Amor, par force vos demeine - Revista Poezia, toamnă 2002

Iubirea nu uneste. Ea uneste, desigur, cu ceva creat, dar nu cu o esentã1.
Meister Eckhart

Este dragostea un vis pe care fiecare si-l trãieste singur? Este rolul nostru, în povestea vietii, unul pe care-l dorim, constient sau nu, din start prizonier, evadarea izvorând din dulce-amarul si miraculosul vers din „Tristan si Isolda”, Amor, par force vos demeine2? Cît de ereticã este pasiunea în zilele noastre? Fãrã îndoialã, existã un iz de erezie în fiecare pasiune de care ne-am lãsa cuprinsi, dacã putem avea curajul sã ne înfruntãm, într-un fel, cu Dumnezeu si Diavolul în acelasi timp. Cît de departe suntem, ca amanti, iubiti, soti de vremea în care Ibn al Farîd3 scria: Odihna iubirii trudã este, nasterea ei – boalã este, apusul ei – moarte?
Trãim într-un spatiu social plin de îngrãdiri. Dacã am avea curajul sã ne oprim din goana zilnicã dupã obiectivele punctuale, dictate de locul nostru în societate, sã trasãm pe o hartã a sufletului toate itele care ne leagã si ne dirijeazã miscãrile, aidoma unei marionete, am rãmâne surprinsi cât de putine grade de libertate mai avem, cei care nu simtim deja asta. Uneori chiar si în iubire. Nici un pustiu geografic sau spiritual, în care sã sperãm a ne mai gãsi ad solitudinam libertatem (libertatea singurãtãtii) nu ne mai asteaptã, desi sîntem mai singuri ca niciodatã. Nu doar aparent contractele sociale de tot felul ne transformã viata într-o închisoare ciudatã, în care singuri ne sîntem temniceri si singuri ne pândim respiratiile care cautã portul izbãvirii.
Si cãutarea este o hranã ciudatã si îndelung doritã de multi, poate mai doritã decît chiar actul împlinirii. Teama de a fi doi, o formã de angoasã care asteaptã sã pãtrundã în inima fiecãrui îndrãgostit la orice prilej, vine cãtre noi din negura timpurilor. Doar cã omul zilelor noastre asteaptã de la iubire, de la pasiune (care, nu-i asa, înseamnã aventurã) o dozã de fatalism combinatã cu misticismul unei revelatii despre sine.
Existã o expresie în Viata lui Antonie4, care, pe vremuri, tradusã în latineste, devenise aproape un topos al literaturii monastice: desertum civitas – pustiul oras. Singura primejdie care-l pândeste pe eremit în pustie este (scria un aristocrat sãtul de cele lumesti, pe nume Euches, prin 412-420, retras în Insulele Lérins5) plictisul existential si metafizic – acedia. În pustia orasului zilelor noastre acedia este substituitã de o atotstãpînitoare presiune a rutinei si dragostea este, uneori, zguduitor de aproape de ceea ce spunea Baudelaire – nevoia de a iesi din tine însuti.
Uimitor este drumul pasiunii în minte oamenilor! Platon lega iubirea de frumusete, o anume frumusete, esentã necreatã a gîndirii intelectuale – desãvîrsirea necreatã, de fapt ideea de perfectiune. Azi, multi leagã iubirea de o imagine pe care si-o fabricã singuri, pornind de la modelul care, ori actioneazã aidoma, ori nu stie de ce este iubit (ã), frumusetea fiind, vai, ceea ce vor sã vadã, dãruind persoana iubitã cu însusirile pe care doresc sã le vadã în ea.
Pentru Descartes pasiunea este, de fapt, ceea ce sufletul suportã, suferã sub actiunea corpului („tot ce în suflet e o pasiune, în corp e o actiune”6). Mai mult, pentru Descartes sunt 38 de tipuri de pasiune, pe care le multiplicã apoi în specii, dupã obiectul, dar si efectul lor. La vremea respectivã, cineva arãtase cã sînt 12 feluri în care pot suspina îndrãgostitii. Cîte feluri de a privi printre gratiile închisorii pasiune, paradisului atît de dorit, vor fi fiind, cînd celãlalt, dorit si iubit, va rãmîne pentru totdeauna, totusi, strãin dar si, într-un fel sau altul, ad-vers?
Îmi amintesc o ramã de perete din casa mamaiei în care erau o seamã de fotografii. Chipurile, unele cunoscute, altele nu, mã priveau îmbrãcate într-o culoare sepia aparte (rezultatã de la joaca razelor de soare scãpate în camerã printre firele de întuneric), pe care, copil fiind, o numeam culoarea amintirii. Asa era si fotografia unei femei de pe coperta unei cãrti frantuzesti, reeditare a unei lucrãri apãrute în Parisul anilor 1691, L’Ecole des amans ou l’art de bien aimer, pe care o pãstram lîngã niste comentarii colbuite, uitate prin pod, ale lui Leon Evreul, cel care a încercat sã plãsmuiascã o punte de conciliere între mitul platonic al androginului si cel biblic, al lui Adam. Adolescent fiind, am cercetat îndelung ochii ei, aflînd chemãri ascunse, cãrora le cãutam sau le imaginam întelesuri tainice, pline de un farmec pe care nu cãutam sã-l descifrez. Peste ani, am cãutat culoarea asta a amintirii si semnele tainice din ochii de pe copertã în alti ochi…
Scria în acea cartea aceea: „nu existã nimic mai plãcut pentru iubitor, decît supunerea”. Sau „adevãratele semne ale iubirii perfecte sînt bãnuielile, supãrãrile, mînia”. Era, într-un fel, o lume la celãlalt pol fatã de Malebranche, care se întreba care sînt calitãtile care ne fac vrednici de a fi iubiti? Întrebãri pe care le asociam cu mirosul florilor din vremurile în care iubirea însemna o serenadã sau un poem, depus împreunã cu un buchet de flori la picioarele iubitei, de genul celui al lui Thibaut de Champagne:
Douce dame, s’il vos plesoit un soir
M’avriez vos plus de joie doné7
Culoarea aceea a amintirilor a fotografiilor din casa mamaiei poate dãrui puterea de a crede cã pasiunea este, poate, o închisoare în aceste vremuri în care, se prea poate, normalul înseamnã mai curînd normã, constrîngere, decît frumusetea libertãtii, privitã altfel decît un sir de necesitãti acceptate. Dar o închisoare cu bratele aprinse, care pot îmbrãca, cum în sonetul LXII al lui Michelangelo, în proaspãt o zi, o viatã, altfel oricât de cenusie8.


