Faţa noastră cea de întuneric - Revista Poezia, primăvară 2003

Unchiului meu, Constantin


Infernul este atunci cînd sufletul, închis fiind în trup, se înfundă în materie si se umple pînă la refuz cu ea, apoi cînd, părăsind trupul, cade din nou în acelasi noroi, pînă în clipa în care se întoarce în lumea inteligibilă si renuntă să mai privească spre mocirlă: aceasta este adevărata sa moarte. Cîtă vreme rămîne legat de humă, se spune că a coborît în infern si e atipit.
Plotin, Eneade, I, cap. VIII

Noaptea, pentru unii un balsam, pentru altii un cosmar, pentru o parte dintre noi, poate, un preambul, o repetitie pentru trecerea spre acea Campi lugentes, Cîmpia durerii, a lui Vergilius, unde se termină drumurile tuturor, iubiti sau neiubiti, cu toată dragostea si ura pe care au putut-o strînge în trupurile, în mintile lor, în jurul gîndurilor si sărutărilor pe care le-au avut sau le-ar fi dorit. Fiecare dintre noi aveam o poartă a gîndurilor, pe un drum către propriul infern, pe valurile propriului Phlegethon, pe care, măcar odată în viată, chiar cînd sîntem siguri că fericirea ne învăluie, e păzită doar atît cît trebuie de furia Tisiphone. Si, parafrazîndu-l pe Isaia , care din noi poate să stea pe veci în asemenea nopti care ascund focul sub obrazul negurilor străluminat de vreo Selene, poate aceeasi, poate pururi alta? Să mori putin cîte putin, noapte de noapte, trezindu-te pentru altă zi – stranie fată a destinului!
Dar, nu-i asa, e fără rost teama de dincolo, pentru că, dacă acest (proces al vietii) este etern, atunci nu este (sperantă de a-i pune capăt) în Mîntuirea Finală. Dacă nu este etern, atunci el se va întrerupe si asa (de la sine) .
Mai este si cealaltă fată a noptii, în care legile iubirii dau culoare pasilor care se aud pe caldarîm, dăruindu-le un trup ale cărui contururi sînt înmuiate în apele misterului si un maniheist sărut al păcii care oferă fiecăruia dintre noi, Ales sau nu, calea către chipul de lumină al tău si al unui ipotetic celălalt, smuls din ceruri pentru si întru iubire. Atunci, în acele clipe în care nu Hypnos ne zăgăzuieste gîndurile, ci Eros, fie el si un Eros de mucava, închipuit în singurătatea unor pereti tapetati cu un soi de verze a căror culoare n-o mai stiu nici mustele care bîzîie, acum neauzite. Iar Infernul, temnita materiei si, poate, a sufletelor, este atît de departe si atît de aproape. Un surîs îl poate alunga. Doar un surîs. Fie el si imaginat.
Dialectica Erosului, pentru un om care are cu adevărat cheia către spiritual, te poate, paradoxal, depărta de ritmurile atractiei sexuale, te apropie de un alt fel de îmbrătisare, subsumată unui ceva care se poate numi, cu trufie, Totul. Atunci pofta de forme este altceva, lumina pe care ai furat-o în ani de pe chipul unei femei, pe care ai dorit-o, sau chiar ai avut-o, trăieste pe pleoapele tale dinăuntru, de pe inimă. Nu te va lăsa niciodată să uiti să iubesti, să fii, pentru o noapte ca asta, propriul tău saman, magician, ghicitor, preot si duhovnic. Luna are aceeasi lumină cu a ei…
Doamne, sînt clipe în care Viata de Apoi e acum. Dar, nu-i asa, cînd te gîndesti la nemurire de fapt te temi de moarte. Si, se stie, aspiratia spre lumină are sub cutele încretite de eresuri ale pielii noptii atractia nocturnă dintre bărbat si femeie. Si, aidoma lui Tristan, fiecare bărbat cîntă noaptea, gîndindu-se la o zi necreată. Sau necreată încă.
Afară, dincolo de trupul pe care încă îl mai am, se aud pasii unei femei. Zgomotul tocurilor mă lasă să ghicesc niste picioare zvelte, nervoase, puternice si grăbite. E bine să fii, mai ales acum, cînd întunericul de dincolo de dorinta ta de lumină e atît de aproape de noaptea materiei, prizonier al formelor create de lumina pe care ai păstrat-o de la Ea, întru visare eternă. Acum parcă as fi pe Insula Nemuritorilor, culcat cu inima si sufletul alături de amintirea frumosului, fără să o pot vedea pe Venus, pentru că am ochii inimii închisi înlăuntru. Prăfuitul mit dintre iubirea sexuală si iubire.
Vorbe, vorbe, vorbe… Si cuvîntul s-a făcut trup . Si viata corpului, spunea sacrificatul Mani, e nefericirea însăsi, doar moartea fiind binele desăvîrsit, plata (sau răscumpărarea) greselii care a însemnat nasterea ta. Moartea este cu adevărat prima conditie?
Si totusi mama m-a dorit. Si totusi eu m-am bucurat de asta, m-am bucurat de viată cum mă bucur si de această noapte, în care întunericul nu există decît în afara mea, care sînt o fărîmă din lacrimile acelei întrupări a Cuvîntului pe pămînt, o fărîmă de Lumină smulsă din Întuneric. Si, oricît ar dura, noaptea aceasta e cît o viată, cît o dragoste, cît un ocean de ură fată de mine si de durerile care mă împresoară prin toate ungherele acestui trup care mă lasă, totusi, să mă bucur de vise. Să mă întreb dacă, în adevăr, calea este depăsirea la nesfîrsit sau supunerea mereu la timpul prezent. Nu acel prezent augustinian încărcat de învelisuri ale unei metafizici izvodite din negurile unei Africi încă nedezvăluite. Ci prezentul acestei nopti, în care zgomotele tocurilor acelei femei grăbite spre un alt fel de iubire nu se mai aud. Spatiul si timpul, cele două fete ale vietii mele încorsetate pentru că, totusi, între Dumnezeu si om există o diferentă calitativă infinită, cum spunea Kierkegaard, un abis definibil numai la nivel esential.
După toate regulile artei, gîndesc ca un cavaler medieval uitat de vreme. Să imprime un stil iubirii – parcă acesta era, după Huizinga, scopul societătii medievale, în etică, unde iubirea trebuie ridicată la rang de rit . Noaptea te face (sau mă face?) maestru în această rafinată ars amandi. Parcă cele patru trepte care te duc la poarta iubirii sînt, după scoala sahajiya: cinstirea, tăinuirea, slujirea cu credintă si asteptarea cu răbdare.
Am cinstit, am tăinuit, am slujit cu credintă si am asteptat cu răbdare zorii zilei care… iată că vine! O nouă zi care îmi va oferi, sper, o altă noapte în care nu voi fi singur, ci cu mine, cu inima înconjurată de lumina pe care am furat-o de la Ea, odată.