Despre foc, poezie, viaţă, purificare,sfârşit/început de drum şi reânviere - Revista Poezia, toamnă 2006

„Si din tron ieseau fulgere si glasuri si tunete; si sapte făclii de foc ardeau înaintea tronului, care sînt cele sapte duhuri ale lui Dumnezeu”

Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul, cap. IV, 5

„Oare nu este aceasta o rînduială de la Domnul Savaot că popoarele se trudesc pentru foc si neamurile se muncesc pentru nimica toată”.

Avacum, II, 13

Focul, pe care omul l-a cunoscut si l-a folosit din cele mai vechi timpuri, sau de care s-a temut, este unul din elementele primordiale ale vietii. Fiecare popor a avut legendele, miturile si „explicatiile” originii, prezentei si actiunii focului, dar si modele comportamentale/ de gîndire legate de acestea. Pentru chinezi tot ce se petrecea/ apărea în natură putea fi explicat/ încadrat în cinci mari categorii, simbolizînd cele cinci elemente: foc, pămînt, metal, apă si lemn. În notatia ideogramatică chineză cele cinci elemente au mai mult semnificatia de cinci „miscări”, relevînd evolutia, fiecăreia corespunzîndu-i o anume functie, si, implicit, structură. Cele cinci elemente exprimă, în diverse relatii la un nivel ridicat de complexitate, dinamismul raporturilor stabilite în cursul evolutiei între elementele „de bază” ale „principiului binar” Yang si Yin. Astfel, în stiintele elaborate de la o astfel de schemă (acupunctura, presopunctura s.a.), focul semnifică, în inii mari, preponderenta Yang-ului, iradierea/ actiunea căldurii, miscarea, extinderea/ expansiunea, accelerarea, ascensiunea s.a. În „miscarea” foc este inclusă functia „sînge” (sistemele cardiovascular si nervos).
Doctrina hindusă este impregnată de simbolismul focului. Agni, Indra si Sūrya sînt focurile lumilor terestră, cerească si intermediară, sau altfel spus, focul obisnuit, trăsnetul/ fulgerul si soarele. În complicatul sistem hindus se poate vorbi si despre două focuri: al penetrării/ absorbtiei si al distrugerii (un alt mod de manifestare al lui Agni). În panteonul vedic Vahni (sau Agni) este una din divinitătile de prim rang, sub forma soarelui fiind izvorul energiei cosmice, iar ca foc sacrificial primeste ofrande pentru toti zeii. Si, cu toate că la hindusi nu se poate vorbi de un cult al focului, Agni este invocat obligatoriu în orice ritual.
Astfel, în Nātyaśāstra (tratat de artă dramatică), enciclopedie a artei si culturii indiene, atribuit lui Bhārata-Muni (sec 2 e.n.), scrie (cap. III, Venerarea zeitătilor scenei) că maestrul de ceremonii, după purificări si săvîrsirea unor ritualuri, va trebui să consacre scena/ sala de spectacol si prin închinarea la Agni (III, 1-9), se va desena mandala si, în partea de sud-est, va fi si Agni/ Vahnu, căruia, spre deosebire de ceilalti zei care vor primi ofrandă ghirlande albe si pastă de santal albă (III, 35), i se vor oferi ghirlande si pastă rosie, recitîndu-i-se o mantra (III, 56):
„O, tu Agni, cel care te hrănesti cu sacrificii,
gura zeilor, cel mai ales dintre zeii alesi,
cel cu stindardul de fum,
primeste ofranda pe care ti-o aducem”
În Bhagavad Gīta, atribuită lui Śankarā (780/788-820), se vorbeste despre natură (prakati), de „seria celor 16” (5 forte/ indriya ale cunoasterii, 5 ale actiunii, simtul intern/ manas si cele 5 tanmātra/ elemente subtile, dar si despre cum unul din cele 5 elemente subtile, forma/ rūpa, generează focul/ agni). (IV, Yoga cunoasterii si a faptei, 25, 26):
– „unii yoghini aduc sacrificiu zeilor;
altii sacrifică în focul lui Brahman
sacrificiu pentru sacrificiu”
– „unii sacrifică simturile, începînd cu auzul,
în focul stăpînirii de sine
altii sacrifică obiectele simturilor, începînd cu sunetul
în focul simturilor”.
Focul are loc si pe alte paliere ale mitologiei indiene. Astfel, în mitologia Brāhmanelor si Upanisadelor, realitatea este descrisă pe trei paliere: 1. macrocosmosul (adhidaivata), cu elementele sacre: spatiul, soarele, focul, luna, aerul, apa si pămîntul; 2. microcosmosul (adhibhūta) vietuitoarelor, în prim plan al omului – alcătuit din trup si suflurile vitale, cu paralele în plan divin, al elementelor macrocosmosului; 3. realitatea sacrificială (adhiyajña), orizontul realitătii medii, între micro si macrocosm; creează armonia/ stabilitatea lumii, si prin transferuri/ echivalente magice.
În Tarka-Sasgraha (par. 11), tratat de ontologie Vaiśesika si logică Nyāya (atribuit lui Annambhanma, dravidian, reprezentant al celei de-a treia si ultima perioade a logicii Nyāya; începutul secolului al 18-lea), universul stă sub semnul a sapte categorii (padārtha), una fiind dravya – substanta; sînt nouă substante, una dintre ele – focul:
