962), care a refuzat să ridice drapelul francez la şcoala în care preda, asasinat – cu o operă considerată clasică în Algeria (Fecior de om sărac: poartă cititorul pe uliţele unui sat algerian la începutul secolului XX, la djemaa, locul întîlnirii notabilităţilor; Pămînt şi sînge, 1953 sau Zile în Kabylia, 1968), pe care autoarea îl apropie de Creangă prin felul în care descrie universul rural, o lume arhaică, săracă, salvată de la alienare de un cod respectat de toţi, familia tradiţională dar şi rolul educaţiei în viaţa copiilor satului etc.
Kateb Yacine (1929-1989), dramaturg, poet, considerat fondatorul romanului maghrebin modern – prin Nedjma (numele unei femei; lb. arabă: Stea; fiica unei franţuzoaice şi a unui algerian, iubită de mai mulţi tineri), 1956 – descrie o Algerie sălbatecă, plină de contraste, în care convieţuiesc islamul şi cultele păgîne, sălbăticia şi rafinamentul, o lume pe care se fereau să o vadă şi francezii, şi cei care luptau pentru independenţă – „nu o naţiune… doar nişte triburi decimate” ( 12 ), şi Poligonul stelelor, 1966 – despre care Charles Bonn afirma (Europe, n. 828/ aprilie 1998, dedicat lui Yacine) că are o compoziţie „pestriţă” şi poate fi citit şi ca „o tentativă implicită a oricărei încercări de a găsi un sens.” Yacine a crezut mereu că era predestinat să fie un scriitor important, fie şi pornind de la numele său ( 13), în ciuda faptului că a fost nevoit să călătorească mult, din cauza situaţiei instabile din ţară ( 14 ).
Nedjma, care încerca să caute ceva din trecut de care să se poată lega, a fost privită şi ca imposibila căutare a echilibrului între trecutul mitic şi prezentul alienant prin mişcarea spre individualizare plurală, dar şi ca o oglindă inversă a Străinului lui Camus, cel privat de orice perspectivă istorico-temporală. Dealtfel, Nedjma e un personaj ghicit/ schiţat, nu construit după toate regulile – de pildă nu se pot spune multe despre aspectul ei fizic, fiind eludată o descriere concretă. Este percepută într-o aură mistico-poetică-erotică.
Algerianul cu rădăcini berbere Mouloud Mammeri (1917-1989) ( 15), care se înscria, după criticii francezi (ex: S. Chaker), în vena culturalistă a apărării patrimoniului berber ( 16) , constituită din învăţători, oameni de litere de la Amar Saïd Boulifa, considerat primul prozator kabyl ( 17), autor al unor lucrări ca Recueil de poésies kabyles, 1904, Méthode de langue kabyle, 1897 şi 1913, şi altor tratate etno-istorice, emblematicii/ controversaţii algerieni Jean şi Marguerite Taos Amrouche, Mouloud Ferouan şi Mammeri. A studiat dialectele berbere (ex : cele din Maroc (tacelhit), ale tuaregilor Ahaggar ( 18)), lucrînd împreună cu Jean-Marie Cortade la un index francez-tuareg pentru Dictionnaire touareg a lui Charles de Foucauld. În romane (ex. Colina uitată, 1952, Somnul celui drept, 1955) descrie străvechea civilizaţie berberă ameninţată de disoluţia lentă dar sigură în contact cu lumea secolului XX, dar şi tensiunile dintre băştinaşi şi colonizatori, alienarea emigranţilor dezrădăcinaţi, care nu îşi află locul nici în Franţa.
Algerianca Assia Djeba (nume real Fatima-Zohra Imalayen, n. 1936), poate cea mai importantă romancieră de expresie franceză a Maghreb-ului, care abordează (în Setea, 1957, Nerăbdătorii, 1958, Copiii lumii noi, 1962, Naive ciocîrlii, 1967, Petrecerea femeilor pe muntele Chenoua, 1979, Oran limbă moartă, 1997 etc.) tematica feminităţii în Maghreb, unde femeile erau „fugare fără să o ştie”, marcate de obsesia claustrării/ spaţiului închis, a condiţiei inferioare.
Rachid Mimouni (1945-1995), algerian, exilat în Maroc, apoi la Paris pentru că (în romane: Fluviul căruia i s-a schimbat cursul, 1982 – comparat de critică cu Procesul lui Kafka, Trombéza, 1984, Onoarea tribului, 1989 etc., caracterizate de claritate, concizie şi umor) abordează teme ca: normele arhaice după care încă se trăieşte în Islam, căutarea identităţii Algeriei post-coloniale, critică războiul, violenţa, climatul politic din ţară, alunecarea spre dictatură.
Poate cel mai notabil reprezentant al literaturii iudeo-magrebine, eseistul şi prozatorul tunisian Albert Memmi (n. 1920). Primul roman, cu tentă autobiografică, Statuia de sare, 1953, este prefaţat de Albert Camus; au urmat Agar, 1955, Scorpionul, 1969, Deşertul, 1977 etc. Cel mai cunoscut eseu, Colonizatorul şi colonizatul, 1957, este prefaţat de Jean-Paul Sartre. Definea societatea colonială ca o „piramidă de mici tirani”, crezînd că, din cauza banilor, societatea evreiască era stratificată. Şi pentru Memmi tema alienării e importantă, un personaj din Statuia de sare, Benillouche, spunînd: „am rupt-o cu fundătura… nu era decît un vis din copilărie […] iar cu Occidentul … că e mincinos şi egoist”. El însuşi spunea că a scris istoria unei societăţi în gestaţie ( 19 ).
Driss Chraïbi (n. 1926), supranumit tatăl romanului marocan, se consideră un „artizan al cuvîntului” şi spune că opera sa este rodul a patru pasiuni: „nevoia de dragoste, setea de cunoaştere lucidă şi directă, pasiunea pentru libertate, a mea şi a celorlalţi […] participarea la suferinţa aproapelui” (Souffles, 1967, n. 5, p 5-10) ( 20 ). În opera sa (Perfectul simplu, Gallimard, 1954, - controversat în ţara sa, bine primit în Franţa, considerat roman clasic pentru Maroc, Ţapii, Gallimard, 1955– dezrădăcinarea, critica societăţii occidentale, Măgarul, 1956, O anchetă la ţară, 1981 – rezistenţa ţăranilor din Munţii Atlas în anii ‘60, Un loc sub soare, 1993 etc.) discută despre problemele societăţii islamice, condiţia femeii, alienarea celor care pleacă, suferinţa celor care rămîn, crizele identitare etc.
Poate cel mai cunoscut/ mediatizat scriitor marocan de expresie franceză, Tahar Ben Jelloun (n. 1944) abordează în opera a (mai cunoscute: Copilul de nisip, 1985, Noaptea sacră, 1987, Azilul săracilor, 1999 etc.) teme ca obsesia dublului/ androginului, identitatea incertă/ pierdută, căutarea/ recucerirea acesteia destinul/ hazardul, condiţia omului modern/ maghrebinului. El spunea: „scriu ca să nu mai am chip. Scriu ca să spun diferenţa”.
Marocanul Abdelatif Laâbi (n. 1942), fondator, 1966, al revistei Souffle. Din cauza criticilor aduse sistemului a fost închis şi, din 1985, exilat în Franţa. Aici a publicat cea mai mare parte a operei, versuri (Domnia barbariei, 1980, Colina arabă, 1985, Spleen la Casablanca, 1996, Mic muzeu portativ, 2002 etc.), proză (Ochiul nopţii, roman, 1969, Ridurile leului, 1987), teatru, traduceri.
În vremea globalizării poate părea ciudat cît de mult se enclavizează cunoaşterea, cît de izolată poate fi informaţia, poate mai ales cea culturală, dacă nu am şti că se creează anumite culoare politic-lingvistice dincolo de care este o veritabilă bătălie pentru a te face cunoscut, a atenţiona pe celălalt că exişti. Literatura de limbă franceză din Maghreb este una din piesele mirabilului puzzle care înseamnă spiritul lumii. Necunoaştearea oricăreia dintre piese face lumea mai săracă cu mai mult decît am crede. Toate acestea fac şi mai necesare cărţi precum cea semnată de Elena-Brînduşa Steiciuc.
Elena-Brînduşa Steiciuc, Literatura de expresie franceză din Maghreb. O introducere, Ed. Universităţii din Suceava, 2003
Note:
1. Arabii numeau Ifriqiya provincia romană Africa (Tunis, Tripolitania, Algeria de azi); invadată de musulmani: 647; deosebeau elementele etno-sociale: rum (prob. din grec. Romàioi) - în special bizantinii, supuşii Imperiului Roman; pe litoralul african la nord de Sirte rum: de origine/ limbă latină; afriki: autohtoni creştinaţi; berber (din latină: barbarus): care se creştinaseră de puţin timp şi/ sau rămăseseră în afara Imperiului sau/ şi civilizaţiei romane.
2. Algeria (Republica Algeriană Populară şi Democratică), 2.380.000 kmp, cca. 30 mil. loc., islam, suniţi, lb. oficiale: araba şi amazight (lb. berberă), vorbite: franceza, berbera; Maroc (Regatul Maroc), 710.000 kmp, cca. 30 mil. loc., 99% islam, 1 % alte religii, majoritatea catolici, lb. oficială: araba, în paralel: franceza, vorbită: berbera; Tunisia (Republica Tunisiană), 164.000 kmp, cca. 9-10 mil. loc, islam/ suniţi – 99%: religia de stat, 1% catolici, mozaici, lb. oficială – araba, vorbite: franceza, berbera, italiana.
3. Kharij, pl. Khawarij. Din conflictele legate de alegerea califilor au apărut kharighiţii sau kharegiţi, cum spun persanii (schismaticii; khrğ: a ieşi, a pleca); nu recunosc arbitrajul oamenilor: nu e altă judecată decât cea făcută de Allah, considerau succesiunea electivă; urma să revină celui mai evlavios, indiferent de trib/ rasă. Numărul stâlpilor credinţei: mai mare ca în doctrina clasică; jihâd-ul: al 7-lea, şi obligaţie individuală permanentă.
4. În perioada colonială franceză, începută la 1827 (1830: Algerul e cucerit, 1847: cade tot statul, inclusiv Kabylia, e înfrînt Abd el-Kader) începe colonizarea, intensificată după 1870, cu pieds-noirs; descendenţii: în 1954 cca. 1 milion. Sub acest nume sînt cunoscuţi azi francezii născuţi în Algeria.
5. A întemeiat, 960, Cetatea Alger.
6. Barbarossa, Khair ed-Din (1483-1546): Unul din cei mai temuţi oameni ai mării sub flamura otomană. Fiul unui olar creştin, ajuns bey al Algerului; după ce a dobîndit protecţia otomană recunoscând suzeranitatea lui Selim I/ Soliman Magnificul, amiralul flotei otomane, moştenind pământurile din jurul Algerului şi flota corsarilor din N Africii.
7. Prim ministru, preşedinte al Algeriei, după independenţă; deposedat de putere de Houari Boumedienne, în 1965.
8. E.-B. Steiciuc, p. 26.
9. Nuvele: Le Baiser, Hachette Jeunesse, 1997, romane: Le Chinois vert d’Afrique, Stock, Paris, 1984, Le Fou de Shérazade, Stock, 1991, Je ne parle pas la langue de mon père, Julliard, Paris, 2003, J’étais enfant en Algérie : juin 1962, Paris, Sorbier, 1997, 2001, J.H. cherche âme sœur, Stock, 1987, La Jeune fille au balcon, Seuil, 1996, Marguerite, Paris, Eden, 2002, La Seine était rouge, Paris, Thierry Magnier, 1999, Shérazade: 17 ans, brune, frisée, les yeux verts, Stock, 1982, Le Silence des rives, Stock, 1993.
10. Romane: Le Harki de Mériem, Mercure de France, 1989, Le Thé au harem d'Archi Ahmed, Mercure de France, 1983, La maison d’Alexina, Mercure de France, 1999.
11. La Fatiha: née en France, mariée de force en Algérie, Neuilly-sur-Seine, Michel Lafon, 2003.
12. Nedjma, p. 121, cf. B.-E. Steiciuc.
13. Kateb – lb. arabă: scriitor.
14. În 1950, anul morţii tatălui, scria: „Ecrivain tout court, écrivain public, écrivain en grève, en exil, en rupture de ban, ainsi va la vie de l' écrivain errant: Alger, Paris, Milan, Tunis, Bruxelles, Hambourg, Bonn, Stockhölm, Bruxelles, Milan, Monterosso, Trieste, Zagreb, Tunis, Berlin, Florence, Paris, Alger, Rome, Nemibo, Moscou, Kislovodsk, Bad Godesberg, Paros, Sédrata, Aïn Ghrour, Bir Bouhouch (Quatrième de couverture du Polygône étoilé).
15. Salem Chaker l-a caracterizat (Dictionnaire Biographique de la Kabylie (DBK) - Hommes et Femmes de Kabylie, vol. 12001): „Féru de culture kabyle d’abord et surtout, mais aussi spécialiste des autres groupes berbérophones: du Maroc central qu’il avait connu de l’intérieur, des Touaregs de l’Ahaggar, du Gourara... rien de ce qui était berbère ne lui était étranger;… connaissait, appréciait et savait faire partager les finesses des diverses traditions de la berbéritude. Mammeri était aussi un anthropologue, fin connaisseur et observateur de sa société; tous ses ouvrages de poésie berbère sont accompagnés d’une présentation conséquente du contexte social et culturel qui a produit ces œuvres."
16. Berberii au din antichitate un alfabet propriu libyco-berber (fapt atestat epigrafic din sec. VI e.n - J.C. Camps, Recherches sur les plus anciennes inscriptions libyques d'Afrique du nord et du Sahara, în Bulletin archéologique du Comité des Travaux Historiques, n.s., 10-11 (1974-1975), 1978) folosit pe toată aria berberofonă (ansamblul Maghreb-Sahara), azi fiind uzitat doar de tuaregi (tifinagh). Niciodată, se pare, nu a fost folosit în literatură (berberii foloseau de alfabetele stăpînitorilor puni, latini, arabi sau francezi), ci în scopuri magico-religioase. Tuaregii îl folosesc poate şi pentru funcţia simbolico-identitară şi, cotidian, pentru mesaje de amor, utilitar-comerciale). Berberii au un bogat patrimoniu literar (poezie, povestiri, legende, cronici etc.) (Ibn Khaldoun, Istoria berberilor). După colonizarea europeană acest patrimoniu nu a mai fost fixat în scris decît rar.