NOTE:
1 Minne einiget nicht. Sie einiget wohl an einem Werke, nicht an einem Wesen.
2 Iubirea cu de-a sila vã împinge (în lb. provensalã), Tristan si Isolda, varianta Béroul.
3 ’Umar ibn al Farîd (1181-1235), poet mistic arab, toatã viata a fost sihastru.
4 Viata lui Antonie, scrisã de grecul Athanase, episcop de Alexandria, prin anii 360, a fost consideratã (pînã în prin anii 374-379, cînd Sf. Ieronim scrie în desertul Calchis din Siria Viata lui Pavel din Teba, primul sihastru) cea mai veche operele care au pus bazele marilor teme ale hagiografiei si spiritualitãtii pustiului, cu un impact deosebit în Occident.
5 În cãutarea pustiurilor geografice, ascetii occidentali au preferat insulele – printre acestea, Insulele Lérins, din Marea Mediteranã, unde, conform descrierilor, pustiul se îngemãna cu imaginile paradisiace.
6 Despre pasiunile sufletului.
7 Dulce doamnã, de-ai fi voit ‚ntr-o searã
Mi-ai fi dãruit atîta bucurie., Thibaut IV, rege al Navarrei, 1201-1253, considerat cel mai de seamã dintre truveri.
8 Tu esti acel eu însumi care stii
S-mbraci în proaspãt vârsta-mi cenusie.