Haiku – poezie şi mit. Tradiţie şi modernitate în Orient şi Occident - Revista Poezia, toamnă 2007

„Cînd compuneti un vers nu lăsati să fie nici un fir de păr între mintea voastră si ceea ce scrieti; compunerea unui poem trebuie să fie înfăptuită într-o clipă, cum simte o ciocănitoare de departe un copac urias sau cum sare un spadasin la un dusman periculos.”
Matsuo Bashō

Din unele puncte de vedere, procesul devenirii haiku ilustrează si parte din frămîntările prin care a trecut societatea japoneză – cu obiceiuri, limbă, traditii, mituri s.a.
Fredric Jameson, care în 1972 publica The Prison-House of Language, explica imaginea culturii occidentale în relatia cu politicul si economicul (conexiunile artă – creatie si receptie – istorie/ circumstante istorice), desenînd în atari conditii drumul stilistic si ideologic de la realism, modernism către postmodernism. A arătat că, din diverse perspective, o operă literară poate fi folosită/ re-interpretată – politic (re-construită ca act simbolic care inventează solutii imaginare sau formale la tensiunile nerezolvabile în un moment istoric), social s.a. (limbajul/ temele sînt în relatie cu dialogul dintre clase; aceste elemente apar ca „ideologeme” sau „personaje colective”). Pentru Jameson, globalizarea/ globalizarea pietelor, ca si „triumful capitalismului”, are printre efecte colapsul diviziunii moderne dintre sferele sociale: culturalul a „devenit” economic, economicul si politicul s-au transformat în „atît de multele forme ale culturii”. Această eliminare a limitelor este printre semnele de început ale postmodernismului/ postmodernitătii.
Discutia traditionalism versus modernism e veche (si) pentru japonezi, poate acutizată la sfîrsitul sec. al XIX-lea si începutul sec. al XX-lea, spre al II-lea război mondial si după. S-a spus că, prin ce a însemnat pentru libertatea individuală, Meiji a avut pentru Japonia rol comparabil cu Renasterea în Europa, unde individul era „eliberat de lanturile traditiei, familiei ”. Japonezii si-au situat identitatea fată cu a Occidentului, trebuind să „inventeze termeni socio-politici de dragul modernizării” –să redea occidentalul self, „precursor necesar al conceptelor politice de libertate… drepturi” .Înainte de a discuta despre „Cine sînt eu”, trebuiau să puncteze notiunea de eu . Sînt studii care relevă, în timp, aportul traducerilor/ altor limbi în crearea/ dezvoltarea celei japoneze, dar si puterea de asimilare/ acceptare a japonezilor, fată cu vocabularul/ cultura occidentală . Angela Loo Siang , prin exemple de propozitii traduse, independent, repetat, din engleză-japoneză–engleză-japoneză, releva că pot exista diferente de abordare, întelegere, care pot duce la distorsiuni. Uneori, ambiguitătile sintactice nu sînt definitorii, dar relevă si diferentele culturale. În studiul oricărei limbi este, scria Silverstein , pericolul confundării „ideologiilor lingvistice native” cu al analizei de limbă propriu-zise, as zice si prin raportare la bagajul cultural. Sînt discutii si privind relatia limbă/ interpretare lingvistică – realitate , contextualizarea tipologică – influenta în compararea limbilor , limbă – gîndire / cultură s.a. Studiul acestor relatii a relevat cum/ dacă/ pînă unde se poate disjunge/ interpreta la nivel semantic, conceptualizant s.a.
Pentru a putea întelege, fie si în parte, ce semnifică si din punct de vedere cultural kigo, cum abordează curgerea timpului japonezii, călătorim în pe drumul plin de farmec al traditiilor/ mentalitătii. S-a considerat că terminologia, dictionarele timpurii de kigo au ca bază ce se întîmpla la curtea din Kyoto si în vecinătate – focare importante în care, se spune, s-a dezvoltat literatura clasică japoneză, după unii pînă către prima parte a perioadei Edo/ Tokugawa, 1603-1868. Matsuo Bashō, cel mai cunoscut poet japonez, a trăit în perioada Edo. A dăruit poemului hokku (numit apoi haiku) strălucire, o doză de mistic, exprimînd teme universale prin imagini naturale, simple de la petale de floare, lună, colibă, albine, broscute s.a. A adus în haiku, din zen, fuga-no-michi/ calea elegantei, prin care întelegea întoarcerea la viziunea autentică, veche, transformîndu-l astfel din gen usor, comic, chiar frivol, în unul major. Si-a făcut din poezie mod de viată/ cale – kado/ calea poeziei, crezînd că poate fi o cale spre iluminare. Bashō considera