Lumea cub-de-gheaţă şi şlefuitorii de indiferenţă - Revista Poezia, toamnă 2004

Chirpiciul casei –
amintirea lutului
în care nasc zei

Gabriel Alexe, Arome tîrzii

Gabriel Alexe a publicat pînă acum volumele: Camera cu paianjen, premiul editurii Moldova la concursul „Porni Luceafărul”, 1996, Suflet vîndut iubirii, 1998, Arome tîrzii, 2000, Asha, 2004 – fiecare scris cu degetele izvorînde dintr-o altă parte a sufletului său, fiecare năimit parcă să zugrăvească din cuvinte altă fată poetică a autorului.
Fiecare dintre volume (mai putin cel de haiku, Arome) este conceput în părti / cicluri, parcă din aceeasi dorintă de a „face vizibile” cît mai multe din lumile interioare, luminată de propria lună, scrise în registrul „numai pentru aceea”. Ai senzatia că poetul doreste conturarea unui corp geometric cu fetele-poezie, luminate fiecare din alt unghi. În Camera cu păianjen (cu „fetele”: După chipul si asemănarea Lui, Eva lui Adam, Camera cu păianjen) poetul caută echilibrul între doi poli: organizare (si este vorba de o rigurozitate mai aparte, oarecum matematică) si lirism. În După chipul si asemănarea Lui lumea este zăgăzuită într-o geometrie absolută între pereti (uneori chiar ai propriei odăi) – chiar Dumnezeu se face un perete alb/ noaptea în odaia mea (Privesc în umbra mea), efemere cuburi de gheată (care glisează către sfere de gheată – a căror perfectiune este alungată din nou în cub de slefuitorii de indiferentă) si o poartă din/ către lume (si anamnesis) – ochii. Dumnezeu jumătate-sferă jumătate-cub/…/ se arăta sub într-o lume în care ispita este năzuită între umbre si lumină de ochii orbului/ celui mai ispitit (Privesc în umbra mea). Eva lui Adam (ca si cum am spune Maria lui Ion) este o personală pogorîre în teluric, cotidian, a ancestralului, mitului. Paradisul este purtat în coaste de Adam undeva la răsărit de Lună nouă/ pe tărmul mării de Cais. Apoi mitul lui Adam si al Evei lui Adam este redăinuit (de pe cînd ziua se sinucide-n noapte/ cu un pumnal de Lună-ntîrziat si pînă în zorii înecati sub stelei) de „femeia iubind”, pe umerii căreia răsare perpetuu soarele, al cărei sîn amorteste umbra pămîntului si „bărbatul” cu marea adormindă în brate care stie că lîngă iubita lui îl asteaptă un secol de zori. Poate că femeia este toată această lume tesută/ în jurul închipuirii/ mele// că existi, poate că cei doi se trăiesc unul pe celălalt/ ca o vrajă într-un glob/ de cristal sau în pădure, el aidoma unui cerb tînăr, ea ciută… haimana sau sunînd pe catifea ca două umbre/ lumina lunii parcă ne destramă. Camera cu păianjen este o parabolă a unei existente (poate a doua existentă) la fel de închisă/ la fel de precisă// începută la capătul oglinzii/ sfîrsită la celălalt, a unei lumi izvorîte dintr-o geometrie smulsă din inimă, ale cărei hotare se nasc din Indra, iar abisul ei se măsoară cu clepsidra dar poti să vrei si să trăiesti si să nu trăiesti în aceeasi clipă. Tropii, constructiile lirice sînt de o frumusete, de o stranietate aparte: nopti de sînzîiene spînzurate, sufletul – fascinat de neatingerea trupului, lacrima unui cuvînt, gura ta de suflet, răsuflarea candelă, secol de zori, se nuferea de ziuă, vară de privighetoare s.a.m.d. Dealtfel acesta este un alt „loc comun” al tuturor volumelor lui Gabriel Alexe, inclusiv Arome. Suflet vîndut iubirii (cu „lunecare” spre versul de factură ritmată, rimată în prima parte, La răsărit de lună) este marcat de o duritate aparte, chiar o asprime a limbajului/ metaforei: viata curge între două tîrfe, sfîrcuri-măsline, limba de mînză, coapse pline/ cu iz de ciuline, sîni de găleată fierbinte s.a.m.d., dar si de aceeasi „geometrizare” a lumii: mă-nec în sfert de cerc,/ pe clar de Lună,/ în unghi drept (Înec). În toate volumele lui Gabriel Alexe dragostea are un loc privilegiat, dar si Luna, Soarele, zeii (Dumnezeu) si „zeita geometrie”. Asha este un poem în mai multe părti care începe în orasul beta, care este survolat de razele gama, în care poetul are în locul mînii drepte/ un stilou/ kafka si pe umărul stîng/ o carabină/ ernest/ hemingway. Este o re-desenare a absurdului care izvorăste în fiecare clipă care pare a curge normală într-o lume care are capătul aproape de început si începutul aproape de întoarcerea către capăt. Si, după ce Asha (pentru care nebunia însemna luciditate), care murise în vis, rămîne doar ecou, nimic nu mai pare că este si urmele pasilor unui zeu/ pulverizează/ timpul/ sub/ mări (Ecoul lui Asha).
Gabriel Alexe (prezent si în antologia bilingvă de haiku O sută de catarge, Ed. Haiku, Bucuresti) încearcă un exercitiu dificil în Arome tîrzii – fiecare pagină a volumului cuprinde un haiku (despre care Florin Vasiliu scria că sînt tristihuri care pot fi considerate „anti-haiku-uri” în sensul cel mai bun al cuvîntului) în versiunile română, franceză si engleză.
Gabriel Alexe este un poet de remarcat, care si-a construit drumul de cuvinte pas cu pas într-o lume în care geometria este frumusete, fiecare volum, fiecare poem fiind o etapă a căutării. Îsi doreste ca lumea poeziei sale să fie năzuită între insignifiant si grandios/ mitologic, între „nimic” si iubirea care urcă dincolo de/ spre zei, dar si căutarea unui echilibru între poezia „de imagine”, riguroasă, geometrizată si „joaca cuvintelor”, metaforă. Uneori se poate vorbi si de abundenta metaforelor dar, cred, fără a cădea în „metaforită”.
Personal nu consider că această continuă căutare a unui fel de a fi întru poezie este de nedorit, mai ales dacă avem în vedere si faptul că există unele elemente, comune volumelor de pînă acum, care ar putea defini un pattern al lui Gabriel Alexe.

Gabriel Alexe, Camera cu paianjen, Ed. Moldova, Iasi, 1996, Suflet vîndut iubirii, Ed. Axa, Botosani, 1998, Arome tîrzii, Ed. Axa, 2000, Asha, Ed. Axa, 2004