Ikebana cu flori de haiku. Teiul dragostei în lumină colorată a haiku. Posibil portret al poetului sau Viaţă, mireasă de sezon -Poezia, primăvară 2007

Recent a apărut la editura Orion din Bucuresti un volum de haiku al lui Vasile Moldovan, autor prezent în diverse antologii din tară si de peste hotare . Ikebana apare în editie bilingvă, o alegere potrivită, pentru a nu îngrădi accesul cititorilor români care nu cunosc o limbă străină, si avînd în vedere că numărul cunoscătorilor de engleză este în crestere. Acest mod de prezentare ar putea să fie un punct în plus, în pofida faptului că stabilirea versiunii în limba engleză în ceea ce priveste respectarea canoanelor care tin si de numărul de silabe (5-7-5), dă mai mereu bătăi de cap. Si în cazul de fată putem discuta (după unii necesara, după altii problematica) despre optiunea/ preocuparea traducătorului pentru sintaxă, pentru „transpunerea” cît mai apropiată de versiunea română. Este, dacă vreti, încercarea de transpunere a unei bijuterii poetice, în una sintactic-poetică.
Si, ca de fiecare dată atunci cînd versiunea în engleză (sau în limba străină vizată) nu este opera poetului, sau cînd acesta nu scrie direct în acea limbă, putem discuta despre complexul „interpretării (după altii al „trădării”) de care, într-o anume măsură, se face „vinovat” si fiecare cititor, nu doar traducătorul. La urma urmei, pe tărîmul poeziei cu atît mai mult, o lectură este si o formă de „traducere/ interpretare” (pentru Heidegger „interpretarea si traducerea înseamnă unul si acelasi lucru”; cum adesea, si cuvinte din aceeasi limbă necesită interpretare, „chiar în cadrul propriei limbi, actionează permanent si indispensabil traducerea… dacă în cadrul traducerii se întîlnesc, de regulă, în dialog, două limbi, acest contact nu trebuie văzut nicidecum ca esentă a traducerii”). Alexandru Balaci scria: „Traducătorul trebuie să reconstruiască, cu materialul artei sale, generat de cunoastere si talent, catedrala operei prime, sub un alt cer”. Dan Florică reuseste adesea, în Ikebana, acest lucru.
Ne putem apropia si de calitatea caligrafiei/ picturalitătii scrierii japoneze, care face ca un haiku să dăruiască plăcere estetică si prin privire, si prin auz, fată de scrierile occidentale care, din cauza conceptiei abstracte a alfabetelor sînt văduvite, practic, de „argumentul” vizual.
Aminteam că la noi se discută, în mare, despre cîteva „directii” de scriere a poemelor haiku. Unii cred că este nevoie să se „adapteze” haiku la temele locale, culoarea locului sporind autenticitatea/ calitatea. Altii că, după cum pictura japoneză executată pe sul de hîrtie sau pergament (produs al epocii Heian, veritabilă „literatură pictată“ , mare parte frescă a vietii artistice de la curte, la fel cum, ulterior, pictori din scoala Sōtatsu, ca Ogata Kōrin, reprezentau, prin caligrafia lor picturală, optimismul hedonist al negustorilor din epoca Togukawa) poate fi cu greu transplantată în altă tară, unde ar deveni altceva, tot la fel haiku-ul trebuie să „folosească”, si dacă e scris în România, măcar un cuvînt care să aducă aminte de Japonia. Există si „căi de mijloc”, aproape tot atît de multe cîti autori.
Poezia lui Vasile Moldovan reflectă pattern-ul locului, valori, traditii, obiceiuri („prima întîlnire -/ băiatul tine în mînă/ un boboc de trandafir”; sau: „Ziua Anului Nou -/ miresme proaspete în casa veche:/ cetină de brad”), flora (rochita rîndunicii, prun, brustur, păpădie, liliac, ghiocei, toporasi s.a. ), fauna, insecte, păsăretul (veverita, cioara, libelula, albine s.a.), credinte („lumină din lumină”), adică ceea ce înseamnă tara noastră.
Ikebana (termen definit, „pe scurt, ca artă a aranjării florilor ”, atribuit printului Shōtoku Taishi , 574-622, poate cel mai faimos în Japonia după legendarul Jimmu Tennō ) lui Vasile Moldovan înseamnă aranjarea florilor numite: Cumpăna anilor – ca o rămurică pe care cresc: Miresme de primăvară, Umbrele verii, Sunetele toamnei, Culoarea iernii, cu petale-haiku.
De la Cumpăna anilor („o floare rătăcită/ printre focuri de artificii/ anul ce s-a dus”), sorbind Miresme de primăvară („Nici muguri, nici flori -/ totusi, primul fluture:/ vîntul primăverii”), odihnindu-se la Umbrele verii („Îngînat de zori –/ lumina unei flori întîmpină/ soarele verii”), ascultînd Sunetele toamnei („asteptînd petitori,/ inima ghiocelului de toamnă/ mereu deschisă”), păsind peste Culoarea iernii („o singură culoare./ grădina de flori dormind/ sub ninsoare”), timpul pare că stă sub semnul florilor si al luminii. În universul poetului domnesc lumina (soarele), culorile (preponderent albul si rosul, si nuantele, simbolistica acestora), dar si dragostea („amprenta dragostei -/florile de cires păstrează/ urme de fluturi”), în care „impresiile de moment” din natură se transformă în mici bijuterii poetice numite haiku.
Un volum de haiku, fie că respectă întru totul canoanele asa cum sînt percepute la modul general sau nu, este o lacrimă a zeilor picurată pe inima fiecărui cititor. Vasile Moldovan, în Ikebana, dovedeste, din nou, că este un haijin de remarcat.