că dacă în hokku exista un utamakura (lb. japoneză, ad litt.: perna poemului; de obicei un nume de loc cu semnificatii aparte – meisho: „loc celebru”, sfînt, de rezonantă istorică – dar si evenimente, nume de oameni, care favorizează aluzia, intertextualitatea, re-cheamă amintiri, creează legături mentale s.a.), kigo nu e obligatoriu. (notă: utamakura – uzuale mai ales pentru waka). Si Kobayashi Issa, 1763-1828, a scris 109 poeme fără kigo. Edward Kamens , discutînd istoricul utamakura, exemplifică: „copacul îngropat” – referire la o pădure fosilizată, Rîul Natori; apare în antologii de la începutul secolului al X-lea. Sau utamakura legate de Noin Hoshi/ Călugărul Noin , un model si pentru Bashō (a murit pe drum).
Cum/ cînd a apărut kigo? Se spune că îsi are sorgintea în China, în preocupările din Shenzou/ Continentul Spiritual de a defini conceptul de ciclu al anotimpurilor si în creatiile literare. Vechi tratate spun că, înainte ca acest concept (si) literar să fi ajuns aici, prin complicatele legături cu China, exista în Japonia altul, al perechii de cîte două sezoane. În cea mai veche antologie de poezie din Japonia, Man’yō-shū (realizată de Ōtomo nō Yakamochi, în 759), apare ciclul de patru anotimpuri, cu simbolistica/ estetica aferentă. După ce Masaoka Shiki (1867-1902) a ajuns la „haiku”, au apărut clasificări/ termeni, unii dezvoltati/ dedusi din vechi reguli scrise/ nescrise. Asa au fost kigo, „cuvînt/ termen sezonal” (impus de Otsuzi Ōsuga, 1881-1920, în 1908), si kidai, „subiect/ temă sezonal(ă)” (Hekigotō Kawahigashi, 1907). (S-a spus că, de fapt, discutînd despre Bashō sau Issa, aplicăm acesti termeni gîndind la traditia hokku). Imediat, în Japonia au început discutiile. Ogiwara Seisensui scria, în 1912, că de fapt kigo e o restrictie artificială, pentru începători. În timp, s-a ajuns la „muki haiku” – haiku fără termen/ referire sezonală.
Despre kidai: Bashō credea că e o cale de comuniune cu forta creativă a naturii (zōke), nefiind neapărat regulă, cît cuvînt cheie, menit a stabili o relatie cu kokoro (inimă, minte) . Kaneko Tohta scria: „Bashō spunea discipolilor: «găseste kidai pentru tine. Dacă nu poti face asta, nu poti deveni un bun haikaishi (haikai poet).” În Kyoraishō, Bashō spunea: „Chiar dacă cuvîntul nu e un kidai traditional, dacă are destule calităti ca să fie kidai, alege-l si foloseste-l. Cînd vei găsi un nou kidai, va fi un dar aparte pentru generatiile viitoare”.
În Japonia (de un timp si în afara ei) se utilizează glosare de kigo, saijiki , care au în vedere cele patru anotimpuri si, în cele mai noi, se adaugă si anul nou (shinnen), si sectiunea „în afara anotimpurilor/ muki”. În anul 1999, Jim Kacian publica în Haiku Moment articolul Beyond Kigo: Haiku in the Next Millennium, imagine a cum se discuta despre haiku/ terminologia aferentă, răspîndirea în lume. Ulterior, si în WHA, prin Ban’ya Natsuishi si altii, s-a discutat pe tema keywords. Din aspectele notate de Kacian: numărul de silabe, poate cea mai discutată – kigo: „indispensabil în dezvoltarea haiku”, semnifică „perceptia culturală a Japoniei”, „cum percep japonezii universul lor”, propunerea înlocuirii, posibile implicatii dacă haiku aspiră la statutul international care să-i confere semnificatii oriunde, sprijinindu-se pe elemente cu caracter universal. Întrebîndu-se dacă se renunta la el, ce rămîne „de esentă japoneză”, sublinia că kigo va continua să însemne ceva, în o formă sau alta, în toate culturile, căpătînd patina locului fiecărui haijin: „dorim un kigo nerestrictiv în întelesul lui”. Saijiki e o colectie de kigo, nu decide cînd se va petrece un fenomen undeva, ci doar că există; poate fi consultat, dar contextul e stabilit de haijin. Kigo va prolifera, nefiind fixată o „limită a numărului perceptiilor noastre”. Admite că alte elemente ar putea înlocui kigo (fie 1. „functionînd în acelasi fel” în ce priveste forta de sugestie, informatia s.a.; 2. „complet diferit”), sau „vechile elemente pot fi folosite în stil nou”. În final, după ce se întreba „cum poate să mai fie haiku un poem care nu include elementele de haiku?”, explica notiunile de „cuvînt cheie” si kigo si scria: „keywords pot înlocui notiunea de kigo, cu succes, fără a altera radical natura haiku asa cum o cunoastem”.
