Despre o închipuită întâlnire cu Ommar Khayyam - Revista Poezia, iarnă 2004

Seara fusese muiată în zîmbetul lui Quzah , curcubeul. Nisipul înghiţise soarele pînă ce în locul lui au apărut stelele.
Omul mă privi zîmbind. Băgase de seamă privirea-mi furişă către fata cu faţa acoperită de un litam .
- Mănîncă, tinere. Odihna şi mîncarea vor face ca Wadd să-şi afle mereu sălaş în trupul tău. Soarta încă nu şi-a dezvelit obrazul în faţa ta, ca s-o poţi vedea. Trebuie să fii puternic, pentru că Allah ţi-a dat, se prea poate, o potecă lungă a vieţii.
Trecuse ceva timp de cînd îi văzusem pe cei doi apropiindu-se. Dar timpul nu înseamnă nimic în faţa nisipului deşertului care te aşteaptă. Dacă inii nu vor ascunde drumul poate voi ajunge la micul sat pe care-l căutam. Dar, acum, eram aici, în ăst loc în care totul părea că aduce aminte de alte timpuri, ruinele coşmeliei de lîngă mine mă duceau cu gîndul la un străvechi awasim la poarta căruia călcau copitele minunaţilor armăsari cu coada lungă, dreaptă .
Omul mi-a întins o turtiţă al-qurs , abia făcută. Flăcările şerpuiau ca nişte vipere în întunericul nopţii. Din ceruri ne privea strălucitoare luna de qamar . Lumea începuse să se adune.
Dintre erguri venea obosită o femeie, un ou din iatac care se aventurase în întuneric . Poate încercase, prin ştiinţa strămoşilor, să-şi ghicească viitorul în fluieratul innilor, 'azif-al-innan. Lângă o uşă dărîmată un galandar aştepta curgerea timpului, privind nepăsător în gol. Se anunţa o noapte petrecută în poveşti care evocă fapte de vitejie, versuri, legende, o layal as samr! Fiecare fericit pe care armăsarul sorţii (Quari'-u-d-dahr), călăuzit de ši'ra , îl adusese în deşertul vieţii acum, aici, va putea să-şi bucure auzul cu vorbele pline de har ale poeţilor.
O melodie aspră, de o frumuseţe stranie se auzea în noapte.

La porţile iubirii am îndrăznit abia:
Şi teama mă cuprinse de cine-n prag ivi-se.
Nu-ncearcă gustul morţii, nici cupa de plăceri
Acel ce nu iubeşte; şi ochiul său închis e.
Erau versurile lui Abbas ibn Al'-Ahnaf , La porţile iubirii. Noaptea era minunată. Dumnezeu a fost darnic dăruindu-ne asemenea clipe! Omul din faţa mea se aplecase către foc, punînd cîteva vreascuri. Privindu-mă de sub pînza care-i acoperea obrazul, fata a şoptit:
- E un sa'ir preadăruit cu har, de departe, din Farsistan. În tabără este şi amzda şi derbuka . Venit ei de departe pentru asta noapte.
Peste puţină vreme treburile s-au gătat şi toţi s-au adunat lîngă flăcări în astă seară din luna mehr.
- Se spune că luna mehr este a prieteniei, mehrabāni, cum se spune la mine acasă. Oamenii mănîncă, se simt bine împreună, cum facem noi acum, a deschis seara omul din faţa mea. Este a şaptea lună din anul solar al străvechilor perşi. Soarele care ne dăruieşte căldura şi viaţa este acum în zodia mizān (a balanţei). O să povestesc despre materie, despre poezie şi despre vin şi însuşirile chipului frumos. Materia este un lucru de neînţeles pentru mulţi. Înseamnă şi zar (aur), eksir (elixirul) Soarelui, şi sim (argint), elixirul Lunii, şi vinul, dar şi femeia din inimile noastre. Înseamnă totul! Iar acest tot este însufleţit, pus în mişcare de Allah, zic unii, alţii zic că de un principiu aparte. Spuneam odinioară :
(acompaniat de derbuka şi amzda a psalmodiat) :
Priveam uimit olarul cum harnic modela,
Deodată auzit-am o bucată de argilă:
Rugîndu-l pe şoptite: „Frămîntă blînd, ai milă!