17. S. Chaker, La naissance d'une litterature ecrite. Le cas berbère (Kabylie), în Bulletin des Etudes Africaines (Inalco), IX (17/18), 1992
18. Tuaregii: păstori nomazi de limbă berberă, trăiesc pe un teritoriu care ocupă parte din: Algeria, Libia, Mali, Niger (mai ales în zone sărace în apă, deşert sau munţi ca cei numiţi Adrar-des-iforas în Mali, Aïr mountains în Niger şi Hoggar/ Ahaggar, sudul Algeriei; mulţi tuaregi cred că au o ţară a lor, fără graniţe recunoscute, cu o capitală spirituală/ istorică: oraşul Taddamakat din Mali); estimaţi la cca. 1 milion; grupaţi în confederaţii: Hoggar, Azjer (Ajjer) în N şi Asben (Tuaregii Cerului/ Touaregs de l'Aïr), Ifora, Itesen (Kel Geres), Aulliminden, Kel Tademaket în S. Societatea: tradiţional feudală. Vorbesc dialectul/ limba tamachek/ tamasheq - foarte asemănătoare, unii spun similară, cu araba, dar sunetele: mai puţin dure; folosesc vechea scriere berberă: tifinagh. Tuareg (fr.: touareg) impus de francezi; ei îşi spun Imohagh: lb. arabă – liber/ uitat/ abandonat de Dumnezeu. Alte opinii: a. numele ar putea veni de la Targa, oraş din sudul Libiei, regiunea Fezzan/ Phasania romanilor. Sau Targa ar fi chiar vechiul nume al regiunii Fezzan); b. tuareg vine de la pronunţarea în limba beduinilor (din lb. arabă: badawi بدوي, nume generic pt. grupurile de nomazi, arabi sau nu, care străbat deşertul) a cuvîntului arab tawariq (tot abandonat de Dumnezeu) singular: tarqi). Azi, adesea, un bărbat tuareg e numit targui, o femeie: targuia. Originea: opinia cea mai răspîndită – probabil rude îndepărtate ale egiptenilor, marocanilor; nu sunt arabi, ci berberi, azi amestec între berberi (albi) şi sub-saharieni (negri). Nu îşi spun tuaregi, ci Imouhar(en), Imashagen (nobil/ liber care vorbeşte tamasheq) sau Kel tamasheq sau, de ex. kel Hoggar (kel: din) – din Munţii Hoggar.
19. Conferinţă la École Normale Supérieure de Tunis; tema: Littérature maghrébine et littérature française: échanges, confluences et perspectives dans l’espace méditerranéen. Memmi a insistat asupra dialecticii mitului care procedează la construcţia/ deconstrucţia identităţii şi originilor.
20. Cf. B.-E. Steiciuc.
la langue de nos pères
la mélodie de nos songes et de nos chants
sur nos berceaux et sur nos tombes
Nous ne voulons plus errer en exil
dans le présent sans mémoire et sans avenir.
Jean Amrouche, Espoire et Parole
(din vol. Etoile secrète, Mirages, Tunis, 1937)
Legendele încă acoperă cu voalul lor vastul teritoriu din Ifriqiya ( 1), NV Africii numit de arabi Maghreb (arabă: al Maghreb al-Aqsa/ Îndepărtatul Apus/ Soare apune). Teritoriul este perceput în general ca un continuum cultural, poate cu dominantă (t)amazigh (berber)-arabă, influenţat mai ales de Africa sub-sahariană, Islam, Europa, civilizaţiile mediteraneene.
După valul arab au venit altele, dar influenţa cea mai puternică a avut-o cel francez. Literatura de expresie franceză din Maghreb (Algeria/ arabă: Al Djazair(2), Maroc, Tunisia – ţară în care, pentru că nu s-a asigurat învăţămîntul în franceză, a înflorit puternic literatura în arabă) – dezvoltată, scrie autoarea, în special după al doilea război mondial, după căderea regimului colonial – este rezultatul unui amestec de limbi/ culturi diferite – arabă, berberă, iudee, spaniolă, italiană ş.a.m.d. Sînt mai multe studii despre apariţia/ dezvoltarea/ identitatea acestei/ acestor literaturi în încercarea de a explica ce anume face ca teritoriul a trei state, altfel cu istorie (legată de fenicieni, puni, numizi, vandali, romani, Bizanţ, arabii cu voalurile kharegite ( 3 ), şiite, fatimide, sufismul, turcii, europenii: spanioli, italieni, portughezi, colonii numiţi pieds-noirs ( 4 ), personaje ca emirul berber Buluggin ibn Ziri ( 5), Khair ed-Din ( 6 ) şi, de ex. algerianul Ahmed Ben Bella - ( 7 )) şi identitate proprie, să poată fi privit, din acest punct de vedere, ca un continuum cultural. E un imaginar impregnat cu elemente care, din perspectiva limbii franceze, poate fi considerat cel puţin exotic. Nu e lipsit de importanţă că, în anii ’80, se consideră, de partea cealaltă a Mediteranei, în Franţa, s-a născut literatura beur, termen argotic cu conotaţie negativă pentru arab( 8 ), cu reprezentanţi ca Leïla Sebbar( 9 ), Mehdi Charef(10), Jamila Ait-Abbas ( 11 ) .
Cartea Elenei-Brînduşa Steiciuc (secţiuni: Argument, I. Maghreb – cîteva repere istorico-geografice şi culturale, II. Algeria, III. Tunisia, IV. Maroc, Lexic cu termeni arabi/ berberi) oferă cititorului o introducere în literatura de limbă franceză din Maghreb/ Maghrib, prezentată în context istoric, social şi cultural. Exemplifică în principal analizînd opera a zece cunoscuţi autori maghrebini (din perioada mişcărilor de eliberare spre zilele noastre, cu teme ca alienarea, lupta pentru devenire/ integrare socială, emigraţie versus sărăcie, căutarea identităţii etc.), parte traduşi în română.
Mouloud Feraoun, din Algeria, Kabylia superioară (1913-1962), care a refuzat să ridice drapelul francez la şcoala în care preda, asasinat – cu o operă considerată clasică în Algeria (Fecior de om sărac: poartă cititorul pe uliţele unui sat algerian la începutul secolului XX, la djemaa, locul întîlnirii notabilităţilor; Pămînt şi sînge, 1953 sau Zile în Kabylia, 1968), pe care autoarea îl apropie de Creangă prin felul în care descrie universul rural, o lume arhaică, săracă, salvată de la alienare de un cod respectat de toţi, familia tradiţională dar şi rolul educaţiei în viaţa copiilor satului etc.
Kateb Yacine (1929-1989), dramaturg, poet, considerat fondatorul romanului maghrebin modern – prin Nedjma (numele unei femei; lb. arabă: Stea; fiica unei franţuzoaice şi a unui algerian, iubită de mai mulţi tineri), 1956 – descrie o Algerie sălbatecă, plină de contraste, în care convieţuiesc islamul şi cultele păgîne, sălbăticia şi rafinamentul, o lume pe care se fereau să o vadă şi francezii, şi cei care luptau pentru independenţă – „nu o naţiune… doar nişte triburi decimate” ( 12 ), şi Poligonul stelelor, 1966 – despre care Charles Bonn afirma (Europe, n. 828/ aprilie 1998, dedicat lui Yacine) că are o compoziţie „pestriţă” şi poate fi citit şi ca „o tentativă implicită a oricărei încercări de a găsi un sens.” Yacine a crezut mereu că era predestinat să fie un scriitor important, fie şi pornind de la numele său ( 13), în ciuda faptului că a fost nevoit să călătorească mult, din cauza situaţiei instabile din ţară ( 14 ).
Nedjma, care încerca să caute ceva din trecut de care să se poată lega, a fost privită şi ca imposibila căutare a echilibrului între trecutul mitic şi prezentul alienant prin mişcarea spre individualizare plurală, dar şi ca o oglindă inversă a Străinului lui Camus, cel privat de orice perspectivă istorico-temporală. Dealtfel, Nedjma e un personaj ghicit/ schiţat, nu construit după toate regulile – de pildă nu se pot spune multe despre aspectul ei fizic, fiind eludată o descriere concretă. Este percepută într-o aură mistico-poetică-erotică.
Algerianul cu rădăcini berbere Mouloud Mammeri (1917-1989) ( 15), care se înscria, după criticii francezi (ex: S. Chaker), în vena culturalistă a apărării patrimoniului berber ( 16) , constituită din învăţători, oameni de litere de la Amar Saïd Boulifa, considerat primul prozator kabyl ( 17), autor al unor lucrări ca Recueil de poésies kabyles, 1904, Méthode de langue kabyle, 1897 şi 1913, şi altor tratate etno-istorice, emblematicii/ controversaţii algerieni Jean şi Marguerite Taos Amrouche, Mouloud Ferouan şi Mammeri. A studiat dialectele berbere (ex : cele din Maroc (tacelhit), ale tuaregilor Ahaggar ( 18)), lucrînd împreună cu Jean-Marie Cortade la un index francez-tuareg pentru Dictionnaire touareg a lui Charles de Foucauld. În romane (ex. Colina uitată, 1952, Somnul celui drept, 1955) descrie străvechea civilizaţie berberă ameninţată de disoluţia lentă dar sigură în contact cu lumea secolului XX, dar şi tensiunile dintre băştinaşi şi colonizatori, alienarea emigranţilor dezrădăcinaţi, care nu îşi află locul nici în Franţa.
Algerianca Assia Djeba (nume real Fatima-Zohra Imalayen, n. 1936), poate cea mai importantă romancieră de expresie franceză a Maghreb-ului, care abordează (în Setea, 1957, Nerăbdătorii, 1958, Copiii lumii noi, 1962, Naive ciocîrlii, 1967, Petrecerea femeilor pe muntele Chenoua, 1979, Oran limbă moartă, 1997 etc.) tematica feminităţii în Maghreb, unde femeile erau „fugare fără să o ştie”, marcate de obsesia claustrării/ spaţiului închis, a condiţiei inferioare.
Rachid Mimouni (1945-1995), algerian, exilat în Maroc, apoi la Paris pentru că (în romane: Fluviul căruia i s-a schimbat cursul, 1982 – comparat de critică cu Procesul lui Kafka, Trombéza, 1984, Onoarea tribului, 1989 etc., caracterizate de claritate, concizie şi umor) abordează teme ca: normele arhaice după care încă se trăieşte în Islam, căutarea identităţii Algeriei post-coloniale, critică războiul, violenţa, climatul politic din ţară, alunecarea spre dictatură.
Poate cel mai notabil reprezentant al literaturii iudeo-magrebine, eseistul şi prozatorul tunisian Albert Memmi (n. 1920). Primul roman, cu tentă autobiografică, Statuia de sare, 1953, este prefaţat de Albert Camus; au urmat Agar, 1955, Scorpionul, 1969, Deşertul, 1977 etc. Cel mai cunoscut eseu, Colonizatorul şi colonizatul, 1957, este prefaţat de Jean-Paul Sartre. Definea societatea colonială ca o „piramidă de mici tirani”, crezînd că, din cauza banilor, societatea evreiască era stratificată. Şi pentru Memmi tema alienării e importantă, un personaj din Statuia de sare, Benillouche, spunînd: „am rupt-o cu fundătura… nu era decît un vis din copilărie […] iar cu Occidentul … că e mincinos şi egoist”. El însuşi spunea că a scris istoria unei societăţi în gestaţie ( 19 ).
Driss Chraïbi (n. 1926), supranumit tatăl romanului marocan, se consideră un „artizan al cuvîntului” şi spune că opera sa este rodul a patru pasiuni: „nevoia de dragoste, setea de cunoaştere lucidă şi directă, pasiunea pentru libertate, a mea şi a celorlalţi […] participarea la suferinţa aproapelui” (Souffles, 1967, n. 5, p 5-10) ( 20 ). În opera sa (Perfectul simplu, Gallimard, 1954, - controversat în ţara sa, bine primit în Franţa, considerat roman clasic pentru Maroc, Ţapii, Gallimard, 1955– dezrădăcinarea, critica societăţii occidentale, Măgarul, 1956, O anchetă la ţară, 1981 – rezistenţa ţăranilor din Munţii Atlas în anii ‘60, Un loc sub soare, 1993 etc.) discută despre problemele societăţii islamice, condiţia femeii, alienarea celor care pleacă, suferinţa celor care rămîn, crizele identitare etc.
Poate cel mai cunoscut/ mediatizat scriitor marocan de expresie franceză, Tahar Ben Jelloun (n. 1944) abordează în opera a (mai cunoscute: Copilul de nisip, 1985, Noaptea sacră, 1987, Azilul săracilor, 1999 etc.) teme ca obsesia dublului/ androginului, identitatea incertă/ pierdută, căutarea/ recucerirea acesteia destinul/ hazardul, condiţia omului modern/ maghrebinului. El spunea: „scriu ca să nu mai am chip. Scriu ca să spun diferenţa”.
Marocanul Abdelatif Laâbi (n. 1942), fondator, 1966, al revistei Souffle. Din cauza criticilor aduse sistemului a fost închis şi, din 1985, exilat în Franţa. Aici a publicat cea mai mare parte a operei, versuri (Domnia barbariei, 1980, Colina arabă, 1985, Spleen la Casablanca, 1996, Mic muzeu portativ, 2002 etc.), proză (Ochiul nopţii, roman, 1969, Ridurile leului, 1987), teatru, traduceri.
În vremea globalizării poate părea ciudat cît de mult se enclavizează cunoaşterea, cît de izolată poate fi informaţia, poate mai ales cea culturală, dacă nu am şti că se creează anumite culoare politic-lingvistice dincolo de care este o veritabilă bătălie pentru a te face cunoscut, a atenţiona pe celălalt că exişti. Literatura de limbă franceză din Maghreb este una din piesele mirabilului puzzle care înseamnă spiritul lumii. Necunoaştearea oricăreia dintre piese face lumea mai săracă cu mai mult decît am crede. Toate acestea fac şi mai necesare cărţi precum cea semnată de Elena-Brînduşa Steiciuc.
Elena-Brînduşa Steiciuc, Literatura de expresie franceză din Maghreb. O introducere, Ed. Universităţii din Suceava, 2003
Note:
1. Arabii numeau Ifriqiya provincia romană Africa (Tunis, Tripolitania, Algeria de azi); invadată de musulmani: 647; deosebeau elementele etno-sociale: rum (prob. din grec. Romàioi) - în special bizantinii, supuşii Imperiului Roman; pe litoralul african la nord de Sirte rum: de origine/ limbă latină; afriki: autohtoni creştinaţi; berber (din latină: barbarus): care se creştinaseră de puţin timp şi/ sau rămăseseră în afara Imperiului sau/ şi civilizaţiei romane.