„Focul (tejas) este cald la atingere si este de două feluri:
etern si neetern. Sub formă de atom (paramāṇu) este etern,
sub forma de produs (kārya) este neetern…”
Focul este simbol sacru, esential si în mazdeism. Dacă citim Yasna (lb. pahlavi : Izeschneh/ Sacrificii/ Ritualuri către zei) (lb. sanskrită: Yajna) , alcătuită din 72 de părti/ capitole, numite Hî, majoritatea rugăciuni către diferite divinităti, constatăm că focul e cît se poate de prezent. În timpul maniheistilor în Persia exista un principe al focului. Se stie că, întors acasă, Mani a fost închis din cauza unei acuzatii a lui Kêrder, conducătorul magilor (môbadan môbad) si a principelui focului (hêrbadan hêrbad).
Sistemul cronologic tibetan, combinatie dintre cel chinezesc si cel indian, tine seama de cicluri de 12 (folosit pentru măsurarea perioadelor scurte de timp, în care fiecare an poartă numele unuia dintre cele 12 animale zodiacale: soarece, bou, tigru, iepure, dragon, sarpe, cal,oaie, maimută, pasăre, cîine, porc) si 60 de ani ai lui Jupiter (anii animalelor: combinati cu cele 5 elemente: lemn, foc, pămînt, fier, apă, fiecăruia corespunzîndu-i o pereche de animale, primul fiind considerat mascul, al doilea femelă).
Si la vechii greci, focul a păsit dincolo de Olimp, din poala Hestiei, către gîndurile oamenilor.
Anaximandros (cca. 610–546 î.e.n.), filosof care, prin origine, apartinea categoriei de tehnicieni si navigatori milesieni (din Milet), prieten cu Thales si trăitor la Samos pe vremea cînd acolo erau si Anacreon si Pitagora a fost, după Aelianus, în fruntea grupului care a întemeiat colonia Apollonia, pe tărmul trac al Mării Negre. După Teofrast, el a folosit primul cuvîntul principiu – arhè. Explica unitatea lucrurilor în multiplicitatea lor plecînd de la o substantă comună concretă, principiu filosofic prim – àpeiron . Mereu au fost controverse asupra acestui termen, dacă semnifică infinit sau indeterminat, atribuindu-i-se varii acceptiuni: infinitate a materiei în timp, în spatiu, materie infinită, indeterminată calitativ. Doxografi ca Simplicius sau Alexandros din Aphrodisia considerau apeiron-ul o substantă omogenă, cu anume determinatie, deosebită de cele patru elemente (pămînt, aer, apă, foc) si, numai în acest sens, nedeterminată sau nedefinită în raport cu ele, poate ceva intermediar. Anaximandros a schitat si un model al nasterii universului din àpeiron, datorată existentei a două forte contrarii – caldul si recele.
Empedocles (cca. 484-430 î.e.n.) considera că baza tuturor fenomenelor naturii constă în patru elemente materiale (pămînt, apă, aer, foc) pe care le numea principii, precum si două forte: ura si dragostea, că lumina este ceva purtat care se întinde între noi si pămînt.
Heraklit din Efes (cca. 540 – 470 î.C.), din neamul Codrizilor, străvechi basilei ai Efesului, considera contrariile o conditie a tuturor lucrurilor, generînd progresul, miscarea. Elementul care stă la baza tuturor lucrurilor este focul.
Conubium sau căsătoria romană legitimă (iustum conubium) e una dintre institutiile fundamentale ale Romei, încă de la fondare. Important era aspectul consensual, în vechime sotii fiind uniti prin ceremonia sacră a apei si focului.
Si în crestinism focul si-a găsit loc (în afara elaboratei „geografii” a Infernului). Grigore cel Mare, fost ambasador la Constantinopol, erudit, muzician rafinat, a studiat muzica bizantină aducînd în Apus „okto-ehos”/ „cele opt glasuri” (biserica romano-catolică le va numi „moduri”): protos ehos (glas de re), simboliza aerul, deuterus ehos (glas de mi) – pămîntul, tritros ehos (glas de fa) – apa, tetrardos ehos (pe nota sol), simboliza focul. Acest sistem muzical a constituit baza teoretică a muzicii cultice/ culte o lungă perioadă istorică (cca. 12 secole). În vremea lui Bach s-au pus bazele teoriei tonalitătilor temperate, pornind de la „modurile” medievale sistematizate de Gioseffo Zarlino (1517-1590): ionianul (do major) si eolianul (la minor) cu variante/ transpunerea lor pe toate treptele scării cromatice.
Peste timp, focul a ajuns să ardă mai abitir în inima oamenilor si prin pana poetilor care zugrăveau chinurile, arderea în focul iubirii. La mii de ani după ce s-au scris Vedele, după sosirea islamului, în mitologia căruia au dăinuit si ğinii cu trup de flacără, Amir Khusrau Dehlavi (1253-1325), scria în ghicitorile sale (folosind metafore cu dublu înteles: în hindi: naat – femeie, în persană, arabă – foc)
„Uneori văd o femeie
Doar se uită pe furis si dispare
Sînt amuzat
Cum poate apa să contină un asemenea foc în ea?” (bijli – fulgerul)