Vasile Moldovan, Ikebana, haiku, editie bilingvă română-engleză, versiunea în limba engleză: Dan Florică, Cuvînt înainte („…Frunzele fagului/ luminate de ninsoare”) – Florentin Popescu, Editura Orion, Bucuresti, 2005


Teiul dragostei în lumină colorată a haiku

Tot ce înseamnă poetica haiku-ului din Tara Soarelui Răsare este corespondentul unui anume fel de a trăi/ de a fi, a unei mentalităti diferită de noastră. Însă haiku-ul a trecut de mult granita Tării Yamato, iar haijinii români sînt prezenti în antologii de peste hotare cu poeme care dăruiesc valente noi pentru „kigo” (termenul sezonal). Natura, noul si vechiul, clipa si vesnicia formează un cronotop aparte, si răsuflarea zeilor înnobilează clipa si locul. Teiul – simbol al statornicie prietenii, al fidelitătii, despre care vorbesc atîtea legende si care, (si) prin pana si viata lui Eminescu, a devenit si simbol al dragostei, îmbăiază în parfumul lui orasul Iasi.
Sub semnul teiului în general, a vechiului arbore din Copou („umbră bătrînă/ teiul lui Eminescu/ plin de vlăstare” – Rafila Radu), care acum, cu timpul, a devenit aidoma celui din versul lui Eminescu, „vechi si sfînt”, sau a celor din rezervatia Mănăstirii Cocos, a apărut în Constanta o interesantă antologie haiku. Intitulată Flori de tei/ Lime-tree flowers, antologia alcătuită de Ana Ruse, Alexandra Flora Munteanu, Laura Văceanu, în editie bilingvă română-engleză, reuneste poeme semnate de 27 de autori, în ordine: Isabela Apostu, Constanta, Cornelia Atanasiu, Bucuresti, Nicolae Atanasiu, Bucuresti, Ioana Bud, Constanta, Jules Cohn Botea, Bucuresti, Magdalena Dale, Bucuresti, Angelee Deodhar, India, Olga Dutu, Constanta, Andina Enachescu, Bucuresti, Dumitru Ene-Zărnesti, Constanta, Elena Coca Gheorghiu, Constanta, Vali Iancu, Bucuresti, Stela Moise, Constanta, Vasile Moldovan, Bucuresti, Alexandra Flora Munteanu, Constanta, Dana Maria Onica –Petrosani, Radu Patrichi, Constanta, Dumitru Radu, Bacău, Rafila Radu, Iasi, Ana Ruse, Constanta, Iuliana Rusu, Constanta, Florica Stanciu, Constanta, Constantin Stroe, Bucuresti, Mircea Teculescu, Cîmpina, Maria Tirenescu, Cugir, Marian Nicolae Tomi, Viseu de Sus, Laura Văceanu, Constanta.
Copilăria mea, parfumată de florile de tei de pe coastele dealurilor din satul mamaiei, s-a întors pentru o clipă si m-a privit peste umăr citind: „Teii înfloriti/ copii cătărati în pom/ culegînd parfumul” (Jules John Cotea). Dar m-am revăzut si pe plaja pustie din Constanta, într-un februarie, cînd din părul iubitei picura pe buzele mele parfumul de acasă: „Movilă pe tărm –/ în adierea brizei/ parfum de tei”, în seara asta cînd, privind pe fereastră spre dealul Copoului, „ceaiul de seară –/ mireasma florii de tei/ umple iatacul” (Vasile Moldovan).
Autorii antologati certifică, fiecare în manieră proprie, că teiul, simbol poetic national aidoma crizantemei sau florilor de cires pentru literatura japoneză, ca si alte elemente care ne definesc pe noi ca neam – si care dau o notă specifică acestei antologii, trebuie să înnobileze kigo, petală a florii numită haiku. Si, poate, una din definitiile poetice a acestei antologii ar putea fi un haiku semnat de Laura Văceanu – „fără tei -/ statuia poetului/ la tărm de mare”.