Un om la fel ca tine am fost şi eu cîndva” .
Omul are o putere mare de la Dumnezeu: vorbirea. Dar cel „care are darul vorbirii, dar care n-are darul scrierii nu e desăvîrşit şi e asemănător cu o jumătate de om, fiindcă darul scrierii este un mare dar”. „Scrierea înalţă omul de o treaptă joasă pe o treapăt înaltă… înalţă omul de pe treapta omului pe treapta îngerului, iar pe diavol de pe treapta diavolului pe treapta omului… Primul om care a folosit scrierea a fost Tahmuras”. Dar „cuvîntul fără pană este la fel ca sufletul fără trup. Califul Ma’mun a zis: «Fie ca Allah să binecuvînteze pana. Cum poate capul meu să cîrmuiască ţara fără pană?… Ea vorbeşte plimbîndu-se pe pămînt. Albimea ei întunecă, iar negreala ei luminează»…”. Se spune că fratele unui rege fugise din ţară şi, fiind numit nesupus, a scris cîrmuitorului: „Tu ai sabie, eu am pană. Să vedem care dintre noi este mai puternic”. Dar nimic pe lumea asta nu ar avea noimă dacă n-ar fi cîteva lucruri precum: vinul, chipul frumos şi, poate mai ales poezia. Vinul „alungă supărarea, înveseleşte inima şi împlineşte trupul, înlesneşte mistuirea mîncării grele, îmbujorează obrajii, înviorează şi albeşte pielea, ascute ţinerea de minte, pe cel zgîrcit îl face darnic, pe cel fricos îl face cutezător şi [îl face] să îi scadă boala. Băutorul de vin e de obicei sănătos… Unii clarvăzători au numit vinul piatra de încercare a omului curajos. Alţii îl numesc criticul raţiunii, alţii măsura cunoştinţelor, alţii criteriul talentului… În rai sînt multe băuturi, însă vinul este cea mai grozavă bunătate a raiului.” Cît despre chipul frumos (şi mă privi zîmbind)… nu doar tinerii, ci şi „învăţaţii socotesc chipul frumos o mare fericire… Se spune că fericirea plăcutei vederi are aceeaşi înrîurire asupra stării oamenilor ca şi conjuncţia fericită a planetelor pe cer. Cînd omul se aşează alături de un chip frumos, viaţa devine pentru el veselă, dispare supărarea şi treburile îi merg bine… Unii spun că un chip frumos este semnul adevărului…” Despre chipul frumos s-au spus aşa de multe, ca şi despre nefericirea pe care o naşte pierderea companiei lui. Toate acestea, vinul, aurul, curgerea vremii, chipul frumos, toate au locul lor în cămara poeziei. Dar, acum, poate că e mai bine să ne bucurăm că sîntem dăruiţi cu puterea de a cânta, căci:
„Eu sînt minunea lumii”, spunea ieri trandafirul.
„Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
Cînta privighetoarea şi repeta zefirul:
„O zi de fericire, un an de lacrimi cere”.
Şi să preţuim iubirea, pentru că totul trece, bucuria, dar şi tristeţea:
Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
Mereu aceleaşi stele s-or învîrti-n azururi.
Din cărămizi făcute din trupul tăui, n-ai teamă,
Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.
Noaptea s-a scurs repede, prea repede în poezie şi cîntec, dar omul din faţa mea, cu faţa acoperită – cineva a spus că era căutat de oamenii şahului, alţii că se ascundea din cu totul alte motive, dar cine mai ştia? – nu a mai recitat nimic. Nu ştiu cînd, în ce fel, a dispărut înainte de zori. Nici fata nu mai era. Am întrebat pe unul dintre cei care beau apă lîngă mine, înainte de a pleca spre una din cele patru zări, cine era acel om.
– Un mare cititor al tainelor cerurilor şi un sa'ir preadăruit cu har, de departe, tocmai din Farsistan. ’Umar Ibrāhīm al Khayyāmi Gijat ad-Din Abū-l-Faht, îi este numele, dar i se mai spune mai spune Omar Khayyam.