„Femeia îsi cară focul în cap,
asteptîndu-si fără sperantă iubitul;
corpul ei se topeste, nu pare să se mai controleze
plînge si plînge pînă se prăbuseste”. (mombatti – lumînarea)
Iar Bulleh Sah, într-o manieră care aduce aminte de Khayyam:
„Nici dintre păcătosi nu sînt, nici dintre sfinti
Nici fericit si nici nefericit
Nici apelor si nici pămîntului nu apartin
Nici foc, nici aer eu nu sînt
Stiu ce nu sînt”.
Seicul Noor -Ud-Din Noorani (1376-1438), cunoscut ca Nund Rishi, poet considerat sfînt, fondator al Ordinului Ushi, a compus shruk/ śruk (din sanskrită: śloka ), în care cînta non-violenta, dharma, yoga, karma, toleranta, respectul fată de toate credintele, egalitatea, iubirea universală etc. Colectiile sale, Nur-nama si Rishi-nama, relevă influenta lingvistică persano-arabă. Versurile sale (śruk) cuprind proverbe, parabole, mostre de întelepciune populare în Kasmir, cunoscute ca Seic Shrukhs, în limbaj comun, nesofisticat. Scria:
„Dorinta este ca lemnele din pădure
ce nu le poti transforma în scînduri, grinzi ori leagăne
pe cel pe care îl doboară
Îl va transforma în cenusă”.

„Îndrăgostitul e cel ce arde odată cu iubirea.
Sinele lui este lustruit ca aurul.
Cînd inima omului este aprinsă de flacăra iubirii
Atunci poate atinge Infinitul”.
Focul este prezent si în Coran. Printre cele mai elocvente exemple este Sura Mesei, V, 76: „Necredinciosi sînt cei ce zic: «Dumnezeu e Mesia, fiul Mariei». Doar a zis Mesia: „O, fii ai lui Israel, serviti lui Dumnezeu, Domnul meu si Domnul vostru; cel ce adaugă lîngă Dumnezeu încă altă fiintă, pe acela îl opreste Dumnezeu de la rai si locuinta sa va fi focul si cei nelegiuiti nu vor avea ajutor”.
Postul (sawm, plural siyam/ persană saum, plural seyam) – este explicit arătat în Coran ca o continuare a legii din crestinism sau a celei ebraice dar, pentru a crea diferenta, cel putin în cazul acesta, Mohammad l-a asezat la data specifică: Ramadānul (Focul cerului ) sau Luna Revelatiei care, se pare, era o lună sfîntă si la vechii arabi.
Valul arab a dus islamul în triburile amazigh. După înfrîngerea reginei Kahina , pătrunderea islamului în Africa de Nord, s-a produs o schimbare majoră si continuă în ceremonialurile amazigh, tinînd de continut, finalitate si forma artistică. Desi triburile amazigh respectă preceptele islamului/ maniera de celebrare religioasă, elemente din traditiile lor ancestrale se regăsesc în multe zone rurale, care au „adaptat” cutumele artistice cu exigentele religiei. Putem aminti vechile dansuri afro-amazigh, rolul femeilor în spectacolele amazigh, care de regulă au loc mai ales noaptea, uneori dansîndu-se în jurul focului . Ne duce gîndul si la dansurile adeptilor lui Zarathuštra, profetul bactrian al cărui nume, cred zoroastrienii tîrzii, poate fi tradus Lumina Aurie, de la zara/ zaray si ushas (lumină, zori).
Întorcîndu-ne în Europa lui Dante, vedem în Divina Comedie, Infernul, asa cum îl vedea poetul:
„Ci foc zărind si auzind strigare,
…………………………………..
…tremuram din cap pînă-n picioare”.
Infernul, cufundat „în pururi noapte,-n foc si ger deodată„ – către care sufletele merg în barca lui Caron, asimilat de Dante unui demon, din acel loc unde „din înalt ningea cu fulgi de foc”, este imaginat de Sartre, mai apropiat de zilele noastre, si ca o simplă cameră, fără nici un fel de valuri de foc, doar cu usa închisă, si cu aceeasi si aceeasi oameni pe vecie în preajma ta. Cine ar putea spune, cu mîna pe inima în care mai arde sau nu focul dragostei, dacă varianta aceasta atît de prozaică nu arde mai tare decît flăcările si nu apasă mai mult decît pucioasa?
Dar, cum întelepciunea este, totusi, o pasăre atît de rară în grădina cu oameni pe care noi o numim „lume”, să încheiem cu zicerea Sfîntului Pavel, din Epistola întîia către Corinteni (III, 13 si 15):

„Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, si focul însusi va
lămuri ce fel este lucrul fiecăruia”.
„Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mîntui, dar asa ca prin foc”.

Veda; lb. sanskrită = stiintă. Considerate cele mai vechi scrieri literare/ religioase ale Indiei. Patru culegeri principale: RigVeda (Veda Imnurilor), Sāmaveda (a cîntecelor) Yajurveda (rugăciunilor) si Atharvaveda (descîntecelor).

În cazul de fată o diagramă rituală, circulară, care era desenată pe sol cu prafuri colorate, si împărtită în zone în care erau localizate diverse zeităti.

Textul relevă fuziunea punctelor de vedere a două scoli, initial autonome – Vaiśesika si Nyāya, fenomen care începuse din secolul al XI-lea, în încercarea de a combate filosofia budistă.
Termen învăluit si în oarecare ambiguitate, folosit pentru a denumi, în afară de o dinastie (Iran, 1925-1979, ultimul sah: Mohammad Reza Pahlavi, detronat în anii ’70), o scriere din vechea Persie, derivată din aramaică, dar mai ales persana medie.

În hinduism yajna/ yagya (lb. sanskrită: yajñá), în general un ritual/ rugăciune/ sacrificiu către zeu/ zei, oficiată de preot/ mai multi, care intonau imnuri vedice, probabil în apropierea/ asociat cu o vatră în care ardea focul. Poate că era si o purificarea prin foc (prin intermediul lui Agni, într-un fel) a ofrandelor către zei.

Aristotel tratează pe larg, Fizica, 202 b-208 a, apeiron-ul: în 206 a discută transformarea apeiron-ului, ca notiune, într-o alta – dyada infinită; pentru Platon (Philebos, 23 c-25 b), peras (limită) si apeiron sînt co-principii ale fiintei.

Fiinte corporale – ağsam, din abur/ flacără, în Coran: din flacără fără fum, pe care simturile omenesti obisnuite nu le pot percepe, care au inteligentă. Al Mas،udi, Cartea cîmpiilor de aur – enumeră diferite tipuri de ğinni), ğuli (varietate de ğinni).

Arabo-persanul Nūr.

S.K. Toshkhani, Some Important Aspects of Kashmiri as a Language, The Lala Rookh, 1967.

S-a spus că postul de Iom Kipur a fost înlocuit de Mohammad cu Ramadanul – R. Bell, The Origin of Islam in its Christian environment, Londra, 1926, p. 159.

După ce Mohammad a abandonat (în 632 – 10 d. Hegira) unele obiceiuri ale Arabiei păgîne, anume luna intercalată, uzitată la fiecare 2-3 ani pentru a acoperi diferenta dintre computul (diferenta de timp) solar si cele 12 luni a cîte 29/ 30 de zile, Focul ceresc s-a situat în diferite perioade, în orice anotimp, inconvenient care nu a putut fi ocolit, nici nu a împiedicat desfăsurarea postului după traditie, în ciuda efectelor negative destul de însemnate – nu doar din punct de vedere economic.

Al-Kāhinat (cca. 566-693); în araba clasică: femeie vizionară/ preoteasă), romanizată Kah(i)na), cunoscută si cu numele Dihya sau Kahya. Origine berberă; lider religios si militar care, spre sfîrsitul secolului VII, i-a condus pe ai săi si în lupta contra arabizării/ islamizării. După legendă: fiica unui sef de trib jrāwa (jarawa), Tabat sau, altă variantă: evreică/ membră a unui trib berber iudaizat.

Abdlekrim Djedri, Les origines de spectacle Algérien, traduit de l’arabe par Talb Brahim Daoud, Publications Union des Ecrivains Algériens, 2003