Zâmbetul Aletheii - Revista Poezia, vară 2002

Aristotel spunea cã un lucru are atîta adevãr cîtã existentã are. Înainte vreme, în Grecia anticã, gândirea cu caracter global care acoperea diferitele tipuri de existentã, gândirea miticã sau strãvechea gândire religioasã facilita întruparea poetului clarvãzãtor, mesager al zeului si chiar rege în jurul unui acelasi model de discurs, care tinea de o gesticã, practicã si, adesea, institutii comune. Dincolo de determinarea liniilor unui sistem lexical cum ar fi cel grecesc, de cãlãtoria fascinantã într-o perioadã care, acum, parcã ar fi undeva dincolo de timp, sã ne întoarcem la vremea cînd adevãrul era întrupat în cuvînt. Cînd adevãrul era privilegiul poetilor-prezicãtori, dãruiti pãmîntului în vremurile în care, încã, Memoria1 (fîlfîirea aripei Mnemosynei), fostã sotie a lui Zeus, abia se deprindea si muza2, cea care stie ce va fi si ce va fi fost, avea timp sã strãbatã inimile tuturor alesilor întru poezie. În Imnul cãtre Hermes, atribuit lui Homer, citim cum muzele, zburînd de colo pînã colo, se hrãnesc cu miere proaspãtã, sar aidoma strãvechilor Thyades posedate de Dionysos, si îsi doresc sã spunã adevãrul (Aletheia). Dacã nu au miere, în marea tulburare care le cuprinde, încep sã însele (pseudesthai), sã spunã lucruri ca si cum ar fi adevãrate - pseudis.
Filosofii zilelor noastre definesc, adesea, adevãrul, departe, de exemplu, de conceptiile vechilor indo-iranienilor - Rta3- sau ale grecilor - Aletheia4, pe douã paliere: conformitatea cu o serie de principii logice, pe de o parte, si conformitatea cu ceea ce numim realul (arondîndu-l, astfel, ideilor de demonstratie, verificare, experiment), pe de altã parte. Philon din Alexandria povesteste (De Plantatione) o legendã nãscocitã de întelepti, care spunea cã, dupã ce Creatorul a isprãvit lumea, a întrebat un profet dacã ar fi dorit ca vreunul dintre lucrurile pe care le pusese el pe Pãmînt sã nu fi existat. Acesta a rãspuns cã mai lipsea doar cuvîntul de laudã. Creatorul a fãcut atunci sã aparã neamul cîntãretelor, nãscute din una dintre fortele divine care-l înconjurau, fecioara Memorie (MíTìc), oamenii de rînd stîlcindu-i, apoi, numele în Mnemosyne. Desigur, o civilizatie oralã cum a fost si cea a strãvechii Grecii presupunea/ justifica un cult al Memoriei. Dupã Pindar (Nemeiene I, 12) spune cã muzele îl fac pe poet sã-si aducã aminte. Este vorba despre o memorie sacralizatã, definindu-se, ca si omniscienta divinã prin ceea ce este, ceea ce va fi, ceea ce a fost (Hesiod, Theogonia, 32 si 38), care permite poetului inspirat sã desluseascã nevãzutul. Tot Pindar (Nemeiene, IV, 83-84) ne spune cum, prin cuvîntul sãu, poetul face dintr-un om obisnuit egalul unui rege într-o lume în care, totusi, elogiul se învecineazã cu blamul. Tot Pindar ne spune ce se întîmplã cînd muritorii merg dincolo de Ueceaò. Atunci, datoritã/ sub influenta înselãciunilor amestecate incredibilul devine credibil (Olimpiene, I, 28-34).