2. Algeria (Republica Algeriană Populară şi Democratică), 2.380.000 kmp, cca. 30 mil. loc., islam, suniţi, lb. oficiale: araba şi amazight (lb. berberă), vorbite: franceza, berbera; Maroc (Regatul Maroc), 710.000 kmp, cca. 30 mil. loc., 99% islam, 1 % alte religii, majoritatea catolici, lb. oficială: araba, în paralel: franceza, vorbită: berbera; Tunisia (Republica Tunisiană), 164.000 kmp, cca. 9-10 mil. loc, islam/ suniţi – 99%: religia de stat, 1% catolici, mozaici, lb. oficială – araba, vorbite: franceza, berbera, italiana.
3. Kharij, pl. Khawarij. Din conflictele legate de alegerea califilor au apărut kharighiţii sau kharegiţi, cum spun persanii (schismaticii; khrğ: a ieşi, a pleca); nu recunosc arbitrajul oamenilor: nu e altă judecată decât cea făcută de Allah, considerau succesiunea electivă; urma să revină celui mai evlavios, indiferent de trib/ rasă. Numărul stâlpilor credinţei: mai mare ca în doctrina clasică; jihâd-ul: al 7-lea, şi obligaţie individuală permanentă.
4. În perioada colonială franceză, începută la 1827 (1830: Algerul e cucerit, 1847: cade tot statul, inclusiv Kabylia, e înfrînt Abd el-Kader) începe colonizarea, intensificată după 1870, cu pieds-noirs; descendenţii: în 1954 cca. 1 milion. Sub acest nume sînt cunoscuţi azi francezii născuţi în Algeria.
5. A întemeiat, 960, Cetatea Alger.
6. Barbarossa, Khair ed-Din (1483-1546): Unul din cei mai temuţi oameni ai mării sub flamura otomană. Fiul unui olar creştin, ajuns bey al Algerului; după ce a dobîndit protecţia otomană recunoscând suzeranitatea lui Selim I/ Soliman Magnificul, amiralul flotei otomane, moştenind pământurile din jurul Algerului şi flota corsarilor din N Africii.
7. Prim ministru, preşedinte al Algeriei, după independenţă; deposedat de putere de Houari Boumedienne, în 1965.
8. E.-B. Steiciuc, p. 26.
9. Nuvele: Le Baiser, Hachette Jeunesse, 1997, romane: Le Chinois vert d’Afrique, Stock, Paris, 1984, Le Fou de Shérazade, Stock, 1991, Je ne parle pas la langue de mon père, Julliard, Paris, 2003, J’étais enfant en Algérie : juin 1962, Paris, Sorbier, 1997, 2001, J.H. cherche âme sœur, Stock, 1987, La Jeune fille au balcon, Seuil, 1996, Marguerite, Paris, Eden, 2002, La Seine était rouge, Paris, Thierry Magnier, 1999, Shérazade: 17 ans, brune, frisée, les yeux verts, Stock, 1982, Le Silence des rives, Stock, 1993.
10. Romane: Le Harki de Mériem, Mercure de France, 1989, Le Thé au harem d'Archi Ahmed, Mercure de France, 1983, La maison d’Alexina, Mercure de France, 1999.
11. La Fatiha: née en France, mariée de force en Algérie, Neuilly-sur-Seine, Michel Lafon, 2003.
12. Nedjma, p. 121, cf. B.-E. Steiciuc.
13. Kateb – lb. arabă: scriitor.
14. În 1950, anul morţii tatălui, scria: „Ecrivain tout court, écrivain public, écrivain en grève, en exil, en rupture de ban, ainsi va la vie de l' écrivain errant: Alger, Paris, Milan, Tunis, Bruxelles, Hambourg, Bonn, Stockhölm, Bruxelles, Milan, Monterosso, Trieste, Zagreb, Tunis, Berlin, Florence, Paris, Alger, Rome, Nemibo, Moscou, Kislovodsk, Bad Godesberg, Paros, Sédrata, Aïn Ghrour, Bir Bouhouch (Quatrième de couverture du Polygône étoilé).
15. Salem Chaker l-a caracterizat (Dictionnaire Biographique de la Kabylie (DBK) - Hommes et Femmes de Kabylie, vol. 12001): „Féru de culture kabyle d’abord et surtout, mais aussi spécialiste des autres groupes berbérophones: du Maroc central qu’il avait connu de l’intérieur, des Touaregs de l’Ahaggar, du Gourara... rien de ce qui était berbère ne lui était étranger;… connaissait, appréciait et savait faire partager les finesses des diverses traditions de la berbéritude. Mammeri était aussi un anthropologue, fin connaisseur et observateur de sa société; tous ses ouvrages de poésie berbère sont accompagnés d’une présentation conséquente du contexte social et culturel qui a produit ces œuvres."
16. Berberii au din antichitate un alfabet propriu libyco-berber (fapt atestat epigrafic din sec. VI e.n - J.C. Camps, Recherches sur les plus anciennes inscriptions libyques d'Afrique du nord et du Sahara, în Bulletin archéologique du Comité des Travaux Historiques, n.s., 10-11 (1974-1975), 1978) folosit pe toată aria berberofonă (ansamblul Maghreb-Sahara), azi fiind uzitat doar de tuaregi (tifinagh). Niciodată, se pare, nu a fost folosit în literatură (berberii foloseau de alfabetele stăpînitorilor puni, latini, arabi sau francezi), ci în scopuri magico-religioase. Tuaregii îl folosesc poate şi pentru funcţia simbolico-identitară şi, cotidian, pentru mesaje de amor, utilitar-comerciale). Berberii au un bogat patrimoniu literar (poezie, povestiri, legende, cronici etc.) (Ibn Khaldoun, Istoria berberilor). După colonizarea europeană acest patrimoniu nu a mai fost fixat în scris decît rar.
17. S. Chaker, La naissance d'une litterature ecrite. Le cas berbère (Kabylie), în Bulletin des Etudes Africaines (Inalco), IX (17/18), 1992
18. Tuaregii: păstori nomazi de limbă berberă, trăiesc pe un teritoriu care ocupă parte din: Algeria, Libia, Mali, Niger (mai ales în zone sărace în apă, deşert sau munţi ca cei numiţi Adrar-des-iforas în Mali, Aïr mountains în Niger şi Hoggar/ Ahaggar, sudul Algeriei; mulţi tuaregi cred că au o ţară a lor, fără graniţe recunoscute, cu o capitală spirituală/ istorică: oraşul Taddamakat din Mali); estimaţi la cca. 1 milion; grupaţi în confederaţii: Hoggar, Azjer (Ajjer) în N şi Asben (Tuaregii Cerului/ Touaregs de l'Aïr), Ifora, Itesen (Kel Geres), Aulliminden, Kel Tademaket în S. Societatea: tradiţional feudală. Vorbesc dialectul/ limba tamachek/ tamasheq - foarte asemănătoare, unii spun similară, cu araba, dar sunetele: mai puţin dure; folosesc vechea scriere berberă: tifinagh. Tuareg (fr.: touareg) impus de francezi; ei îşi spun Imohagh: lb. arabă – liber/ uitat/ abandonat de Dumnezeu. Alte opinii: a. numele ar putea veni de la Targa, oraş din sudul Libiei, regiunea Fezzan/ Phasania romanilor. Sau Targa ar fi chiar vechiul nume al regiunii Fezzan); b. tuareg vine de la pronunţarea în limba beduinilor (din lb. arabă: badawi بدوي, nume generic pt. grupurile de nomazi, arabi sau nu, care străbat deşertul) a cuvîntului arab tawariq (tot abandonat de Dumnezeu) singular: tarqi). Azi, adesea, un bărbat tuareg e numit targui, o femeie: targuia. Originea: opinia cea mai răspîndită – probabil rude îndepărtate ale egiptenilor, marocanilor; nu sunt arabi, ci berberi, azi amestec între berberi (albi) şi sub-saharieni (negri). Nu îşi spun tuaregi, ci Imouhar(en), Imashagen (nobil/ liber care vorbeşte tamasheq) sau Kel tamasheq sau, de ex. kel Hoggar (kel: din) – din Munţii Hoggar.
19. Conferinţă la École Normale Supérieure de Tunis; tema: Littérature maghrébine et littérature française: échanges, confluences et perspectives dans l’espace méditerranéen. Memmi a insistat asupra dialecticii mitului care procedează la construcţia/ deconstrucţia identităţii şi originilor.
20. Cf. B.-E. Steiciuc.
Atlasul unei lumi care pogoară în uitare - revista Cronica, aprilie 2005
Există o opinia larg acceptată nu numai în rândul specialiştilor, conform căreia popoarele din zona noastră, exceptând unele scurte intervale temporale, au trăit mai mereu o realitate a lumii balcanice, mai ales datorită dominaţiei romane, bizantine, turceşti sau, mai nou, ruseşti ş.a.m.d. În fiecare ţară balcanică (personal nu consider România o ţară balcanică) istoria frământată a generat acumularea de tensiuni, frustrări, fie ele de natură politică, economică sau ideologică, chiar religioasă). Poate nu întâmplător Maria Todorova considera ( 1 )că această zonă a ajuns, din cauza acestor tensiuni care au generat adesea conflicte surde, să însemne, în ochii occidentalilor, un summum al aspectelor negative. Discuţia ar comporta un spaţiu larg şi, ca de fiecare dat când se vorbeşte despre Balcani astfel, nu se va ajunge la un acord al Occidentului cu trăitorii acestor meleaguri.
După 1989 situaţia aromânilor s-a îmbunătăţit oarecum, pe alocuri, deşi ei gravitează, din punct de vedere lingvistic, între doi poli – pe de o parte limba maternă (aromâna), pe de alta, limba de stat corespunzătoare statului în care vieţuiesc ( 2 ). În Albania, din punct de vedere sociolingvistic, în cazul aromânilor se poate vorbi de „bilingvism cu diglosie”, aromâna fiind varietatea joasă (nestandardizată, utilizată în familie, literatura populară şi vorbirea curentă), albaneza – varietatea înaltă, folosită în primul rând în situaţiile cu caracter formal ( 3 ). Despre numărul aromânilor din Albania ( 4 ) datele diferă destul de mult, de la cercetător la cercetător, între 50000 ( 5) – 200000 ( 6 ) sau chiar mai mulţi, vieţuind în 72 până la 350 de localităţi. Majoritatea aromânilor din Albania îşi spun (ro/ru)rămăń, (ro/ru)rămęń, fârşeroţii ( 7) (fărşerót, fărşeróţ), reprezentând numai o ramură a aromânilor din această ţară alături de altele ca grămostenii, moscopolenii, muzăchearii, deşi termenul este folosit ca „termen generic” şi pentru aromânii din Albania. Fărşeroţii (există şi opinia, larg acceptată, conform căreia numele lor vine de localitatea Frashër, din districtul Pemeti) ( 8 ) trăiesc şi în Grecia (Epir, Etolia, Acarnaia, Tesalia), Republica Macedonia.
În unele teorii despre formarea unor popoare din zona Balcanilor există o ipoteză care acorda un rol (după mulţi destul de însemnat) elementului de legătură constituit de aromâni. Hristu Cândroveanu îl cita pe Eugen Coşeriu, care îi scria: dacă aromânii ar fi făcut un stat care ar fi rămas, s-ar fi impus ei în istorie, şi nu dacoromânii, şi atunci limba comună s-ar fi numit aromâna, iar dacoromâna ar fi fost un dialect al ei.
Mic atlas al dialectului aromân din Albania şi din fosta Republică Iugoslavă Macedonia este o lucrare, în opinia mea, necesară din mai multe puncte de vedere (pe care specialiştii le pot evidenţia mult mai bine), dar accesibilă oricărui cititor, în mare parte.
Este o realitate faptul că, din punct de vedere monografic, dialectele româneşti din sudul Dunării (având în vedere, subliniază Petru Neiescu, importanţa lor pentru istoria limbii române) au fost în atenţia unui număr mare de cercetători, rezultând monografii, articole, studii, dicţionare, glosare, culegeri de texte ş.a.m.d. Dar, deşi lucrările amintite au o importanţă majoră, Petru Neiescu subliniază faptul că referirile la extinderea lor „pe teren” (e drept, cu unele excepţii), din diverse motive, fie lipsesc, fie sunt nesigure. De aceea aria de răspândire a folosirii unor cuvinte poate fi trasată doar cu mare greutate şi aproximaţie.
Autorul este de părere că foarte importante pentru a elimina aceste aspecte sunt studiile de geografie lingvistică, efectuate pe baza atlaselor lingvistice – acestea pot prezenta graiurile unei limbi / unui dialect mult mai sugestiv, în „extensiunea lor geografică.” Aceste atlase sunt de fapt o colecţie de hărţi în care, în loc de localitate este notat un „punct cartografic” – o cifră care se repetă pentru fiecare localitate în toate hărţile. Hărţile (alcătuite pe baza unui chestionar aplicat într-un număr mai mare sau mai mic de localităţi de către „anchetatorul dialectal”) redau cuvintele/ noţiunile lingvistice corespunzând noţiunii din titlul lor.
Lucrarea cuprinde secţiunile: Introducere (în care sunt date citate, date despre studiile altor cercetători, aspecte legate de viaţa aromânilor nomazi, modul în care politica statului în speţă îi afectează, unele concluzii ş.a.m.d.), Titlul hărţilor, Indice alfabetic al cuvintelor-titlu, Indice alfabetic al cuvintelor şi formelor din hărţi, Hărţi (sunt 212, scrise, notează autorul, în anul 1970, fapt pentru care nu au fost actualizate ca celelalte materiale), Notele hărţilor, Planşe, Anexă (cu transcrierea fonetică şi lista abrevierilor). Una peste alta un bagaj impresionant de informaţii prezentate de Petru Neiescu într-o manieră limpede, accesibilă, fără însă a face rabat de la criteriile muncii ştiinţifice.
Timpul macină încet, încet ştergând urmele lăsate de istorie, aruncând în uitare o întreagă lume care, în cazul de faţă, este, vrem, nu vrem parte din trecutul, din devenirea, existenţa noastră. Poate şi numai de aceea şi tot ar fi utile astfel de lucrări.