Harold G. Henderson, care scria că „într-un haiku bun orice cuvînt e important”, a descris (Haiku in English, Tokyo, 1967), cum vedea regulile majore/ de bază pentru haiku japonez, si le propunea celor scriu în engleză: forma, referirea la natură, la un eveniment particular prezentat mai curînd în „acum” decît în „atunci” s.a.. A discutat si elemente de tehnică („comparatia internă” s,.a). În An Introduction to Haiku (New York, Doubleday, 1958), scria că „întîi de toate e un poem, deci e conceput să exprime si să evoce emotii”. Apoi: „De notat că utilizarea lui ki (anotimp) stă la baza opiniei că haiku e mai mult înclinat spre natură, decît spre chestiuni umane… Haiku e dedicat mai mult emotiilor, decît faptelor omului, iar fenomenele naturale sînt folosite ca să reflecte emotiile umane, iar asta-i tot”.
Lucrurile se schimbă continuu. De pildă, în 2004 au apărut cinci volume, publicate de Modern Haiku Association: Gendai Haiku Saijiki/ Compendiu modern de termeni sezonali în haiku, Tokyo, gendaihaikukyoukai, iunie 2004. A introdus un termen novator – muki kigo, care a dus la muki saijiki. În Japonia, înainte de asta, termeni ca muki kigo (cuvînt non-sezonal), muki saijiki nu erau utilizati, preferîndu-se muki haiku/ haiku fără cuvînt/ referintă sezonal(ă).
Amintim trei asociatii haiku internationale mai cunoscute: Haiku International Association (HIA), fondată în 1989, la Tokyo, la care s-au asociat alte zece societăti de haiku, din 8 tări (Germania si România cîte două). HIA editează o revistă, are un site, organizează un concurs international; World Haiku Club (WHC), înfiintată în anul 2000 – la o întîlnire anuală a WHC gazdă a fost România, orasul Constanta; WHA: editează două publicatii: Ginyu, trimestrială, si World Haiku, cel putin o revistă on-line. (R.H. Blyth a folosit primul expresia world haiku ).
În ultima perioadă (am în vedere si Tokyo Haiku Manifesto 1999) se discută despre faptul că kigo sau/ si kidai nu sînt absolut necesare, pot fi înlocuite prin „cuvinte cheie”, fără legătură cu anotimpul, care transcend granitele (mamă, război, mare, dragoste, munte s.a.). Există două curente de opinie – 1. traditional: kigo este definitoriu pentru haiku; 2. novator: nu e definitoriu. După exemplul japonez, în unele tări (ca SUA) s-au făcut încercări de a se alcătui saijiki. A alcătui un asemenea glosar în română (sau oricare altă limbă), nu înseamnă a „prelua” kigo din Japonia. Ar însemna să ne raliem la aceeasi simbolistică cu japonezii. Pot exista puncte comune, dar nu e cazul peste tot. Am putea spune, de exemplu, că si la noi cad flori de cires, dar simbolistica este alta. Si nu e doar o problemă de limbă, de vocabular, ci una care merge în profunzimea gramaticii civilizatiei. Richard Gilbert scria că, prin diferentele culturale pe care le contin kigo, comparînd poeme scrise în diferite culturi, am putea ajunge la ideea că un haiku european ar putea fi muki haiku. Contextul cultural care ar permite să fie interpretate ca si kigo aceste cuvinte din un haiku japonez nu există în Anglia, astfel că sînt simple cuvinte, fără semnificatiile aferente în Japonia. După Tsubouchi Nenten „saijiki e singurul standard pentru kigo; kigo se nasc mereu si mor odată cu nexus-ul poetilor de haiku”.
Astfel, dacă avem în vedere, de pildă, propunerile amintite anterior (Tokyo Haiku Manifesto 1999 s.a.) – kigo sau/ si kidai nu sînt absolut necesare, pot fi înlocuite prin „cuvinte cheie” s.a.. Pot apărea si în acest sens discutii/ propuneri, pentru că istoria acestui poem arată că a suportat schimbări majore în timp: de pildă în momentul desprinderii ca gen de sine stătător s-a ajuns la schimbarea numelui, elaborarea, în timp, a unui set complex de tehnici, dictionare de referintă s.a. (parte pornite de la baze mai vechi). Acum problema tine de interior – de ce se petrece în interiorul poemului, si de întelesul pe care îl pot avea aceste schimbări într-o limbă sau alta. Ne amintim ce scria Henderson (Haiku in English, p29): „Nu e nici o lege care să ne constrîngă să urmăm standardele clasice japoneze pentru haiku. Dar, de asemenea, pare neîntelept să le abandonăm fără să stim nimic despre ele”.
Dezbaterea traditional – „modern” va exista mereu. Pentru haiku a pornit din timpul lui Shiki. După unii, haiku trebuie să rămînă în universul traditional, fără masini, obiecte moderne, în natură, la emotiile omului, altii cer ancorarea „în realitate”. Unii acceptă punctuatia, altii cred că semnele de punctuatie trebuie să fie cît mai putine, altii că, de fapt, sînt suplinite de japonezi prin kireji (cezura).