Flori de tei/ Lime-tree flowers, antologie de haiku alcătuită de Ana Ruse, Alexandra Flora Munteanu, Laura Văceanu, cuvînt înainte (Arborele sacru al poeziei românesti) – Vasile Moldovan, editie bilingvă, română-engleză, editura Boldas, Constanta, 2006




Posibil portret al poetului

sau
Viata, mireasă de sezon

Poezia ar putea fi, pentru fiecare, si un fel de poartă. O portă către lumea „dinlăuntru”, a visului, dorintelor, dragostei si singurătătii, a unui alt fel de frumusete – cea pentru care realul este doar o oglindă care nu reflectă decît atît de putin din univers.
Într-o astfel de lume, care e si a singurătătii nisipului (unde si mireasa e una „de sezon” – „pereche a singurătătii/ asternută în patul nuptial/ al vesniciei – Mireasă de sezon), într-un „posibil portret al poetului”, Stefania Oproescu îsi dăinuie discursul poetic cu penelul unei oarecari distantări/ detasări: „cîte un EU, nealiniat/ scăldat de febră/ construieste poduri în cerul gurii/ si le aruncă în hăul temnitei/ peste condamnatii la existentă” – Posibil portret al poetului. O lume a singurătătii, în care „a comunica” este sinonim cu himeră sau, poate, cu dorintă, căutare („Noaptea era singură/ ploaia era singură/ vîntul era singur/ cînd dragostea a venit/ si a zis: sîntem doi”) si speranta unui răspuns, a unei schimbări, fie ea si cu aripi de basm („ea a venit si a întors/ rostul luminii/ l-a transformat în culori/ inversate în oglindă/ de unde am vorbit/ cu vocea Omului/ pînă la dialogul insalubru/ al lacrimii” – Dialog). Aripile unui basm în care, uneori, totul incumbă/ se circumscrie dintr-un (într-un) lămuritor, linistitor „acasă”: „Arată-mi drumul spre casă/ prin desertul zăpezilor sfinte/ asterne-l ca fată de masă/ la priveghiul noptii ce minte// Voi geme sub masca iertării” si, atunci, „voi minti pacea ta de rugină/ voi trăda ghilotina uitării/ voi aprinde amiezi de lumină.” – Alb de zăpadă. Poate că răspunsul e învăluit si în „nedeterminarea” locului în care se află, din care caută/ priveste, iar a-l întelege/ accepta înseamnă, poate, aplecarea spre rugă: „Doamne, roagă-mă să nu-mi schimb/ tiparul/ din alcătuirea hieroglifică/ să nu-mi schimb/ cîntul de slavă/ să nu-mi schimb îngerul/ să nu-mi schimb moartea” – Rugăciune inversă. Iar locul acesta este „…unde Eternitatea/ si-a descărcat sacul de vorbe/ din care creste viata/ anotimp după anotimp/ la umbra labirintului nedeslusit/ al sperantei. Acolo, „sentimentele/ sînt boli contagioase,/ ciume ale sufletului/ ce tulbură cu respiratia/ linistea împăcării,” si „stă de pază/ nevăzutul ochi al dreptei judecăti” – Posibil portret al poetului.
Am mai putea remarca simbolistica de nuantă mistică, metafore năzuite din interesante/ surprinzătoare alăturări de cuvinte: „lan de vînt”, „cuminecătura de pulbere”, „mergi prin zi ca prin iarbă” „Oasele… aidoma ferestrelor”, „ecou verde”. Sau tropii cu haină din fir de folclor, tuse elegiace, sau intruziuni în pastel (cu nuante conceptualizante): „era timpul/ cînd se nuntea cerbul cu fuga/ prin răchite sălbatice/…/ cînd frunzele trăiau/ a doua moarte/ îngropate sub talpa de plumb a vînătorului/ era timpul cînd buza de ger a pădurii/ sîngera străpunsă de glont, ca de un sărut/ sacru/ din care, tăcut, ningea iar timpul/ plăpînd al nasterii” – Timpul vînătorii). Sau tendinta de delimitare/ asezare, uneori fuga de particular/ subiectiv către o zonă a generalului, abstractului, non-particularului, în care pot fi, ei da, si iluzii, dar acestea sînt doar un „lan de trestii putrezind/ în paradisul visat al linistii” – Migratie. Poate că, scrie autoarea, pentru a fugi de predestinare, pentru ca viata („o spaimă scurtă/ ca un pumn de grîu/ răsturnat din greseală/ pe masa luminii” – Spaimă) „să nu te îmbrace/ cu haina amară a plîngerii” există si oaze în care poti să te salvezi. Una ar fi dragostea, alta iluzia, visul („neapărat trebuie să existe si un grădinar/ al visului”), alta copilăria care, „printre repetatele fantome/…/ metafore ale dezamăgirii/” veghează. Copilăria este „singura trecere care priveste în ochi/ noaptea,/ cu miresmele făgăduintei” – Copilăria, singura trecere.
La urma urmei lumea e o scenă în care rolurile noastre se însiruie după un scenariu care nu ne este la îndemînă, dar îl jucăm cum ne pricepem mai bine, cu trupul si sufletul „Sufletul meu/ a depăsit/ termenul de garantie/ Alungat din trup/ umblînd/ bezmetic după/ apa vie/ n-a găsit decît zile nerusinate/ dezbrăcate/ oferindu-se cu dărnicie/ altora/…/ (ei, noptile!) niste curve si ele/ mai fandosite, mai fardate/ scoase la vînzare de/ concurentă/ Si altceva nimic/ Decît o mare absentă/ prin tîrgul de păpusi” – Tîrg de păpusi.
Un posibil portret al poetului desenat din cincizeci si două de poeme îmbăiate în culorile a saisprezece ilustratii reusite.