Petru Neiescu, Mic atlas al dialectului aromân din Albania şi din fosta Republică Iugoslavă Macedonia, Editura Academiei, Bucureşti, 1997
Note
1. Maria Todorova, Balcanii: de la descoperire la invenţie, în revista Secolul XX, nr. 7-9, Bucureşti, 1997, p. 92.
2. A se vedea şi studiul Funcţia şi tematica literaturii aromâne, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003.
3. J.A. Fishman, Bilingualism with and without diglossia; diglossia with and without bilingualism, în The Journal of Social Issues, 23, 1967, p. 29-38; Suzanne Romaine, Bilingualism, Oxford, 1989, p. 31-32. Cf. Adrian Turculeţ, Aspecte ale situaţiei sociolingvistice a aromânilor din Albania, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003. p. 115.
4. Datele oficiale albaneze relevă că aromânii nu sunt socotiţi o minoritate
5. În 1895, de pildă, Gustav Wiegand (Die Aromunen, Ethnographisch-philologisch-historische Untersuchugen über das Volk der sogenannten Makedo-Romanen oder Zinzarea, Erster Band, Leipzig, 1895) scria despre 16850 de aromâni în 72 de localităţi.
6. T.J. Winnifrieth, Shattered Eagles. Balcans Fragments, London, 1995, în capitolul The Vlacs in Albania.
7. Aromânii din Grecia sunt cunoscuţi şi sub numele de „cuţo-vlahi”, „valahofoni” sau „fârţeroţi” (de la Farsala). După unele aprecieri recente, într-un trecut nu prea îndepărtat, numărul aromânilor din Grecia putea să treacă de un milion (Vasile Gh. Ion, 2001).
8. Adrian Turculeţ, Aspecte ale situaţiei…
9. Limba şi literatura română în expresie dialectală macedoromână/ aromână, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003
După 1989 situaţia aromânilor s-a îmbunătăţit oarecum, pe alocuri, deşi ei gravitează, din punct de vedere lingvistic, între doi poli – pe de o parte limba maternă (aromâna), pe de alta, limba de stat corespunzătoare statului în care vieţuiesc ( 2 ). În Albania, din punct de vedere sociolingvistic, în cazul aromânilor se poate vorbi de „bilingvism cu diglosie”, aromâna fiind varietatea joasă (nestandardizată, utilizată în familie, literatura populară şi vorbirea curentă), albaneza – varietatea înaltă, folosită în primul rând în situaţiile cu caracter formal ( 3 ). Despre numărul aromânilor din Albania ( 4 ) datele diferă destul de mult, de la cercetător la cercetător, între 50000 ( 5) – 200000 ( 6 ) sau chiar mai mulţi, vieţuind în 72 până la 350 de localităţi. Majoritatea aromânilor din Albania îşi spun (ro/ru)rămăń, (ro/ru)rămęń, fârşeroţii ( 7) (fărşerót, fărşeróţ), reprezentând numai o ramură a aromânilor din această ţară alături de altele ca grămostenii, moscopolenii, muzăchearii, deşi termenul este folosit ca „termen generic” şi pentru aromânii din Albania. Fărşeroţii (există şi opinia, larg acceptată, conform căreia numele lor vine de localitatea Frashër, din districtul Pemeti) ( 8 ) trăiesc şi în Grecia (Epir, Etolia, Acarnaia, Tesalia), Republica Macedonia.
În unele teorii despre formarea unor popoare din zona Balcanilor există o ipoteză care acorda un rol (după mulţi destul de însemnat) elementului de legătură constituit de aromâni. Hristu Cândroveanu îl cita pe Eugen Coşeriu, care îi scria: dacă aromânii ar fi făcut un stat care ar fi rămas, s-ar fi impus ei în istorie, şi nu dacoromânii, şi atunci limba comună s-ar fi numit aromâna, iar dacoromâna ar fi fost un dialect al ei.
Mic atlas al dialectului aromân din Albania şi din fosta Republică Iugoslavă Macedonia este o lucrare, în opinia mea, necesară din mai multe puncte de vedere (pe care specialiştii le pot evidenţia mult mai bine), dar accesibilă oricărui cititor, în mare parte.
Este o realitate faptul că, din punct de vedere monografic, dialectele româneşti din sudul Dunării (având în vedere, subliniază Petru Neiescu, importanţa lor pentru istoria limbii române) au fost în atenţia unui număr mare de cercetători, rezultând monografii, articole, studii, dicţionare, glosare, culegeri de texte ş.a.m.d. Dar, deşi lucrările amintite au o importanţă majoră, Petru Neiescu subliniază faptul că referirile la extinderea lor „pe teren” (e drept, cu unele excepţii), din diverse motive, fie lipsesc, fie sunt nesigure. De aceea aria de răspândire a folosirii unor cuvinte poate fi trasată doar cu mare greutate şi aproximaţie.
Autorul este de părere că foarte importante pentru a elimina aceste aspecte sunt studiile de geografie lingvistică, efectuate pe baza atlaselor lingvistice – acestea pot prezenta graiurile unei limbi / unui dialect mult mai sugestiv, în „extensiunea lor geografică.” Aceste atlase sunt de fapt o colecţie de hărţi în care, în loc de localitate este notat un „punct cartografic” – o cifră care se repetă pentru fiecare localitate în toate hărţile. Hărţile (alcătuite pe baza unui chestionar aplicat într-un număr mai mare sau mai mic de localităţi de către „anchetatorul dialectal”) redau cuvintele/ noţiunile lingvistice corespunzând noţiunii din titlul lor.
Lucrarea cuprinde secţiunile: Introducere (în care sunt date citate, date despre studiile altor cercetători, aspecte legate de viaţa aromânilor nomazi, modul în care politica statului în speţă îi afectează, unele concluzii ş.a.m.d.), Titlul hărţilor, Indice alfabetic al cuvintelor-titlu, Indice alfabetic al cuvintelor şi formelor din hărţi, Hărţi (sunt 212, scrise, notează autorul, în anul 1970, fapt pentru care nu au fost actualizate ca celelalte materiale), Notele hărţilor, Planşe, Anexă (cu transcrierea fonetică şi lista abrevierilor). Una peste alta un bagaj impresionant de informaţii prezentate de Petru Neiescu într-o manieră limpede, accesibilă, fără însă a face rabat de la criteriile muncii ştiinţifice.
Timpul macină încet, încet ştergând urmele lăsate de istorie, aruncând în uitare o întreagă lume care, în cazul de faţă, este, vrem, nu vrem parte din trecutul, din devenirea, existenţa noastră. Poate şi numai de aceea şi tot ar fi utile astfel de lucrări.
Petru Neiescu, Mic atlas al dialectului aromân din Albania şi din fosta Republică Iugoslavă Macedonia, Editura Academiei, Bucureşti, 1997
Note
1. Maria Todorova, Balcanii: de la descoperire la invenţie, în revista Secolul XX, nr. 7-9, Bucureşti, 1997, p. 92.
2. A se vedea şi studiul Funcţia şi tematica literaturii aromâne, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003.
3. J.A. Fishman, Bilingualism with and without diglossia; diglossia with and without bilingualism, în The Journal of Social Issues, 23, 1967, p. 29-38; Suzanne Romaine, Bilingualism, Oxford, 1989, p. 31-32. Cf. Adrian Turculeţ, Aspecte ale situaţiei sociolingvistice a aromânilor din Albania, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003. p. 115.
4. Datele oficiale albaneze relevă că aromânii nu sunt socotiţi o minoritate
5. În 1895, de pildă, Gustav Wiegand (Die Aromunen, Ethnographisch-philologisch-historische Untersuchugen über das Volk der sogenannten Makedo-Romanen oder Zinzarea, Erster Band, Leipzig, 1895) scria despre 16850 de aromâni în 72 de localităţi.
6. T.J. Winnifrieth, Shattered Eagles. Balcans Fragments, London, 1995, în capitolul The Vlacs in Albania.
7. Aromânii din Grecia sunt cunoscuţi şi sub numele de „cuţo-vlahi”, „valahofoni” sau „fârţeroţi” (de la Farsala). După unele aprecieri recente, într-un trecut nu prea îndepărtat, numărul aromânilor din Grecia putea să treacă de un milion (Vasile Gh. Ion, 2001).
8. Adrian Turculeţ, Aspecte ale situaţiei…
9. Limba şi literatura română în expresie dialectală macedoromână/ aromână, în vol. Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, editat sub egida Academiei Române şi Institutului de Filologie Română „A. Philippide, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003
Tărăsăuţi, din pagini de cronică - revista Cronica, martie 2005
Multe sate din Bucovina de Nord poartă întipărite pe obrazul drumurilor lor însângerate de istorie urma copitelor cailor lui Ştefan, Rareş, Cantemir şi a atâtor altor oşteni care au plecat către lumea celor drepţi pentru apărarea ţării.
Loc de rezonanţă istorică (în 1524 o oaste turcească care se întorcea din Polonia cu pradă a fost spulberată aici de Ştefăniţă-vodă; se pare, Petru Rareş a zdrobit aici o oaste poloneză)( 1 ) satul Tărăsăuţi, veche vatră moldovenească de pe malul stâng al Prutului, raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi, are 5200 de locuitori. Prima atestare documentară a satului medieval Tărăsăuţi datează din 1473 ( 2 ) dar, subliniază autorii, date fiind descoperirile din zonă (cele datate la 300-100.000 de ani, apoi elemente caracteristice culturii Tripolie sau din perioada geto-dacică, altele din timpuri mai apropiate, dovedind că această zonă era locuită şi înainte cu sute de ani de această atestare) se poate presupune că are o vechime mult mai mare.
Probleme apar în ce priveşte numele satului, cea mai răspândită versiune, şi mai verosimilă în opinia autorilor, fiind legată de un probabil fost proprietar al localităţii: Taras (neatestat documentar până acum), deşi acest nume este extrem de rar întâlnit la moldoveni ( 3). Există şi o poveste (neverificată de documente) după care Taras a fost numit pârcălab de Hotin de Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Primii stăpâni atestaţi au fost Mateiaşii. Unul dintre ei, Gavrilaş Mateiaş, a fost mare logofăt şi, pe timpul lui Petru Rareş, şef al cancelariei domneşti. Microtoponimele sunt, majoritatea, de filiaţie românească: Joseni, Cheleni, Humăria, Bordeiul haiducilor, Putreda, Dâmbul crucii, Ţintirimul vechi, Valea spânzuraţilor (unde, pe timpul administraţiei turceşti, era locul execuţiilor) ş.a.m.d. Exista şi un Monument al eroilor, ridicat după primul război mondial, dar, ca mai toate vestigiile trecutului, odată cu venirea ruşilor şi acesta a fost distrus, şi lista celor căzuţi a dispărut. În 1865 a apărut prima şcoală, ridicată în locul numit „Vatra jocului”, cândva centrul satului, unde aflau şi bisericile.
Recensământul din 1772, făcut la ordinul generalului rus Rumeanţev, arată că în sat erau 206 gospodării, capii de familie fiind: 260 moldoveni, 2 evrei, 2 ţigani şi două feţe duhovniceşti. Nu este lipsită de interes o analiză a numelor de familie: probabil repetând porecle mai vechi – Buzămurgă, Chiorescu, Şchiopu, Pleşcă, Beţiu, altele legate de lumea animală – Ursu, Raţă, Lupu, sau de la nume de botez – Andrieş, Chirilescu, Toderică, Aioanei, Anisei, de la ocupaţii – Rotaru, Olaru, Botnaru şi, cel mai răspândit, Chelea (autorii cred că acest nume relevă, cel mai probabil, ştiind că şi un „loc” al satului e numit Cheleni, că destui oameni se ocupau cu prelucrarea pieilor). Se adaugă nume ca Rusu, Rusnac, Ruscanu, Nistreanu, Neamţu, Ungureanu, Turcumanu, care zugrăvesc şi ele istoria zbuciumată a locului.
Deşi în evul mediu în satele noastre bisericile erau destul de rare, pe harta alcătuită de Georg Reihersdorffer (în 1541 sau 1595) figurează biserici la Hotin, Cernăuţi şi Tărăsăuţi. În 1777 a fost ridicată încă o biserică „făcută din lemn, acoperiş cu gontă, cu clopotniţă de lemn” ( 4) . Din 1996 s-a început construirea unei biserici noi, în centrul satului, în care sunt credincioşi şi de alte confesiuni: baptişti (creştini evanghelişti), ( 5 ) adventişti, martorii lui Iehova.
Tărăsăuţi este un sat frumos în care, până prin a doua jumătate a secolului XIX, viaţa curgea ca în urmă cu sute de ani în satele moldoveneşti din Basarabia şi mai de peste tot din ţară, care, privite din afară, ofereau imagini pitoreşti cu gardurile lor de nuiele, zăplazuri sau ziduri de piatră, case frumoase, văruite şi pline cu decoraţii, desene naţionale, fântâni cu cumpănă, ciutură sau cârlig, vii înconjurate cu hândichiuri şi cătină, cu hudiţe pe care se preumblau ţărani cu sumane şi căciuli.
Istoria acestui sat, atât de afectat de luptele din al doilea război mondial (linia frontului a fost aproape) are multe puncte comune cu a mai tuturor satelor din Basarabia şi Bucovina de Nord. Dacă studiem etnologia (strânsura flăcăilor, claca, şezătoarea, claca – munca în comun, vatra jocului sau, cum mai era denumită la Dinăuţi şi Vancicăuţi – toloacă, superstiţiile, elementele de magie străveche, tradiţională – chemarea ploii, „vrăjitul după parii de la gard”, „aruncarea opincii peste casă ”, vrăjile fetelor legate de dragoste, căsătorie, „legarea uliţei” etc., vrăjile de Sf. Andrei ş.a.m.d.), cu toate intruziunile cauzate de rănile istoriei, nu putem să nu ne înfiorăm întrebându-ne cum, cu atâtea vicisitudini, oamenii de aici au putut să păstreze trecutul, tradiţiile milenare şi să trăiască aidoma moşilor şi strămoşilor. Ba chiar să ne gândim cu umilinţă cine e mai român, când în Ţară, din motive care trebuie analizate, multe dintre obiceiuri s-au pierdut la sat.