Diversitatea de opinii e evidentă si în teoria legată de haiku. Pentru a reda profunzimea dezbaterilor amintim abordarea lui Susumu Takiguchi, presedinte al WHC. Pe scurt, WHC, conform site-ul oficial, fondat în 1998 ca organizatie non-profit (non-politică, non-religioasă), are scopul de a crea în lume o retea de poeti, să ajute la răspîndirea/ dezvoltarea haiku, ridicarea standardelor de calitate. WHC vrea să stabilească o sinteză traditie – inovatie (fueki – ryuko), echilibru dintre diferitele scoli, pentru a transcende granitele nationale, regionale (excluzînd atacurile la persoană, limbajul nepotrivit), sub deviza „maximă libertate a expresiei poetice cu minime restrictii”, examinarea si (re)confirmarea valorilor trecutului, concentrîndu-se spre viitor – stimulînd inovatia, experimentele creative, căutarea de noi orizonturi în haiku si genurile înrudite. Promovează diversitatea, initiativa locală/ individuală, sub două devize: „provocarea conventiilor” si „desenarea/ schitarea viitorului ”. Susumu Takiguchi scria: „WHC wishes to include all nations, cultures and languages”, admitînd că „we can only progress one step at a time ”; enunta (explica), la rubrica Go-Schichi-Go din The Daily Yomiuri, cele „10 comandamente ale haiku-ului neoclasic” (care, spune el, nu se pot aplica celorlalte scoli traditionale). Admite că în lume există diverse curente în haiku, de avangardă sau cu formă liberă radicalizată, si consideră că, în efortul de a duce haiku pe scară mondială la un nou stagiu de dezvoltare, avînd în vedere mai ales standardele înalte de calitate, WHC actionează/ se dezvoltă în principal pe trei directii: WHC neoclasic (mai conservator), shintaihaiku (stil nou, mai liber – exemplu: kigo e păstrat, subiectul – canalizat spre abstract) si avangardist (cel mai radical). Defineste cele „10 comandamente”: 1. kigo, 2. forma fixă (tei-kei), 3. kireji, cezura, 4. conexiunea/ legătura cu zen; 5. temele haiku s.a., în strînsă legătură cu modul în care WHC actionează/ se dezvoltă pe trei cele directii amintite s.a.. 1. kigo („sufletul pentru haiku traditional”): obligatoriu, aplicarea: flexibilă; flexibilitatea include si folosirea cuvintelor non-japoneze (cu clasificări ca: kigo nou, universal, local – geografic, climateric, cultural sau de altă specificitate; muki haiku – haiku fără kigo nu e permis; nu sînt permise: „cuvinte simple despre natură/ referiri” dacă autorul nu le defineste special drept kigo; nici Tsu-ki/ cuvinte pentru tot anul. Există în cadrul WHC un proiect pentru a dezvolta „world kigo” – „WHC World Kigo Project”. 2. forma fixă (tei-kei) – poate include 5-7-5, dar nu e determinantă/ recomandată nici o formă particulară; atentie în echivalenta în engleză a acestui 5-7-5 din japoneză. Astfel, „numărul de versuri, lungimea totală, forma lor (lung – scurt – lung s.a) si alte elemente prozodice pot fi discutate în detaliu.” 3. kireji: semnificatia e diferită pentru japonez fată de occidental; studiul acestui „vestigiu al zilelor cînd haiku era hokku” si strofele erau „tăiate” din poeme mai lungi prin utilizarea lui (azi foloseste pentru a marca „o pauză dramatică” în interiorul poemului) poate devoala detalii istorice interesante. Pe scurt, variantele occidentale pentru kireji pot fi semnele de punctuatie, sfîrsitul versului, spatii, pauze naturale sau alte tipuri de cezură dar, de fapt, ele nu au legătură cu scopul original al kireji – nu separă hokku de haikai-no-renga. În opinia lui Takiguchi, si a altora, în engleză (sau orice limbă occidentală, adaug) nu e strict necesar kireji, pentru că haiku nu e „tăiat” din un poem mai lung. Nu avem motiv să „abolim” kireji, nici să îl folosim în exces, spune Takiguchi. 4. subliniază necesitatea eforturilor de a corija eroarea echivalării haiku – zen, întelegerea substantei reale a legăturii existente. 5. temele haiku – le explică pornind de la principiile scolii Hototogisu, evitînd expresii explicite ale unor teme ca: război, violentă, vicii, calamităti, sex, notiuni abstracte, filosofia, urîciunea care, în cazuri aparte, pot fi abordate indirect, tangential sau în stil rafinat, bun gust. Propuneri – aproape orice tine de natură, frumusetea ei si de relatiile cu viata umană.