Stefania Oproescu, Singurătatea nisipului, Editura Zedax, Focsani, 2004

De pildă, în Antologia World Haiku 2006, editată de Ban’ya Natsuishi, co-fondator si director al World Haiku Association (din cîte stiu, au apărut două volume/ numere), sînt antologati din România: V. Moldovan, Valentin Nicolitov, Marian Nicolae Tomi si Cătălina Pop (14 ani; premiul II la concursul WHA Junior Haiku 2005, sectiunea engleză).

A mai publicat: Via dolorosa – tristihuri crestine în spirit haiku, ed. Fiat Lux, Bucuresti, 1998; Fata nevăzută a lunii/ The Moon’s Unseen face, Ed. Semne, Bucuresti, 2001, Poemul într-un vers, studii în colaborare cu Florin Vasiliu, Editura Curtea Veche, 2001, Arca lui Noe/ Noah’s Ark, ed. Ambasador, Tîrgu Mures, 2003.

În Cronica, Iasi, septembrie 2004, în Umbra lunii înflorind a haiku (David Alexandru, The Moonlight Shadow, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra Neamt, 2003)

Suichi Kato.

Florentin Popescu, Divinităti, simboluri si mistere orientale, V, Japonia, Ed. Floarea Darurilor, Bucuresti, 2003, p. 97.

Prima dată apare cu acest nume în Kaifūsō, cea mai veche antologie de poezie chineză (kanshi) scrisă de poetii japonezi, alcătuită de un anonim în anul 751. Cunoscut cu mai multe nume/ titluri; numele real: Umayado no ōji (ad litt. – Printul Usii Grajdului, pentru că s-a născut în fata unui grajd); era cunoscut si cu numele Toyosatomimi sau Kamitsumiyaō, în antologia Kojiki, din 712: Kamitsumiya no Umayado no Toyosatomimi no Mikoto.

Împăratul Jimmu, Jinmu Tennō născut, scrie în Kojiki, în prima zi a primei luni a anului 660 î.e.n.; fondator mitic al Japoniei si primul ei împărat. Jimmu (ad litt.: „Preaputernicul divin”) este, în credinta shinto, descendent al zeitei Amaterasu