Fiecare schimbare majoră a istoriei a fost „însoţită” în satele româneşti din Basarabia şi Bucovina de Nord, Tărăsăuţi nefăcând excepţie, de ruină şi moarte. Războiul, foametea, tifosul şi ocupaţia rusă, colhozul (în februarie 1941 aici s-a „organizat” colhozul „Grănicerul roşu”) deportările, „curăţirea zonei din apropierea frontierei de elemente social primejdioase”, au lăsat urme adânci. Urme adânci a lăsat şi masacrul de la Fântâna Albă (unde, în noaptea de 6-7 aprilie 1941 au fost masacraţi, lângă satele Lunca şi Pilipăuţi, pe malul drept al Prutului, peste 600 de români de toate vârstele, din satele Mahala, Boian, Ostriţa, Horecea, Molodia ş.a.m.d. care, încercând să se salveze de regimul lui Stalin au vrut să fugă în Ţară, părăsindu-şi gospodăriile), şi nu doar pentru că vreo câţiva răniţi au încercat să fugă spre Tărăsăuţi. Se pare că o fetiţă a fost salvată de o familie din sat.
Arcadie şi Antonie ( 7 ) Moisei, tată şi fiu, născuţi la Tărăsăuţi, absolvenţi ai Facultăţii de Istorie din Cernăuţi, autori a mai multe lucrări/ articole de specialitate, au dorit să reconstruiască pentru urmaşi calea parcursă de satul lor pe drumurile istoriei, pornind, cu modestia dar şi acribia care le sunt reguli de viaţă, de la premiza că: „încercarea de studiere a trecutului este o probă de mediere asupra prezentului şi de desluşire a viitorului.”
Istoria este aşa cum este, cum am făcut-o, iar relele ei… unele pot, altele nu mai pot fi, de multe ori, îndreptate. Dar nu e bine pentru copiii noştri, fie ei ruşi ucraineni, români sau unguri, să le înnegurăm sufletele cu neadevăruri care vor conduce la adâncirea unor răni. E greu de înţeles de ce poporul ucrainean, care a avut multe de suferit, acceptă să fie minţit în legătură cu trecutul, chiar dacă adevărul, uneori, doare.
De când Ucraina a devenit stat independent o serie de „ideologi” care îşi imaginează că ajută la consolidarea statului de drept ucrainean caută să „aplice” istoriei diverselor teritorii care au aparţinut altor state, în special pentru ultimul secol al mileniului trecut, „interpretări” cât mai „coordonate”, mai „plauzibile” (din punctul lor de vedere), chiar şi în încercarea de a „fructifica” mai vechile aberaţii ale istoriografiei sovietice despre „eliberare”, pornind de la „imperativele noii situaţii”. Astfel, de pildă pentru istoria Nordului Bucovinei, au „reuşit” în doar câţiva ani să „aplice” faţă de aceleaşi momente ale istoriei locului, „grile” total opuse. S-a spus, mai întâi, că perioada sovietică ar fi fost una de ocupaţie, pentru ca, ulterior, în „noul context”, să se afirme că a fost vorba despre „statalitate ucraineană” şi, ca atare, majoritatea instituţiilor de stat şi publice ucrainene din regiunea Cernăuţi, conform unui program concertat, şi-au sărbătorit jubileele de… 60 de ani de la constituirea lor. Astfel, în „viziunea” acestor „ideologi”, despre masacrele de la Lunca şi Fântâna Albă, s-a spus în presa ucraineană din Cernăuţi, că nu ar fi fost decât „o faptă de eroism a grănicerilor ucraineni care, fiind puţini la număr, au făcut faţă unui grup înarmat foarte numeros de români care au încercat să atace graniţa de stat.” Cei asasinaţi au fost numiţi, în ziarul „Ceas” (cum nici măcar KGB-ul sovietic n-a îndrăznit, conştient de grozăvia făptuită asupra atâtor oameni nevinovaţi, printre care şi copii) „provocatori”, „fascişti” sau „agenţi ai siguranţei române”.
Interesant este că acum mai bine de un deceniu, la 50 de ani de la masacrul din marginea pădurii de la Varniţa, ( 8 ) şeful de atunci al KGB-ului regional, Igor Pikuza, a făcut, în ziarul de limbă ucraineană „Radianska Bukovina”, dezvăluiri în legătură cu acest masacru, scriind că marşul de la Fântâna Albă a constituit o reacţie la persecuţiile la care era supusă populaţia românească din teritoriile ocupate, cu toate că justifica aceste persecuţii pe care le considera comise „pe criterii de clasă” şi a minţit, printre altele, şi asupra numărului victimelor.
Într-un articol intitulat „Provocarea de la frontiera românească” (în „Ceas”, 22 iunie 2001, 25), semnat de redactorul şef, P. Kobevko, publicat la rubrica „Separatism” (!) sunt enunţate o serie de aberaţii care mai de care mai abracadabrante, ajungându-se, după un şir de „demonstraţii” „justificate” şi cu „hărţi”, la tot felul de concluzii ciudate, până la a se cataloga masacrul ca „un neînsemnat «incident» de frontieră”.
Statul ucrainean nu se poate construi pe minciună sau pe „ideologii” alcătuite după principiul „scopul scuză mijloacele”, fiindcă nu miile de nevinovaţi asasinaţi la Lunca, Fântâna Albă, în Kazahstan şi, de pildă, la Onega, ca de altfel de-a lungul întregii frontiere impuse arbitrar la sfârşitul lunii iunie 1940 de ocupanţii sovietici au fost vinovaţi. Adevărul, chiar dacă doare, întăreşte demnitatea unui popor.
Nici în România lucrurile nu sunt perfecte. Şi noi avem „petele” noastre. Dar am avut în vedere drepturile pe care le-au obţinut minorităţile la noi, şi, dacă privim cum sunt reprezentaţi/ numărul minoritarilor din Parlamentul de la Bucureşti, vom observa că depăşesc proporţia minorităţilor, raportată la majoritatea românească din ţară. De pildă ucrainenii din România, deşi, trebuie să remarcăm şi asta, nu sunt autohtoni, au dreptul sa fie/ sunt de facto reprezentaţi direct în Parlament, ca şi bulgarii, turcii, tătarii, ţiganii, evreii, italienii, ungurii; unele minorităţi sunt reprezentate de două ori: o dată ca minorităţi, a doua oară prin intermediul unor partide politice. Încercăm, pe măsură ce adevărurile istorice pot fi asimilate în mentalitatea poporului, să depăşim momentele sensibile.
Ucraina, dacă vrea să convingă de sinceritatea demersului său european, democratic, trebuie să îşi revizuiască şi politica faţă de minorităţi şi să renunţe la (de)serviciile unei ideologii care s-a dovedit şi pentru alţii falimentară.
Arcadie Moisei, Antonie Moisei, „Tărăsăuţi – Din margine de cronici”, Editura Zelena Bukovina, Cernăuţi, 2001
Note
1. „…au mai intrat oaste leşască să prade, pre cari i-au acoperit oaste moldovenească la Tărăsăuţi, de nu au scăpat nimeni dintru aceia” – Уpeke Г. Лemonuceцул Цэpuũ Moләoбũ. – Kшн: Kapтя Moлдовеняскэ, 1971, cf. Arcadie şi Antonie Moisei; dar localizarea nu este atât de exactă ca să permită identificarea locului bătăliei cu satul Tărăsăuţi.
2. Iсторія міст ciл Української PCP. Чeрнівeцъкa oблacть, Kиїв, 1969, cf. Arcadie şi Antonie Moisei.
3. La Grigore Ureche: o dată; în colecţiile de documente bucovinene nu apare deloc.
4. Carte de revizie. Fondurile muzeului etnografic regional Cernăuţi, cf. Arcadie şi Antonie Moisei.
5. Misiunea Neemia din Cernăuţi a construit în Tărăsăuţi, ca în mai multe sate româneşti (Tereblecea, Mălineşti, Mărşineţ) şi ucrainene, o biserică creştină evanghelistă pentru cei, după datele misiunii, 100 de membri.
6. Ucrainenii aruncă cizma.
7. Antonie Moisei este autorul unei interesante monografii Simion Florea Marian (apărută în 2003), al cărui nume, reamintim, este legat în etnologia românească de sistematizarea credinţelor/ datinilor relativ la obiceiurile calendaristice („Sărbătorile la români”), familiale („Naşterea, Nunta şi înmormântarea la români”), şi universul ţăranului român („Ornitologia poporană română”, „Insectele în credinţele şi datinile poporului român”). Este autorul monumentalei „Botanica poporană română”, rodul muncii de peste 40 de ani: 12 volume manuscrise şi un ierbar remarcabil.
8. Preotul bucovinean şi academicianul român Dimitrie Dan, în cartea sa „Lipovenii din Bucovina”, susţinea că numele locului vine de la zăcămintele de var aflate în aceste locuri. Onega – lac în Karelia, înconjurat de taiga. Condiţii climaterice sunt foarte aspre. În aceste locuri au fost deportaţi de sovietici mulţi români bucovineni. Tăiau pădurea sau căutau turbă pentru a se încălzi; aici au murit mii de oameni nevinovaţi de ger, foamete – informaţie primită de la Antonie şi Arcadie Moisei.
Loc de rezonanţă istorică (în 1524 o oaste turcească care se întorcea din Polonia cu pradă a fost spulberată aici de Ştefăniţă-vodă; se pare, Petru Rareş a zdrobit aici o oaste poloneză)( 1 ) satul Tărăsăuţi, veche vatră moldovenească de pe malul stâng al Prutului, raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi, are 5200 de locuitori. Prima atestare documentară a satului medieval Tărăsăuţi datează din 1473 ( 2 ) dar, subliniază autorii, date fiind descoperirile din zonă (cele datate la 300-100.000 de ani, apoi elemente caracteristice culturii Tripolie sau din perioada geto-dacică, altele din timpuri mai apropiate, dovedind că această zonă era locuită şi înainte cu sute de ani de această atestare) se poate presupune că are o vechime mult mai mare.
Probleme apar în ce priveşte numele satului, cea mai răspândită versiune, şi mai verosimilă în opinia autorilor, fiind legată de un probabil fost proprietar al localităţii: Taras (neatestat documentar până acum), deşi acest nume este extrem de rar întâlnit la moldoveni ( 3). Există şi o poveste (neverificată de documente) după care Taras a fost numit pârcălab de Hotin de Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Primii stăpâni atestaţi au fost Mateiaşii. Unul dintre ei, Gavrilaş Mateiaş, a fost mare logofăt şi, pe timpul lui Petru Rareş, şef al cancelariei domneşti. Microtoponimele sunt, majoritatea, de filiaţie românească: Joseni, Cheleni, Humăria, Bordeiul haiducilor, Putreda, Dâmbul crucii, Ţintirimul vechi, Valea spânzuraţilor (unde, pe timpul administraţiei turceşti, era locul execuţiilor) ş.a.m.d. Exista şi un Monument al eroilor, ridicat după primul război mondial, dar, ca mai toate vestigiile trecutului, odată cu venirea ruşilor şi acesta a fost distrus, şi lista celor căzuţi a dispărut. În 1865 a apărut prima şcoală, ridicată în locul numit „Vatra jocului”, cândva centrul satului, unde aflau şi bisericile.
Recensământul din 1772, făcut la ordinul generalului rus Rumeanţev, arată că în sat erau 206 gospodării, capii de familie fiind: 260 moldoveni, 2 evrei, 2 ţigani şi două feţe duhovniceşti. Nu este lipsită de interes o analiză a numelor de familie: probabil repetând porecle mai vechi – Buzămurgă, Chiorescu, Şchiopu, Pleşcă, Beţiu, altele legate de lumea animală – Ursu, Raţă, Lupu, sau de la nume de botez – Andrieş, Chirilescu, Toderică, Aioanei, Anisei, de la ocupaţii – Rotaru, Olaru, Botnaru şi, cel mai răspândit, Chelea (autorii cred că acest nume relevă, cel mai probabil, ştiind că şi un „loc” al satului e numit Cheleni, că destui oameni se ocupau cu prelucrarea pieilor). Se adaugă nume ca Rusu, Rusnac, Ruscanu, Nistreanu, Neamţu, Ungureanu, Turcumanu, care zugrăvesc şi ele istoria zbuciumată a locului.
Deşi în evul mediu în satele noastre bisericile erau destul de rare, pe harta alcătuită de Georg Reihersdorffer (în 1541 sau 1595) figurează biserici la Hotin, Cernăuţi şi Tărăsăuţi. În 1777 a fost ridicată încă o biserică „făcută din lemn, acoperiş cu gontă, cu clopotniţă de lemn” ( 4) . Din 1996 s-a început construirea unei biserici noi, în centrul satului, în care sunt credincioşi şi de alte confesiuni: baptişti (creştini evanghelişti), ( 5 ) adventişti, martorii lui Iehova.
Tărăsăuţi este un sat frumos în care, până prin a doua jumătate a secolului XIX, viaţa curgea ca în urmă cu sute de ani în satele moldoveneşti din Basarabia şi mai de peste tot din ţară, care, privite din afară, ofereau imagini pitoreşti cu gardurile lor de nuiele, zăplazuri sau ziduri de piatră, case frumoase, văruite şi pline cu decoraţii, desene naţionale, fântâni cu cumpănă, ciutură sau cârlig, vii înconjurate cu hândichiuri şi cătină, cu hudiţe pe care se preumblau ţărani cu sumane şi căciuli.
Istoria acestui sat, atât de afectat de luptele din al doilea război mondial (linia frontului a fost aproape) are multe puncte comune cu a mai tuturor satelor din Basarabia şi Bucovina de Nord. Dacă studiem etnologia (strânsura flăcăilor, claca, şezătoarea, claca – munca în comun, vatra jocului sau, cum mai era denumită la Dinăuţi şi Vancicăuţi – toloacă, superstiţiile, elementele de magie străveche, tradiţională – chemarea ploii, „vrăjitul după parii de la gard”, „aruncarea opincii peste casă ”, vrăjile fetelor legate de dragoste, căsătorie, „legarea uliţei” etc., vrăjile de Sf. Andrei ş.a.m.d.), cu toate intruziunile cauzate de rănile istoriei, nu putem să nu ne înfiorăm întrebându-ne cum, cu atâtea vicisitudini, oamenii de aici au putut să păstreze trecutul, tradiţiile milenare şi să trăiască aidoma moşilor şi strămoşilor. Ba chiar să ne gândim cu umilinţă cine e mai român, când în Ţară, din motive care trebuie analizate, multe dintre obiceiuri s-au pierdut la sat.