Toynbee scria că popoarele neoccidentale au ajuns în faza de a „deveni parte din istoria occidentală a trecutului nostru, într-o viitoare lume care nu va fi nici occidentală, nici neoccidentală, dar va mosteni toate culturile pe care noi, occidentalii, le-am amestecat într-un singur creuzet. ” Cum se petrece asta, care este pretul plătit ca să fim cum sîntem, indivizi dintr-un loc anume, pare mai putin important. Nu vorbesc de spaima de globalizare, ci de riscul de a trăi în o lume în care valorile/ traditiile se vor aplatiza, devenind un „mixt” „folosit” după principii „de piată”. De la distanta termenilor globalizatori se estompează ideea că Asia e populată de sute de etnii, cu civilizatii/ culturi aparte. Că modul în care s-au constituit statele nationale (teritoriu, limbă natională, vocabularul aferent) în Europa a comportat, cu toate similitudinile aparente, multe diferente. Ca oriunde, si în Asia s-au creat, în timp, limbaje proprii unor tipologii umane. Antoine Meillet scria că a crea un limbaj înseamnă a crea un vocabular. S-a încercat să se explice fenomenele care au loc cînd o limbă de cultură constituită întîlneste una „în curs de constituire”, prin conceptul de „limbă suprapusă” (roofing language). Asa s-a definit aportul latinei în vestul Europei, slavonei si elinei în est-sud-est. În Asia aceste limbi suprapuse au avut trei mari directii, cu specificul lor: dinspre India, China si zona arabo-persană. Poezia a avut în Asia rol nuantat fată de Occident, dincolo de aspecte care tin de geografie – ar putea fi dezbătut rolul religiei, în varii zone, la propagarea unei limbi sau a poeziei (unor genuri poetice). Răspîndirea budismului s-a făcut în paralel cu a limbilor cărtilor sacre în India (sanskrita, pāli). În siaj, au circulat termeni poetici, genuri literare etc. Întrebînd care a fost influenta pāli , în care circulau cărti canonice majore, ca Tipitaka , ne amintim că au circulat, spun documente budiste, în arealul sud-est asiatic multe opere în limba asta . Relatiile culturale dintre India si China au rădăcini vechi. În Mahabharata sînt referiri la China. Unii spun (ex.: Arnold Toynbee) că o întreagă cultură a fost servită pe tavă Chinei . Budismul a servit acestei relatii. Se discută cum a functionat acest schimb cultural, cine/ cît a dat, cu analize legate de statele din jur (Laos, Cambodgia, Vietnam, Birmania etc.). Neuitînd că a existat „comunicare” la nivel cultural/ religios între China, India si zona lingvistică arabo-persană, e cert că aportul culturii, civilizatiei si limbii chineze a fost major pentru tările din zonă, inclusiv Japonia.
Cînd, occidentalii ajung în fata unui text într-o limbă asiatică, adesea au probleme. Obiectivul oricărei traduceri trebuie să fie, din punct de vedere lingvistic, preluarea întregului bagaj de sensuri/ simboluri cu mijloacele altei limbi, ajungînd atît pe tărîmul calcului lexical, cît si al unui gen de creativitate lexicală. Permeabilitatea lingvistică , adică disponibilitatea unei limbi pentru transferul de structuri în o alta ne conduce la punctele slabe (Schwache Punkten) – structuri care manifestă goluri în ce priveste posibilitătile expresive globale, în care transferul lingvistic e favorizat de incompletitudinea paradigmelor existente ca atare . Toate limbile asiatice ridică probleme de traducere în limbi occidentale, nu totdeauna/ deplin rezolvate. În unele tări (ex.: Birmania) guvernul a promulgat legi privind stabilirea unor termeni în limbi occidentale. Se folosesc, de multe ori, legat de obiceiuri, traditii, cultura Asiei termeni ca: folclor , religie, mitologie, cronică s.a. Nu totdeauna definirile astea sînt potrivite. De pildă folclor este un cuvînt destul de depărtat de semnificatiile locului. În Thailanda se discută mai multi termeni, printre care: khatichonwitthaya, propus de Kingkaew Attathakora : studiul modurilor de viată în acord cu obiceiurile grupurilor etnice, praphenii saat (stiinta obiceiurilor), propus de Phya Anumanrajadhon, sau khatichaoban (moduri de viată ale oamenilor locului/ din cele mai vechi timpuri) – Kulab Mullikamat . În Thailanda si alte tări asiatice sînt dezbateri pentru acceptarea unui termen cît mai cuprinzător/ explicit.
La fel, cînd analizăm istoria literaturii japoneze trebuie avut în vedere că evolutia n-a fost dictată de aceleasi legi ca în Europa – nu avem de a face cu aceleasi „curente literare”, aceleasi dezbateri pe aceleasi teme, desi sînt si puncte comune.
Dar sînt normele de apreciere/ analiză la fel în Japonia fată de, să zicem, România? Edgar Papu (1908-1993) scria că sînt trei căi prin care un poet intră în galeria valorilor universale: 1. îmbogăteste, perfectionează unele expresii dinainte existente, dar nedesăvîrsit exprimate (M. Eminescu – a îmbogătit Romantismul; cel mai mare poet al categoriei departelui – proiectînd dimensiunile acesteia în infinitul spatiului si timpului genezic,care are punctul de plecare la Novalis; Eminescu a adus în romantism o inversare a relatiilor între om si cosmos.); 2. introduce noi elemente (amintind pasul de la trecerea de la primele demersuri de obiectivare ale romantismului la neoromantism, cu exemplificări tot pe M. Eminescu – problema semnificatiei dulcelui, preluată de la Lamartine, înglobînd si dorul s.a.); 3. ajunge precursor al unor germeni anticipatori pentru viitor (în Odă în metru antic, Eminescu dezvoltă o întreagă dialectică existentială; relatia national-universal este analizată si exemplificînd cu Lucian Blaga, personalitate complexă, caz unic în literatura noastră: un mare poet este si un mare gînditor, a elaborat un