Toate popoarele lumii au reprezentate, într-un fel sau altul, binele si rãul, alb-negru, yin-yang. Aletheia nu existã fã rã Lethe – uitarea. Atunci cînd Muzele trimit, prin intermediul poetilor, Adevãrul – Ueceaea în mijlocul oamenilor, ele sãdesc si uitarea, chiar dacã uneori este numai uitarea nenorocirilor, domolirea grijilor (Hesiod – Theogonia, 55). Poetul avea puterea,astfel, sã alunge prin vers doliul si tristetea din inima oamenilor, pentru cã ceea ce este aducere aminte/ memorie pentru poet, este uitare pentru ceilalti.
Dincolo de cuvinte se ascund întelesurile. Sã ne amintim de vechea disputã relativ la puterea cognitivã a numelor si, extrapolînd, la originea limbajului, naturalã ori conventionalã asa cum este ea redatã, de exemplu, de Platon în Kratylos. Sau de treapta care poate fi ridicatã între cuvîntul scris si cel rostit. Aristotel scria (Despre interpretare, 16 a5): Sunetele emise de voce sînt simboluri ale stãrilor sufletesti, cuvintele scrise - simbolurile cuvintelor emise de voce. Ce întelesuri va fi avut poezia-cuvînt-punte cu (cãtre) zeul pentru grecul de rînd este o întrebare al cãrei rãspuns trece dincolo de Ueceaea si Lethe. Dincolo de ceata de pe ochii timpului rãmîne frumusetea cuvîntului care era adevãrul.
Poezia era o reginã a cuvîntului, modul de îmbinare a micutelor ta grammata cel mai plãcut sufletului. Asa era atunci, în Grecia. În zilele noastre, poezia a îmbrãcat alte haine, mai… conforme cu realitatea de azi. Zîmbetul Aletheii rãzbate, uneori, de dupã colturile vreunui vers ridicate de vînturile timpului, dar istoria imediatã6 ne-a învãtat cã poetul are un alt loc între slujitorii cuvîntului decît odinioarã.
Ce functie mai are acum poetul, cel care odinioarã instituia sau consfintea realul, este o altã problemã. Într-un fel, nu suntem departe uneori, de scene ca acelea în care, cu ocazia pragon-ului, prima zi a dionisiilor, fiecare poet urca pe o scenã construitã pentru aceastã celebrare, anuntînd, însotit de choreuti si actori cu capetele învãluite în ghirlande, titlurile si subiectele operelor lor. Aeceaea este undeva, în stal, privind cãtre scenã, cu un zîmbet enigmatic si, poate, mult precînd cade cortina în culorile trecutului, despre care fiecare avem propria noastrã imagine, mai departe sau mai aproape de adevãr, dupã cum au voit vremurile si Cel care ne-a dãruit cu un anumit fel de a întelege, asa cum au fost zugrãvite de Hesiod (Theogonia, 27-28):
Stim sã spunem multe minciuni asemenea adevãrului;
dar mai stim, cînd vrem, sã proclamãm adevãrul.
NOTE
1 S-a scris E. Beneviste- Formes et sens de ìíUïìae, Florenta, 1963) cã grecul antic nu fãcea distinctie între a-si aminti si a mentionaat care domoleste grijile. Deci cuvînt cîntat, cuvînt ritmat.
4 Cuvînt tradus, în marea majoritate a cazurilor, ca adevãr, însemna pentru oamenii vremii si rugãciune, forta care asigura întoarcerea zorilor, ordinea asa cum a fost ea statornicitã pe zei.
5 Verbul Ueceaýaeí, intraductibil în limbile moderne, este tradus, de obicei, prin a spune adevãrul dar si a face adevãrat, a realiza, a face sã fie în realitate. Anton Dumitriu, Cartea întîlnirilor admirabile, face o analizã complexã a parcursului etimologic al aletheii.
6 Aristotel va reveni, în Poetica, asupra acestor aspecte.
7 Expresie popularizatã în Franta anilor ’60 de o colectie coordonatã de Jean Lacouture prin care se întelege ansamblul pãrtii terminale a istoriei contemporane, care include pe cea a ultimilor 30-40 de ani, cu principala caracteristicã – a fost trãitã de istoric sau principalii lui martori.