Fiecare schimbare majoră a istoriei a fost „însoţită” în satele româneşti din Basarabia şi Bucovina de Nord, Tărăsăuţi nefăcând excepţie, de ruină şi moarte. Războiul, foametea, tifosul şi ocupaţia rusă, colhozul (în februarie 1941 aici s-a „organizat” colhozul „Grănicerul roşu”) deportările, „curăţirea zonei din apropierea frontierei de elemente social primejdioase”, au lăsat urme adânci. Urme adânci a lăsat şi masacrul de la Fântâna Albă (unde, în noaptea de 6-7 aprilie 1941 au fost masacraţi, lângă satele Lunca şi Pilipăuţi, pe malul drept al Prutului, peste 600 de români de toate vârstele, din satele Mahala, Boian, Ostriţa, Horecea, Molodia ş.a.m.d. care, încercând să se salveze de regimul lui Stalin au vrut să fugă în Ţară, părăsindu-şi gospodăriile), şi nu doar pentru că vreo câţiva răniţi au încercat să fugă spre Tărăsăuţi. Se pare că o fetiţă a fost salvată de o familie din sat.
Arcadie şi Antonie ( 7 ) Moisei, tată şi fiu, născuţi la Tărăsăuţi, absolvenţi ai Facultăţii de Istorie din Cernăuţi, autori a mai multe lucrări/ articole de specialitate, au dorit să reconstruiască pentru urmaşi calea parcursă de satul lor pe drumurile istoriei, pornind, cu modestia dar şi acribia care le sunt reguli de viaţă, de la premiza că: „încercarea de studiere a trecutului este o probă de mediere asupra prezentului şi de desluşire a viitorului.”
Istoria este aşa cum este, cum am făcut-o, iar relele ei… unele pot, altele nu mai pot fi, de multe ori, îndreptate. Dar nu e bine pentru copiii noştri, fie ei ruşi ucraineni, români sau unguri, să le înnegurăm sufletele cu neadevăruri care vor conduce la adâncirea unor răni. E greu de înţeles de ce poporul ucrainean, care a avut multe de suferit, acceptă să fie minţit în legătură cu trecutul, chiar dacă adevărul, uneori, doare.
De când Ucraina a devenit stat independent o serie de „ideologi” care îşi imaginează că ajută la consolidarea statului de drept ucrainean caută să „aplice” istoriei diverselor teritorii care au aparţinut altor state, în special pentru ultimul secol al mileniului trecut, „interpretări” cât mai „coordonate”, mai „plauzibile” (din punctul lor de vedere), chiar şi în încercarea de a „fructifica” mai vechile aberaţii ale istoriografiei sovietice despre „eliberare”, pornind de la „imperativele noii situaţii”. Astfel, de pildă pentru istoria Nordului Bucovinei, au „reuşit” în doar câţiva ani să „aplice” faţă de aceleaşi momente ale istoriei locului, „grile” total opuse. S-a spus, mai întâi, că perioada sovietică ar fi fost una de ocupaţie, pentru ca, ulterior, în „noul context”, să se afirme că a fost vorba despre „statalitate ucraineană” şi, ca atare, majoritatea instituţiilor de stat şi publice ucrainene din regiunea Cernăuţi, conform unui program concertat, şi-au sărbătorit jubileele de… 60 de ani de la constituirea lor. Astfel, în „viziunea” acestor „ideologi”, despre masacrele de la Lunca şi Fântâna Albă, s-a spus în presa ucraineană din Cernăuţi, că nu ar fi fost decât „o faptă de eroism a grănicerilor ucraineni care, fiind puţini la număr, au făcut faţă unui grup înarmat foarte numeros de români care au încercat să atace graniţa de stat.” Cei asasinaţi au fost numiţi, în ziarul „Ceas” (cum nici măcar KGB-ul sovietic n-a îndrăznit, conştient de grozăvia făptuită asupra atâtor oameni nevinovaţi, printre care şi copii) „provocatori”, „fascişti” sau „agenţi ai siguranţei române”.
Interesant este că acum mai bine de un deceniu, la 50 de ani de la masacrul din marginea pădurii de la Varniţa, ( 8 ) şeful de atunci al KGB-ului regional, Igor Pikuza, a făcut, în ziarul de limbă ucraineană „Radianska Bukovina”, dezvăluiri în legătură cu acest masacru, scriind că marşul de la Fântâna Albă a constituit o reacţie la persecuţiile la care era supusă populaţia românească din teritoriile ocupate, cu toate că justifica aceste persecuţii pe care le considera comise „pe criterii de clasă” şi a minţit, printre altele, şi asupra numărului victimelor.
Într-un articol intitulat „Provocarea de la frontiera românească” (în „Ceas”, 22 iunie 2001, 25), semnat de redactorul şef, P. Kobevko, publicat la rubrica „Separatism” (!) sunt enunţate o serie de aberaţii care mai de care mai abracadabrante, ajungându-se, după un şir de „demonstraţii” „justificate” şi cu „hărţi”, la tot felul de concluzii ciudate, până la a se cataloga masacrul ca „un neînsemnat «incident» de frontieră”.
Statul ucrainean nu se poate construi pe minciună sau pe „ideologii” alcătuite după principiul „scopul scuză mijloacele”, fiindcă nu miile de nevinovaţi asasinaţi la Lunca, Fântâna Albă, în Kazahstan şi, de pildă, la Onega, ca de altfel de-a lungul întregii frontiere impuse arbitrar la sfârşitul lunii iunie 1940 de ocupanţii sovietici au fost vinovaţi. Adevărul, chiar dacă doare, întăreşte demnitatea unui popor.
Nici în România lucrurile nu sunt perfecte. Şi noi avem „petele” noastre. Dar am avut în vedere drepturile pe care le-au obţinut minorităţile la noi, şi, dacă privim cum sunt reprezentaţi/ numărul minoritarilor din Parlamentul de la Bucureşti, vom observa că depăşesc proporţia minorităţilor, raportată la majoritatea românească din ţară. De pildă ucrainenii din România, deşi, trebuie să remarcăm şi asta, nu sunt autohtoni, au dreptul sa fie/ sunt de facto reprezentaţi direct în Parlament, ca şi bulgarii, turcii, tătarii, ţiganii, evreii, italienii, ungurii; unele minorităţi sunt reprezentate de două ori: o dată ca minorităţi, a doua oară prin intermediul unor partide politice. Încercăm, pe măsură ce adevărurile istorice pot fi asimilate în mentalitatea poporului, să depăşim momentele sensibile.
Ucraina, dacă vrea să convingă de sinceritatea demersului său european, democratic, trebuie să îşi revizuiască şi politica faţă de minorităţi şi să renunţe la (de)serviciile unei ideologii care s-a dovedit şi pentru alţii falimentară.
Arcadie Moisei, Antonie Moisei, „Tărăsăuţi – Din margine de cronici”, Editura Zelena Bukovina, Cernăuţi, 2001
Note
1. „…au mai intrat oaste leşască să prade, pre cari i-au acoperit oaste moldovenească la Tărăsăuţi, de nu au scăpat nimeni dintru aceia” – Уpeke Г. Лemonuceцул Цэpuũ Moләoбũ. – Kшн: Kapтя Moлдовеняскэ, 1971, cf. Arcadie şi Antonie Moisei; dar localizarea nu este atât de exactă ca să permită identificarea locului bătăliei cu satul Tărăsăuţi.
2. Iсторія міст ciл Української PCP. Чeрнівeцъкa oблacть, Kиїв, 1969, cf. Arcadie şi Antonie Moisei.
3. La Grigore Ureche: o dată; în colecţiile de documente bucovinene nu apare deloc.
4. Carte de revizie. Fondurile muzeului etnografic regional Cernăuţi, cf. Arcadie şi Antonie Moisei.
5. Misiunea Neemia din Cernăuţi a construit în Tărăsăuţi, ca în mai multe sate româneşti (Tereblecea, Mălineşti, Mărşineţ) şi ucrainene, o biserică creştină evanghelistă pentru cei, după datele misiunii, 100 de membri.
6. Ucrainenii aruncă cizma.
7. Antonie Moisei este autorul unei interesante monografii Simion Florea Marian (apărută în 2003), al cărui nume, reamintim, este legat în etnologia românească de sistematizarea credinţelor/ datinilor relativ la obiceiurile calendaristice („Sărbătorile la români”), familiale („Naşterea, Nunta şi înmormântarea la români”), şi universul ţăranului român („Ornitologia poporană română”, „Insectele în credinţele şi datinile poporului român”). Este autorul monumentalei „Botanica poporană română”, rodul muncii de peste 40 de ani: 12 volume manuscrise şi un ierbar remarcabil.
8. Preotul bucovinean şi academicianul român Dimitrie Dan, în cartea sa „Lipovenii din Bucovina”, susţinea că numele locului vine de la zăcămintele de var aflate în aceste locuri. Onega – lac în Karelia, înconjurat de taiga. Condiţii climaterice sunt foarte aspre. În aceste locuri au fost deportaţi de sovietici mulţi români bucovineni. Tăiau pădurea sau căutau turbă pentru a se încălzi; aici au murit mii de oameni nevinovaţi de ger, foamete – informaţie primită de la Antonie şi Arcadie Moisei.
Trăiesc pe lume străin - revista Cronica, februarie 2005
„Frunză verde de pelin
Trăiesc pe lume străin
Şi trăiesc eu binişor,
Numai de casă mi-e dor.”
„Trăiesc pe lume străin”, datat în anii 1956-1946
După primul război mondial, după unirea Basarabiei cu Ţara, teritoriul acestei zone a fost împărţit în 9 judeţe, între care, atunci, şi Hotinul, cu 215 sate şi cu o populaţie de 395.343 locuitori (recensământul din 1930).
Procesul de tranziţie de la vechile structuri ruseşti la cele naţionale a necesitat mari eforturi, nu doar materiale, unirea Basarabiei nefiind recunoscută printr-un tratat internaţional în acelaşi an – fapt care a sprijinit, implicit, tensiunea menţinută de agenţii bolşevici, care ameninţau populaţia cu revenirea la Rusia, cerând funcţionarilor ruşi să nu depună jurământul de credinţă faţă de statul român. În acest context este explicabil de ce guvernatorul Daniel Ciugureanu a ordonat ca, de la 1 aprilie 1919, „să intre în slujba statului numai cei ce grăiesc moldoveneşte”.
Pentru a contribui la formarea cadrelor basarabeane guvernul român a adus funcţionari şi cadre didactice din Regat. Bunicul meu a predat la Bălţi, unde încă mai trăiesc persoane botezate de dânsul. La fel de adevărat este că unii dintre funcţionarii români au comis destule abuzuri şi ilegalităţi, lăsând o imagine negativă.
În ianuarie 1920, Parlamentul român a dezbătut proiectul de reformă din Basarabia (aprobat la 1 februarie): „Vom ratifica reforma agrară în Basarabia cu conştiinţa că desăvârşim o mare operă şi cu speranţa că prin acest act de dreptate şi înfrăţire naţională se vor consolida în viitor legăturile de acum înainte de-a pururea nedespărţite dintre noi şi această parte a pământului nostru strămoşesc, spunea în alocuţiunea sa I. G. Duca.Acesta era legat sufleteşte de comuna
Dinăuţi(1), ai cărei locuitorii l-au salvat din mâinile unor răufăcători.
Pentru oamenii din Dinăuţi, ca pentru aproape întreaga Basarabie, agricultura, care aici a cunoscut progrese deosebite în toată perioada interbelică, a constituit principala sursă de existenţă şi de venituri. Această ramură a economiei naţionale a cunoscut un progres notabil.
După Unire la Dinăuţi s-a terminat construcţia/ s-a sfinţit biserica Sf. Dumitru (1923). Iniţial oficializarea sărbătorilor creştine după calendarul gregorian a fost primită cu destule împotriviri din partea enoriaşilor, care erau după stilul vechi (calendarul iulian) dar, foarte repede, acestea au dispărut. După cedarea Basarabiei în 1940 s-a trecut din nou la calendarul iulian, la presiunea bisericii de la Moscova.
Şcoala din sat era de 7 clase, aici învăţând mai mulţi oameni de renume (din vina noastră majoritatea necunoscuţi la noi): Maria Ciupac, Axenti Moldovan, Ion Borşevici, Ignat Buzdugan, Petru Seredencu, Florea Cimborovici, Ludmila Cuceareavă, Liuba Reabcu, Maxim Şpirca etc.
Până la 28 iunie 1940, după cum îşi amintesc sătenii mai în etate, la Dinăuţi ţăranii păstrau portul naţional: căciula ţurcănească, cămaşa şi izmenele, catrinţa, cojocul şi mantaua erau hainele lor de zi cu zi. După 1940, sub ocupaţia sovietică, alta a fost situaţia.
Cât de mult au însemnat limba română, anii, puţini din nefericire, petrecuţi între graniţele ţării de oamenii din Dinăuţi se poate vedea din folclorul, de exemplu din anii războiului până în 1990, cum scria, cu altă ocazia, Ion Bejenaru: „Unele texte completează istoria românilor, lupta cu turcii, războiul pentru independenţă, fragmente din viaţa unor domnitori etc. De exemplu: Robia tătărească, Frunzuliţă busuioc, Dealul Pleşcat, Dreptatea lui Vodă. Limba, cultura, istoria naţională au fost transmise din generaţie în generaţie pe cale orală, prin icoane şi parabole biblice povestite copiilor; prin folclor: cântece de leagăn, basme, legende, balade şi doine audiate în limba mamei.” Ion Bejenaru scria: „Fiind pasivi de susţinerea adevărului istoric, satul Dinăuţi (97% român) ar putea deveni rutean ca şi cele din jur, de pildă Şişcăuţi, Toporăuţi, Doljoc, Cristineşti, Coteleu, înregistrate la recensământul din 1772-1774 ca sate româneşti”.
Este limpede, cum se poate desprinde şi din lucrările lui Ion Bejenaru, că această creaţie populară folosea o terminologie întâlnită în întreaga ţară.
Prin cea mai recentă lucrare care mi-a parvenit, semnată de domnul Ion Bejenaru, „Balade şi snoave”, cititorul are la dispoziţie o culegere de balade populare din acest sat al judeţului Hotin, actualmente în Ucraina (pastorale, generale, istorice) precum şi snoave cu eroi cunoscuţi de fiecare român (Păcală, Tândală, Haplea, Nătăfleaţă, Tanda şi Manda ş.a.m.d.)