sistem filosofic, s-a afirmat si în dramaturgie, eseistică, publicistică si memorialistică). Istoria formelor (a structurilor interne, în acceptia lui Edgar Papu, în Evolutia si formele genului liric, dar si cea a structurilor exterioare, a tiparelor – ritm, rimă, strofă etc.) poeziei se identifică, în mare, cu istoria poeziei însăsi. Indiferent de forma fixă adoptată (catren, gazel, rondel, acrostih, sonet, haiku s.a.) poezia românească si-a demonstrat capacitatea de asimilare. Uneori poate nu foarte solid constientizată teoretic, experienta formelor fixe s-a îngemănat cu consolidarea deprinderilor exigentei literare – de pildă, se stie că Alexandru Macedonski a lucrat să perfectioneze Poema rondelurilor pînă înainte de a trece porta către „dincolo”. La urma urmelor, desi unele forme fixe au fost definite/ elogiate în varii moduri (sonetul – „eveniment sacru”, „împărtăsanie revelatoare”), negate/ contestate s.a., este bine să întelegem că tin de tehnica poetică, nu înseamnă altceva decît tot poezie. Paul Valery, de pildă, scria că sonetul te determină „să consideri fondul si forma egale între ele”.
Urmînd drumul istoriei poeziei, dar construindu-si propria lor istorie, formele fixe sînt indisolubil legate de tensiunile/ seismele si asperitătile generale din artă. Textele trubadurilor arată că foloseau un mare număr de forme prozodice – atrăgînd perfectionarea mijloacelor de expresie. Canonul oferă disciplină, cizelare, rafinament – aici ne apropiem de ce înseamnă epoca modernă si în artă. Poate că un avatar al globalizării tine de cum s-au propagat modernitatea/ postmodernitatea – amintim că F. Jameson considera postmodernismul „logica culturală a capitalismului tîrziu ”. Acestea, începînd din Occident, au influentat/ dinamizat asa fel înfătisarea literaturii, că s-a ajuns si la a re-discuta statutul formelor fixe în poezie care, după unii firesc, după altii fortat/ neavenit, a suferit în timp transformări. Să fie altfel la haiku? Schimbările propuse îmbracă două aspecte de neeludat: formal, tehnic, si al doilea, care vizează o întrebare de altă natură – prin internationalizare, respectiv schimbările prefigurate pe acest fundal (dar si al progresului/ istoriei), haiku poate rămîne o imagine a spiritului yamatō sau se poate trece peste răspunsul acesteia.
Recent, Ioana Bot scria (în Sensuri ale perfectiunii. Literatura cu formă fixă ca încercare asupra limitelor limbajului, Cluj, 2006) despre lipsa unei „poetici generale a formelor fixe”, în ideea în care conceptul de formă fixă „are vîrsta culturii umanitătii”, avînd în vedere o idee de bază cărtii: forma/ formalismul trebuie întelese în sensul unei manifestări diacronice a doctrinelor/ ideilor/ ideologiilor vremii, dar si ca ideologie/ mijloc ideologic de generale/ decantare a unor aspecte legate de ordinea dinafara limbajului, formele fixe fiind si căi/ mijloace de aplicare (si) estetică a socialului/ politicului (exemplificare: în Contrareformă sau dezvoltat forme poetice pentru a „îmbrăca” teologicul). În fond, amintea autoarea, am putea căuta în adîncul istoriei, de la Platon, orfici si înainte, dorinta de forme fixe, dinainte de religii, de preocuparea tuturor pentru „conventionalism”. Astfel, de la Platon, trecînd prin etapele sugestive ale istoriei, căutarea/ preocuparea pentru formele fixe ajunge „element de mentalitate definitoriu pentru spatiul european”. Iesirea din formalism este un alt subiect de dezbatere.
Altă discutie tine de substanta/ motivatiile/ rolul (si social) si extinderea/ aria de cuprindere a formelor fixe în poezie (mai ales dacă încercăm a evalua exclusiv în interiorul unei limbi/ literaturi nationale), fată de Asia – inclusiv zona persano-arabă. Putem vorbi si de unele zone europene (Sicilia medievală, Florenta lui Petrarca, Franta, Anglia), pînă către sfîrsitul secolului al XVII-lea, al XIX-lea si al XX-lea, atunci cînd si ideea de poezie se află în fata unor schimbări, în strînsă conexiune si cu discursul poetic de tip experimental.
Revenind la haiku, sînt o serie de întrebări: „modernizarea” tine de formă, de fond, afectarea relatiei cu traditia sau, în final, de posibilitatea ruperii relatiei speciale cu sufletul japonez, care l-a făcut, la urma urmelor, să fie ce este pînă către zilele noastre? Pînă unde poate „suporta” schimbările fără a se ajunge la acumulare distructivă? Internationalizarea lui este dăunătoare relatiei cu spiritul yamato sau nu?
În discutiile comparatistilor s-a relevat că receptarea oricărui text literar (în particular străin, dar nu numai), rămîne adesea tributară cîmpului/ notiunilor politice, filosofice, religioase si estetice. Joseph Jurt avansa ideea „sociologiei receptării/ Rezeptionssociologie . Am putea discuta si în cazul haiku inclusiv prin astfel de grilă. În România, ca mai oriunde, haiku a fost preluat mai curînd ca formă de poezie fixă – prin raportarea la formă, celelalte elemente legate de textura internă fiind abordate (parte si întelese) ulterior. Nu cred că putem vorbi de haiku după toate canoanele pe care le respectă (sau ar trebui să le respecte) japonezii nicăieri în lume, dacă ar fi să privim stricto senso, pornind de la diferentele multiple pe care le incumbă elementele de gramatica civilizatiilor. Haiku este un produs spiritual al unei culturi anume, cu tot ce înseamnă ea dar, trecînd peste granite, drumul (cu sau fără kigo, kidai s.a.) este spectaculos, plin cu obstacole si dificil de „prezis”.
Dar, dincolo de toată această discutie despre reguli, canoane, granite, rămîne gîndul de o clipă, sugestia, tăcerea si cuvîntul care, alăturate, înfloresc în haiku.