Soarta a făcut, cum subliniază şi Ion Bejenaru în cuvântul introductiv, intitulat „Balada populară la Dinăuţi”, ca motivele folclorice româneşti din această zonă să se îmbine, în multe situaţii, cu cele din folclorul altor neamuri cu care au intrat în contact: ucraineni, ruşi, germani, polonezi etc. Imperiile (austriac şi apoi sovietic) care au ocupat aceste teritorii au creat, pe căi nefericite, posibilitatea unor contacte care au favorizat aceste „schimburi”: fie din cauza (nu cred că putem spune „datorită”) vecinătăţii forţate, rudeniilor create în timp, fie pentru că tinerii din diferite neamuri au făcut oastea împreună, înrolaţi în armatele imperiale. Sunt explicaţii coerente, cum se relevă din volumul lui Ion Bejenaru, ale sărăciei relative a subiectelor legate de istoria naţională a românilor comparativ cu cele cu caracter general-uman (dragostea, moartea, relaţii interumane, relaţii familiale, toate într-o gamă variată – căsătoria printre străini, soacra vrăjmaşă, nevasta asasină, fata sedusă, logodnici nefericiţi, sora otrăvitoare, infidelitatea, beţia etc.) din piesele folclorice culese din Dinăuţi. Există şi o variantă a Mioriţei (Oică Chistrucă).
În acest colţ de lume în care istoria popoarelor a cunoscut frământări continui, şi după 1990 limba şi istoria românilor din afara graniţelor ţării sunt supuse unor grele încercări. Am fost la cetatea Hotin, unde nu există nici cel mai mic înscris, nici măcar despre Ştefan cel Mare şi Sfânt, de parcă cetatea ar fi căzut acolo din ceruri. Românii din Bucovina de Nord spun că ucrainenii caută să argumenteze pe orice cale că acesta este pământul lor din totdeauna, că şcolile minorităţilor naţionale (şi cele româneşti) vor fi „reformate” în direcţia unui învăţământ în limba lui Taras Şevcenko. Mulţi mi-au spus că, dacă nu vom şti să ne apărăm limba maternă, dacă nu vom şti să protejăm datinile, obiceiurile păstrate din strămoşi, nu peste prea mult timp nu vom mai fi ceea ce suntem azi.
Ion Bejenaru, „Balade şi snoave”, Editura Augusta, Timişoara, 2001
1. Comuna a avut numele lui câţiva ani; I. Agrigoroaie, Gr. Palade, În cadrul României întregite. 1918-1940, Chişinău, 1993.
Trăiesc pe lume străin
Şi trăiesc eu binişor,
Numai de casă mi-e dor.”
„Trăiesc pe lume străin”, datat în anii 1956-1946
După primul război mondial, după unirea Basarabiei cu Ţara, teritoriul acestei zone a fost împărţit în 9 judeţe, între care, atunci, şi Hotinul, cu 215 sate şi cu o populaţie de 395.343 locuitori (recensământul din 1930).
Procesul de tranziţie de la vechile structuri ruseşti la cele naţionale a necesitat mari eforturi, nu doar materiale, unirea Basarabiei nefiind recunoscută printr-un tratat internaţional în acelaşi an – fapt care a sprijinit, implicit, tensiunea menţinută de agenţii bolşevici, care ameninţau populaţia cu revenirea la Rusia, cerând funcţionarilor ruşi să nu depună jurământul de credinţă faţă de statul român. În acest context este explicabil de ce guvernatorul Daniel Ciugureanu a ordonat ca, de la 1 aprilie 1919, „să intre în slujba statului numai cei ce grăiesc moldoveneşte”.
Pentru a contribui la formarea cadrelor basarabeane guvernul român a adus funcţionari şi cadre didactice din Regat. Bunicul meu a predat la Bălţi, unde încă mai trăiesc persoane botezate de dânsul. La fel de adevărat este că unii dintre funcţionarii români au comis destule abuzuri şi ilegalităţi, lăsând o imagine negativă.
În ianuarie 1920, Parlamentul român a dezbătut proiectul de reformă din Basarabia (aprobat la 1 februarie): „Vom ratifica reforma agrară în Basarabia cu conştiinţa că desăvârşim o mare operă şi cu speranţa că prin acest act de dreptate şi înfrăţire naţională se vor consolida în viitor legăturile de acum înainte de-a pururea nedespărţite dintre noi şi această parte a pământului nostru strămoşesc, spunea în alocuţiunea sa I. G. Duca.Acesta era legat sufleteşte de comuna
Dinăuţi(1), ai cărei locuitorii l-au salvat din mâinile unor răufăcători.
Pentru oamenii din Dinăuţi, ca pentru aproape întreaga Basarabie, agricultura, care aici a cunoscut progrese deosebite în toată perioada interbelică, a constituit principala sursă de existenţă şi de venituri. Această ramură a economiei naţionale a cunoscut un progres notabil.
După Unire la Dinăuţi s-a terminat construcţia/ s-a sfinţit biserica Sf. Dumitru (1923). Iniţial oficializarea sărbătorilor creştine după calendarul gregorian a fost primită cu destule împotriviri din partea enoriaşilor, care erau după stilul vechi (calendarul iulian) dar, foarte repede, acestea au dispărut. După cedarea Basarabiei în 1940 s-a trecut din nou la calendarul iulian, la presiunea bisericii de la Moscova.
Şcoala din sat era de 7 clase, aici învăţând mai mulţi oameni de renume (din vina noastră majoritatea necunoscuţi la noi): Maria Ciupac, Axenti Moldovan, Ion Borşevici, Ignat Buzdugan, Petru Seredencu, Florea Cimborovici, Ludmila Cuceareavă, Liuba Reabcu, Maxim Şpirca etc.
Până la 28 iunie 1940, după cum îşi amintesc sătenii mai în etate, la Dinăuţi ţăranii păstrau portul naţional: căciula ţurcănească, cămaşa şi izmenele, catrinţa, cojocul şi mantaua erau hainele lor de zi cu zi. După 1940, sub ocupaţia sovietică, alta a fost situaţia.
Cât de mult au însemnat limba română, anii, puţini din nefericire, petrecuţi între graniţele ţării de oamenii din Dinăuţi se poate vedea din folclorul, de exemplu din anii războiului până în 1990, cum scria, cu altă ocazia, Ion Bejenaru: „Unele texte completează istoria românilor, lupta cu turcii, războiul pentru independenţă, fragmente din viaţa unor domnitori etc. De exemplu: Robia tătărească, Frunzuliţă busuioc, Dealul Pleşcat, Dreptatea lui Vodă. Limba, cultura, istoria naţională au fost transmise din generaţie în generaţie pe cale orală, prin icoane şi parabole biblice povestite copiilor; prin folclor: cântece de leagăn, basme, legende, balade şi doine audiate în limba mamei.” Ion Bejenaru scria: „Fiind pasivi de susţinerea adevărului istoric, satul Dinăuţi (97% român) ar putea deveni rutean ca şi cele din jur, de pildă Şişcăuţi, Toporăuţi, Doljoc, Cristineşti, Coteleu, înregistrate la recensământul din 1772-1774 ca sate româneşti”.
Este limpede, cum se poate desprinde şi din lucrările lui Ion Bejenaru, că această creaţie populară folosea o terminologie întâlnită în întreaga ţară.
Prin cea mai recentă lucrare care mi-a parvenit, semnată de domnul Ion Bejenaru, „Balade şi snoave”, cititorul are la dispoziţie o culegere de balade populare din acest sat al judeţului Hotin, actualmente în Ucraina (pastorale, generale, istorice) precum şi snoave cu eroi cunoscuţi de fiecare român (Păcală, Tândală, Haplea, Nătăfleaţă, Tanda şi Manda ş.a.m.d.)
Soarta a făcut, cum subliniază şi Ion Bejenaru în cuvântul introductiv, intitulat „Balada populară la Dinăuţi”, ca motivele folclorice româneşti din această zonă să se îmbine, în multe situaţii, cu cele din folclorul altor neamuri cu care au intrat în contact: ucraineni, ruşi, germani, polonezi etc. Imperiile (austriac şi apoi sovietic) care au ocupat aceste teritorii au creat, pe căi nefericite, posibilitatea unor contacte care au favorizat aceste „schimburi”: fie din cauza (nu cred că putem spune „datorită”) vecinătăţii forţate, rudeniilor create în timp, fie pentru că tinerii din diferite neamuri au făcut oastea împreună, înrolaţi în armatele imperiale. Sunt explicaţii coerente, cum se relevă din volumul lui Ion Bejenaru, ale sărăciei relative a subiectelor legate de istoria naţională a românilor comparativ cu cele cu caracter general-uman (dragostea, moartea, relaţii interumane, relaţii familiale, toate într-o gamă variată – căsătoria printre străini, soacra vrăjmaşă, nevasta asasină, fata sedusă, logodnici nefericiţi, sora otrăvitoare, infidelitatea, beţia etc.) din piesele folclorice culese din Dinăuţi. Există şi o variantă a Mioriţei (Oică Chistrucă).
În acest colţ de lume în care istoria popoarelor a cunoscut frământări continui, şi după 1990 limba şi istoria românilor din afara graniţelor ţării sunt supuse unor grele încercări. Am fost la cetatea Hotin, unde nu există nici cel mai mic înscris, nici măcar despre Ştefan cel Mare şi Sfânt, de parcă cetatea ar fi căzut acolo din ceruri. Românii din Bucovina de Nord spun că ucrainenii caută să argumenteze pe orice cale că acesta este pământul lor din totdeauna, că şcolile minorităţilor naţionale (şi cele româneşti) vor fi „reformate” în direcţia unui învăţământ în limba lui Taras Şevcenko. Mulţi mi-au spus că, dacă nu vom şti să ne apărăm limba maternă, dacă nu vom şti să protejăm datinile, obiceiurile păstrate din strămoşi, nu peste prea mult timp nu vom mai fi ceea ce suntem azi.
Ion Bejenaru, „Balade şi snoave”, Editura Augusta, Timişoara, 2001
1. Comuna a avut numele lui câţiva ani; I. Agrigoroaie, Gr. Palade, În cadrul României întregite. 1918-1940, Chişinău, 1993.
Aşezînd la picioarele lumii un craniu - revista Cronica, februarie 2005
Şi stelele mor
Dar în cer nu-s morminte
Nu ţipa, ah, cîte ţipete
Au fost înăbuşite în mine
Ca nişte trăsnete într-o fîntînă
Visar Jiti
Un poet albanez (născut la Durrës) care a suferit mult în perioada comunistă ( 1 ) (persecuţii, temniţă), Visar Jiti, apare acum într-un volum bilingv, română-albaneză. După ce a terminat studiile de limbă şi literatură albaneză la Universitatea din Skhodra a lucrat 5 ani în învăţămînt în sate din vecinătatea oraşului Kukës şi, înainte de a-şi publica primul său volum, învinuit că ar fi poet decadent şi duşman al poporului, primeşte 8 ani de lagăr. Eliberat, va lucra pentru ceva timp ca muncitor la o fabrică de cărămidă din Luşnie pentru ca, după 1990, să lucreze la primul ziar de opoziţie – Renaşterea Democratică/ Rilindja Demokratike, specializîndu-se ulterior în jurnalistică, colaborînd la marile cotidiene italiene Corriere della sera, Avvenire sau Il sole 24 ore, primind şi o serie de premii italiene pentru lirică şi proză.
Debutează cu volumul de poezie Memoria aerului, pentru care primeşte Premiul Republicii Albania, pentru ca în 1994 să îi apară volumul Aşez la picioarele voastre un craniu (poezii din închisoare), în acelaşi an, în Macedonia, i se editează volumul Semănatul de fulgere. Au urmat şi alte volume de poezii, proză, eseistică etc. A fost director al editurii Naim Frashëri din Tirana, ataşat cultural la Ambasada Albaniei din Roma. Actualmente locuieşte la Tirana.
Semnificative mi s-au părut poemele sale mai curînd din punctul de vedere al forţei cu care reuşeşte să (re)creeze o atmosferă aparte, fără exces de figuri de stil, într-un limbaj mai curînd descriptiv/ imagistic, nesofisticat. Versurile poetului sînt mai puţin marcate de război, cît de nenorocirile pe care şi le provoacă oamenii, în general, de fantasmele/ chinurile spirituale din închisoare, de lipsa libertăţii, de însingurare şi acea ambivalenţă renunţare-revoltă/ sete de libertate pe care o înţeleg altfel oamenii sechestraţi. O închisoare care în poemele lui Visar Jiti trece din afară, înăuntru, în cranii, care sînt: „gropile/ în care-au murit bătăliile”, „o neagră genune”. Înăuntru, „în craniu/ e timpul nostru” – spune poetul.
Nu e greu de înţeles de ce metaforele au un iz de nostalgie nedisimulată, uneori cu aparenţă de „instrument mnemotehnic”: „la gîtul femeii/ spînzură alt colier – / al sărutărilor”; sau: „în arbori cad foi nescrise/ pe spatele telegramelor morţii/ scriu numele unor copii (Dincolo de lucruri) ş.a.m.d. Dealtfel, Dincolo de lucruri ar putea fi privită şi ca descrierea în versuri a unui fel de „culoar secund al vieţii”, pe care curge, alături de secundele numărate de/ prin îmbătrînirea trupului, numai sufletul poetului. Sau Tu şi moartea, în care presiunea singurătăţii/ închisorii „transformă” sufletul, visele într-o realitate „posibilă” cu două feţe: iubirea (care îmbracă un chip metaforic – Ea) şi moartea. Poate cea mai puternică imagine poetică a volumului este Psalm – un tablou al unui loc (real/spiritual) în care pînă şi gîndul este închis şi zidul este nu doar limita universului, ci pare a fi întreg universul celui închis. Nici moartea, nici viaţa nu par să aibă vreun preţ în închisoare, ci permanenţa existenţei zidului. În faţa lui „te spovedeşti, fără făţărnicie”, între ziduri „îţi scuturi colbul păcatelor”. Imaginea se continuă într-o manieră nu cu mult diferită în Eu cînt venirea ta, o poezie despre un alt fel de singurătate (în care pluteşte o întrebare cu iz de stranietate: „tristeţe de aur?”), o îngemănare între aşteptare şi îngrădirea zidului atotstăpînitor („ziduri şi ziduri şi ziduri din nou”) deşi totul este aşteptare. O aşteptare care subsumează o speranţă nedefinită, neîngrădită, oarecum laxă: „plămînii universului umple-se/ de dorinţe ca de-o năvală de nouri.” Un alt plan ar fi pasul dinspre banal, tern chiar către re-construcţia universalului, a sentimentelor umane: un exemplu ar putea fi Veioza – o veioză primită în dar de la Ea, în „nopţile de gînduri/ ia forma elegantă a cefei”. Dragostea (şi dacă/ atunci cînd natură „ajută” cu fulgere care cad „ca nişte ramuri de foc”) pentru Visar Jiti poate fi şi speranţă, liană care trage către libertate, care ţine spiritul legat de libertate, dar poate fi o altă formă de refugiu chiar şi în libertate – Noapte cu fulgere (poem scris la Salonic, în 1993).