F. Jameson, The Political Unconscious: Narrative as a Socially Symbolic Act, N.Y., Cornell Univ. Press, 1981 – „political perspective”: „the absolute horizon of all reading and all interpretation”.

Tsuji, Shigebumi, Dentoo: Sono sooshutsu to tensei/ Tradition: Its construction and transmigration, Tokyo, Shinyoo Sha, 2003, p. 73-74.

Walker, Janet, The Japanese Novel of the Meiji Period and the Ideal of Individualism, Princeton Univ. Press, NJ, 1979, p. 6.

Pollack, David, Reading Against Culture. Ideology and Narrative in the Japanese Novel, Cornell Univ. Press, Ithaca & London, 1992, p. 55.

Idem, p. 54

Kinsui, Satoshi: The influence of translation on the historical development of the Japanese passive construction, în Journal of pragmatics, 28, Elsevier Science, Amsterdam, 1997; si: The Influence of Translation upon the Historical Development of the Japanese Language, Faculty Center, Hacienda Room, UCLA, 2002 s.a.

Nida, E.A., Intelligibility and Acceptability in Verbal Communication, in Georgetown Univ. Round Table ’87: Language Spread and Case Studies, ed. P.H. Lowenberg, 1987.
A.L. Siang Yen, English to Japanese – to What Extent Can Translation Be Accurate, în Translation Journal, vol. 6, nr. 3, iulie 2002.

Silverstein, Michael, Language structure and linguistic ideology, în Proceedings of the 15th Annual Meeting of the Chicago Linguistic Society, 2, p. 193-247, 1979; Ideologiile lingvistice: „any sets of beliefs about language, articulated by the users as a rationalization or justification of perceived language structure and use” – p. 193

Grace, G.W., The Linguistic Construction of Reality, London, Croom Helm, 1987.

Whorf, B.L. 1956 a (1939), The relation of habitual thought and behavior to language; 1956 b. (1940), Science and linguistics; în: ed. Carroll, J.B., Language, Thought, and Reality: Selected Writings of Benjamin Lee Whorf, Cambridge, MIT Press, 1956, p. 134.59, p. 207.

Levinson, S.C., From outer to inner space: linguistic categories and non-linguistic Thinking, în The Relationship between Linguistic and Conceptual Representation, ed. J Nuyts, E Pederson, p. 13-45, Cambridge Univ. Press, 1997 – Levinson discută despre natura categoriilor limbajului fată de cele ale gîndirii pe niveluri structural (liniar, obligatoriu), social (pragmatic, public) s.a.

Levinson S.C., Bowerman M, eds., Language Acquisition and Conceptual Development, Cambridge Univ. Press, 1997

K., Edward, Utamakura, Allusion, and Intertextuality in Traditional Japanese Poetry, New Haven, Yale Univ. Press, 1997.

Noin (988-?), nume real Tachibana nō Nagayasu (a studiat poezia cu Fujiwara nō Nagato); pomenit de poeti, de la bonzul Saigyo, 1118-90, la Bashō. Unul din cei 100 (nr. 69) de poeti antologati în Hyakunin isshu – 100 de poeme waka (tanka), compilată în sec. al XIII-lea de Fujiwara nō Sadaie, numit Teika). Antologia poemelor lui, Noin oshi Shu, 257 de creatii (remarcate pentru calitătile descriptive): compilată între 1044-1049.

Drumul îngust spre îndepărtatul Nord.

Culegerea celor zece mii de file sau celor zece mii de vîrste (yō: vîrstă, generatie). 4496 de poeme grupate tematic (20 de cărti), din peste 400 de ani.

A scris cca. 18000 de haiku.

Tohta, Kaneko, haiku nyūmon/ Introduction to Haiku, Tokyo: Jitsugyo no Nihonsha, 1997 – cf. Richard Gilbert, Yūki Itō, Tomoko Murase, Ayaka Nishikawa and Tomoko Takaki,The Season of 'No-Season' in Contemporary Haiku: The Modern Haiku Association Muki-Kigo Saijiki, Faculty of Letters, Kumamoto Univ., March 2006, Publication: Simply Haiku Journal 4.2 (Summer 2006). Kaneko Tohta (n. 1919) – actualmente presedinte de onoare al Modern Haiku Association.

Simply Haiku, Autumn 2006, vol 4 no 3, The Heart in Season: Sampling theGendai Haiku Non-season Muki Saijiki,Translators: Yūki Itō, Tomoko Murase, Ayaka Nishikawa, Tomoko Takaki, Compiler and editor: Richard Gilbert.

Op. cit.

Un saijiki, traditional, are 7: jikō (timp si anotimp), tenmon (fenomene naturale), chiri (geografie), seikatsu (viată zilnică), gyōji (evenimente sezonale), dōbutsu (animale), shokubutsu (plante); sectiunile pot fi combinate uneori – avem saijiki cu 6 sectiuni, de exemplu. În Simply Haiku, toamnă, 2006, vol. 4, nr. 3, The Heart in Season:Sampling the Gendai Haiku Non-season Muki Saijiki,Translators: Yūki Itō, Tomoko Murase, Ayaka Nishikawa, Tomoko Takaki, Compiler and editor: Richard Gilbert – muki saijiki are 6 sectiuni; lipsesc jikō si gyōji – „ Muki Saijiki nu e calat pe anotimpuri”, propunînd noi sectiuni: ningen (uman), bunka (cultură) – în „spiritul contemporan al haiku”.

Susumu Takiguchi – Interviu cu R. Wilson, Simply Haiku, vol. 1, nr. 2, aug. 2003.

Idem.

Tsubouchi Nenten, An Introduction to Haiku/ Haiku Nyūmon, Tokyo, Sekai Shisōsha 1995, 1998, cf. Richard Gilbert, Kigo and Seasonal Reference in Haiku: Observations, Anecdotes and a Translation, în Simply Haiku 3, 3, toamnă 2005.

„Challenging Conventions”, „Charting Our Future”.

Susumu Takiguchi - Interviu cu Robert Wilson… 2003.

Toynbee, A.J., Civilisation on Trial, New York, Oxford Univ. Press, 1948, p. 90.

Aperçu d'un histoire de la langue grecque, Hachette, Paris, 1930.

Goebl, Hans, Problems and Perspectives of Contact Linguistics from a Romance Scholar's Point of view/ Ureland, Sture P., Some Contact-Linguistic Structures in Scandinavian Languages, în Language Contact in Europe (al XIII-lea congres international de lingvistică, Tokyo 1982 (Goebl, p. 125-150, Ureland, p.31-79)

Vezi si: S. Jayawardhana, Handbook of Pali Literature, Colombo, Sri Lanka, Karunaratne & Sons, 1994; Wilhelm Geiger, Pali Literature and Language, New Delhi, Oriental Books, 1978.

Vezi si: U Ko Lay, Guide to Tipitaka, New Delhi, Sri Satguru Publications, 1990.

Cărti non-canonice, cronici, manuale: gramatici, lexicoane, lexicografii, cărti de poetică, retorică s.a..

Un domeniu în dezbatere: artele martiale. Se discută întrepătrunderile dintre stilurile din China si India, originea lor s.a.

Durchlässigkeit der Sprachen - E. Coseriu, Sprachliche Interferenz bei Hochgeibildeten, în Festschrift für Werner Betz, Tübingen, p. 97.

Idem, p. 92.

Sensul cuvîntului folclor are adesea conotatii peiorative, suscitînd discutii. Folosit prima dată în 1846, revista Antenœrum; compus din folk (popor) si lore (stiintă).

Kingkaew Attathakora, The Folk Religion of Ban Nai, A Hamlet in Central Thailand, Bangkok, Khurusapha Press, 1968.

Kulab Mullikamat, Khatichaoban (Folklore), Bangkok: Chaunphim, 1966.

Fredric Jameson, Postmodernism, or, The Cultural Logic of Late Capitalism, Durham, Duke University Press, 1991.

Cf. Romanistische Zeitschrift für Literaturgeschihte, 1979, 1, 2.