Oglinda (şi mă duc cu gîndul, fără a cădea în preţiozitate, la o apropiere care apărea drept semnificativă în evul mediu, în Occident – între latinescul mirari, mirabilia, minuni, şi un cuvînt francez, miroir, oglindă, ( 2 ) care în închisoarea lui Visar Jiti era ilegală, spartă fiind, s-a despărţit în cioburi care „păreau un masacru de ochi” (În timpul percheziţiei). Dealtfel, multe gesturi capătă/ redobîndesc în poem semnificaţii lăsate să cadă în uitare: „în braţe stau îmbrăţişările” şi „de cînd omul tot căsăpeşte braţele omului?”; între glorie şi zădărnicie este mult mai mică distanţa cînd lipseşte libertatea: „sfinxul, sub nisipul de stele/ de-atîta glorie-i bolnav” şi „deşertul la apogeuri ridică/ măreţia fără de noimă” (Sfinxul). Toate astea într-o lume – Moloh ca „un uriaş craniu”, cu două rînduri de „existenţe/ non-existenţe” – a viilor şi a morţilor, dar în care „vorbele viilor/ nu mai au noimă./ Ele sînt/ Însîngerate piroane// Pe crucea enormă”. De fapt, în închisoare „moartea continuă” – odată închis erai, de multe ori, ca şi mort. Moartea, mormîntul sînt doar o „confirmare” a faptului că închisoarea este atotputernică. Aici, pentru fiecare în parte poţi spune: „Cîndva l-au bocit/ Dar altădată murise” (Moartea continuă).
Întoarcerea în lume, visată, dorită este privită din închisoare cu teamă, cu sentimentul că între ziduri ceva în interiorul individului s-a schimbat: „Şi dacă am să mă-ntorc,/ Pe străzi o nălucă o să vedeţi./ De fapt, în temniţă voi fi/ Sub lespezi, cu morţii (Cine m-a cunoscut). Într-o lume-puşcărie cum erau, din multe puncte de vedere, toate ţările comuniste pentru majoritatea cetăţenilor lor, poate fi o emblemă pentru vieţile multora o strofă ca aceasta: „O după amiază în lagăr pierdută în van,/ Ca un gol într-un craniu./ Iată, bucăţile de pîine/ pentru păsări, le adună/ Mîna înfometată/ a unui Iisus bătrîn” (După amieze: păsări moarte).
Putem vorbi şi de o serie de motive, de cuvinte cheie: zidul, craniul, mîinile, braţele ş.a.m.d. şi toate se raportează mai curînd la închisoare decît perioada de libertate – care pare doar o proiecţie, în multe poezii, a înlăuntrului plin cu amintiri necesare pentru a supravieţui. Libertatea tuturor („un blînd cutremur/ care nu sperie”) a venit ca un spectacol straniu al „chipurilor goale” cărora le era frig fără de măştile purtate în perioada comunistă, drept pentru care „s-au repezit…/ căutîndu-şi/…/ o mască de bun prieten/ o mască a autorităţii// O mască de martir/ De persecutat/ De indiferent” (Gata cu mormanul de măşti). Dar, concluzia – naşterea unui un alt fel de închisoare: „oamenilor…/ Cu oricine vă puteţi întîlni/ Dar nicicum cu voi înşivă”.
Deşi nu lipseşte lumina, speranţa, dragostea, omenia, este o poezie cu accente amare, un tablou în versuri al unei lumi care, totuşi, să nu uităm, nu s-a putut schimba peste noapte. Este, în fond, populată de „aceeaşi” care, ca şi la noi, i-au aplaudat pe mai-marii comunişti, dar i-au şi judecat şi condamnat în virtutea unor idealuri pe care s-au considerat şi ei îndreptăţiţi să le îmbrace ca pe o haină, cel puţin socială, potrivită „noilor vremuri”, noilor roluri pe care şi le-au asumat odată cu „schimbarea”, sustrăgîndu-se cu tot cu amintiri din haina celor vechi. O lume în care o mască a fost înlocuită, prea adesea, cu o alta. Dar rămîne doar o mască, nu un chip adevărat, nu un suflet, nu un om.
Încă.
Visar Jiti, Psalm, ediţie bilingvă română-albaneză, îngrijită de Dumitru M. Ion, selecţie, bibliografie şi tălmăciri de Dumitru M. Ion şi Carolina Ilica, traduceri: Renata şi Luan Topciu, Editura Orient-Occident, Bucureşti, 1997
1. Rol important în declanşarea persecuţiilor abătute atît asupra poetului şi familiei sale a avut-o poemul Îmbrăţişarea duşmanilor.
2. Oglindă, latină speculum; la nivel dialectal s-au stabilit o serie de apropieri, pornind şi de la paralele de genul: rădăcina mir, prezentă şi în cuvîntul privire etc.– a se vedea şi Pierre Mabile, Le Miroir du merveilleux, 1962.
Dar în cer nu-s morminte
Nu ţipa, ah, cîte ţipete
Au fost înăbuşite în mine
Ca nişte trăsnete într-o fîntînă
Visar Jiti
Un poet albanez (născut la Durrës) care a suferit mult în perioada comunistă ( 1 ) (persecuţii, temniţă), Visar Jiti, apare acum într-un volum bilingv, română-albaneză. După ce a terminat studiile de limbă şi literatură albaneză la Universitatea din Skhodra a lucrat 5 ani în învăţămînt în sate din vecinătatea oraşului Kukës şi, înainte de a-şi publica primul său volum, învinuit că ar fi poet decadent şi duşman al poporului, primeşte 8 ani de lagăr. Eliberat, va lucra pentru ceva timp ca muncitor la o fabrică de cărămidă din Luşnie pentru ca, după 1990, să lucreze la primul ziar de opoziţie – Renaşterea Democratică/ Rilindja Demokratike, specializîndu-se ulterior în jurnalistică, colaborînd la marile cotidiene italiene Corriere della sera, Avvenire sau Il sole 24 ore, primind şi o serie de premii italiene pentru lirică şi proză.
Debutează cu volumul de poezie Memoria aerului, pentru care primeşte Premiul Republicii Albania, pentru ca în 1994 să îi apară volumul Aşez la picioarele voastre un craniu (poezii din închisoare), în acelaşi an, în Macedonia, i se editează volumul Semănatul de fulgere. Au urmat şi alte volume de poezii, proză, eseistică etc. A fost director al editurii Naim Frashëri din Tirana, ataşat cultural la Ambasada Albaniei din Roma. Actualmente locuieşte la Tirana.
Semnificative mi s-au părut poemele sale mai curînd din punctul de vedere al forţei cu care reuşeşte să (re)creeze o atmosferă aparte, fără exces de figuri de stil, într-un limbaj mai curînd descriptiv/ imagistic, nesofisticat. Versurile poetului sînt mai puţin marcate de război, cît de nenorocirile pe care şi le provoacă oamenii, în general, de fantasmele/ chinurile spirituale din închisoare, de lipsa libertăţii, de însingurare şi acea ambivalenţă renunţare-revoltă/ sete de libertate pe care o înţeleg altfel oamenii sechestraţi. O închisoare care în poemele lui Visar Jiti trece din afară, înăuntru, în cranii, care sînt: „gropile/ în care-au murit bătăliile”, „o neagră genune”. Înăuntru, „în craniu/ e timpul nostru” – spune poetul.
Nu e greu de înţeles de ce metaforele au un iz de nostalgie nedisimulată, uneori cu aparenţă de „instrument mnemotehnic”: „la gîtul femeii/ spînzură alt colier – / al sărutărilor”; sau: „în arbori cad foi nescrise/ pe spatele telegramelor morţii/ scriu numele unor copii (Dincolo de lucruri) ş.a.m.d. Dealtfel, Dincolo de lucruri ar putea fi privită şi ca descrierea în versuri a unui fel de „culoar secund al vieţii”, pe care curge, alături de secundele numărate de/ prin îmbătrînirea trupului, numai sufletul poetului. Sau Tu şi moartea, în care presiunea singurătăţii/ închisorii „transformă” sufletul, visele într-o realitate „posibilă” cu două feţe: iubirea (care îmbracă un chip metaforic – Ea) şi moartea. Poate cea mai puternică imagine poetică a volumului este Psalm – un tablou al unui loc (real/spiritual) în care pînă şi gîndul este închis şi zidul este nu doar limita universului, ci pare a fi întreg universul celui închis. Nici moartea, nici viaţa nu par să aibă vreun preţ în închisoare, ci permanenţa existenţei zidului. În faţa lui „te spovedeşti, fără făţărnicie”, între ziduri „îţi scuturi colbul păcatelor”. Imaginea se continuă într-o manieră nu cu mult diferită în Eu cînt venirea ta, o poezie despre un alt fel de singurătate (în care pluteşte o întrebare cu iz de stranietate: „tristeţe de aur?”), o îngemănare între aşteptare şi îngrădirea zidului atotstăpînitor („ziduri şi ziduri şi ziduri din nou”) deşi totul este aşteptare. O aşteptare care subsumează o speranţă nedefinită, neîngrădită, oarecum laxă: „plămînii universului umple-se/ de dorinţe ca de-o năvală de nouri.” Un alt plan ar fi pasul dinspre banal, tern chiar către re-construcţia universalului, a sentimentelor umane: un exemplu ar putea fi Veioza – o veioză primită în dar de la Ea, în „nopţile de gînduri/ ia forma elegantă a cefei”. Dragostea (şi dacă/ atunci cînd natură „ajută” cu fulgere care cad „ca nişte ramuri de foc”) pentru Visar Jiti poate fi şi speranţă, liană care trage către libertate, care ţine spiritul legat de libertate, dar poate fi o altă formă de refugiu chiar şi în libertate – Noapte cu fulgere (poem scris la Salonic, în 1993).
Oglinda (şi mă duc cu gîndul, fără a cădea în preţiozitate, la o apropiere care apărea drept semnificativă în evul mediu, în Occident – între latinescul mirari, mirabilia, minuni, şi un cuvînt francez, miroir, oglindă, ( 2 ) care în închisoarea lui Visar Jiti era ilegală, spartă fiind, s-a despărţit în cioburi care „păreau un masacru de ochi” (În timpul percheziţiei). Dealtfel, multe gesturi capătă/ redobîndesc în poem semnificaţii lăsate să cadă în uitare: „în braţe stau îmbrăţişările” şi „de cînd omul tot căsăpeşte braţele omului?”; între glorie şi zădărnicie este mult mai mică distanţa cînd lipseşte libertatea: „sfinxul, sub nisipul de stele/ de-atîta glorie-i bolnav” şi „deşertul la apogeuri ridică/ măreţia fără de noimă” (Sfinxul). Toate astea într-o lume – Moloh ca „un uriaş craniu”, cu două rînduri de „existenţe/ non-existenţe” – a viilor şi a morţilor, dar în care „vorbele viilor/ nu mai au noimă./ Ele sînt/ Însîngerate piroane// Pe crucea enormă”. De fapt, în închisoare „moartea continuă” – odată închis erai, de multe ori, ca şi mort. Moartea, mormîntul sînt doar o „confirmare” a faptului că închisoarea este atotputernică. Aici, pentru fiecare în parte poţi spune: „Cîndva l-au bocit/ Dar altădată murise” (Moartea continuă).
Întoarcerea în lume, visată, dorită este privită din închisoare cu teamă, cu sentimentul că între ziduri ceva în interiorul individului s-a schimbat: „Şi dacă am să mă-ntorc,/ Pe străzi o nălucă o să vedeţi./ De fapt, în temniţă voi fi/ Sub lespezi, cu morţii (Cine m-a cunoscut). Într-o lume-puşcărie cum erau, din multe puncte de vedere, toate ţările comuniste pentru majoritatea cetăţenilor lor, poate fi o emblemă pentru vieţile multora o strofă ca aceasta: „O după amiază în lagăr pierdută în van,/ Ca un gol într-un craniu./ Iată, bucăţile de pîine/ pentru păsări, le adună/ Mîna înfometată/ a unui Iisus bătrîn” (După amieze: păsări moarte).
Putem vorbi şi de o serie de motive, de cuvinte cheie: zidul, craniul, mîinile, braţele ş.a.m.d. şi toate se raportează mai curînd la închisoare decît perioada de libertate – care pare doar o proiecţie, în multe poezii, a înlăuntrului plin cu amintiri necesare pentru a supravieţui. Libertatea tuturor („un blînd cutremur/ care nu sperie”) a venit ca un spectacol straniu al „chipurilor goale” cărora le era frig fără de măştile purtate în perioada comunistă, drept pentru care „s-au repezit…/ căutîndu-şi/…/ o mască de bun prieten/ o mască a autorităţii// O mască de martir/ De persecutat/ De indiferent” (Gata cu mormanul de măşti). Dar, concluzia – naşterea unui un alt fel de închisoare: „oamenilor…/ Cu oricine vă puteţi întîlni/ Dar nicicum cu voi înşivă”.
Deşi nu lipseşte lumina, speranţa, dragostea, omenia, este o poezie cu accente amare, un tablou în versuri al unei lumi care, totuşi, să nu uităm, nu s-a putut schimba peste noapte. Este, în fond, populată de „aceeaşi” care, ca şi la noi, i-au aplaudat pe mai-marii comunişti, dar i-au şi judecat şi condamnat în virtutea unor idealuri pe care s-au considerat şi ei îndreptăţiţi să le îmbrace ca pe o haină, cel puţin socială, potrivită „noilor vremuri”, noilor roluri pe care şi le-au asumat odată cu „schimbarea”, sustrăgîndu-se cu tot cu amintiri din haina celor vechi. O lume în care o mască a fost înlocuită, prea adesea, cu o alta. Dar rămîne doar o mască, nu un chip adevărat, nu un suflet, nu un om.
Încă.
Visar Jiti, Psalm, ediţie bilingvă română-albaneză, îngrijită de Dumitru M. Ion, selecţie, bibliografie şi tălmăciri de Dumitru M. Ion şi Carolina Ilica, traduceri: Renata şi Luan Topciu, Editura Orient-Occident, Bucureşti, 1997
1. Rol important în declanşarea persecuţiilor abătute atît asupra poetului şi familiei sale a avut-o poemul Îmbrăţişarea duşmanilor.
2. Oglindă, latină speculum; la nivel dialectal s-au stabilit o serie de apropieri, pornind şi de la paralele de genul: rădăcina mir, prezentă şi în cuvîntul privire etc.– a se vedea şi Pierre Mabile, Le Miroir du merveilleux, 1962.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
