Coşmarul sau pur şi simplu viaţa între alb şi negru - Revista Poezia, primăvara 2004

Peisajul prozei feminine s-a transformat la noi dincolo de toate asteptările. Imagistica gracilă, temele minore si autoarele care scriu într-un peisaj casnic, pe cît se poate (un fel de artă a conversatiei în jurul a nimic spectaculos, dar un nimic care macină si cele mai puternice sperante ca un val care loveste mereu în acelasi loc – dorinta de nou, de schimbare) au căutat un univers diferit, o tematică complexă, asumîndu-si în anumite limite limbajul, aerul masculin, o oarecare asprime (dar mînuită cu un condei mai curînd de catifea, de multe ori).
Sacra banalitate în care dramele, fericirea si disperarea zac în sucul latent al monotoniei, traiul de zi cu zi, dar colorat într-un imaginar cu proiectii vag introspective, mai curînd reflectie sceptic-sumbră asupra fatalitătii, pare a fi haina în care doreste să-si îmbrace proza Elena Lazăr.
Cosmarul, un roman despre suferintă si iubire, renuntare si luptă, este, ca si Ioana sau Verde Crud, parcă o încercare de a găsi o cale de scăpare atunci cînd simti nevoia descărcării de durere, de amintiri care dor si apasă în ceasurile de singurătate. Elena Lazăr a găsit o cale deloc comodă dar si foarte incitantă – prin împletirea paginilor de… posibilă biografie cu exact atîta imaginatie cît a crezut că este de folos, a asternut totul pe hîrtie.
Fără a-si începe demersul romanesc de la ambitia exersării unor scheme moderne de scriitură, a unor virtuozităti aparte, autoarea este interesată, de la primele fraze, să construiască un peisaj mai apropiat, mai convingător pentru propriile mijloace de exprimare, care este dăinuit pe un continut veridic. Totul se circumscrie unei teme pe cît de generoase, pe atît de dificil de abordat/ tratat: a luptei pentru fericire într-un mediu al înstrăinării (afective), privită din perspectiva unei scheme simplificate a re-memorării/ re-desenării pasilor vietii după o constructie aparent proustiană, dar fără pasiunea pentru detaliu si sofisticare.
Subiectul este oarecum de actualitate: un român titrat, Dan, cu visuri legate de studii, de o carieră ambitioasă, crescut într-o atmosferă dominată de prietenie, curătenie morală, dragoste, s-a căsătorit cu o femeie care l-a luat din interes, Aneta. Dan munceste să se realizeze profesional si familial. După 1989 reuseste să ajungă în Statele Unite. Aneta, al cărei caracter meschin este evidentiat din ce în ce mai mult, dublat de prefăcătorie, ajunsă în Statele Unite se foloseste de o legislatie care pentru estici este mai putin de înteles si înscenează, amenintîndu-si/ folosindu-si fetitele, o sumă de situatii limită aranjînd ca Dan să fie îndepărtat, închis, apoi internat într-o sectie de boli psihiatrice. Asta desi chiar părintii Anetei vedeau limpede cît de malefică este fiica lor si o dezaprobă.
Destinul face ca, într-un moment greu al vietii, Dan, după ce tatăl i-a murit, mama îi era bolnavă, să se întîlnească undeva în statul Indiana, în Statele Unite, cu Roxana, o fostă colegă de facultate. Ajutat de aceasta, Dan, după peripetii, reuseste să scape de cosmarul vietii lui, Aneta. Si, ca în vechea poveste, păpusarul se încurcă în sforile pe care le pregătise pentru altii – Aneta, înselată de un bărbat mai tînăr, de care se îndrăgostise, rămasă falită, după ce asistă la nunta acestuia cu o altă femeie, face un soc psihic. Este internată într-un spital psihiatric. Cosmarul pe care l-a pregătit pentru Dan se abate asupra ei. Dan îsi găseste linistea si fericirea alături de copiii lui si de Roxana, care pentru el a însemnat mîna de ajutor a destinului.
Autoarea insistă pe asemenea scene, descriind după o schemă liniară evolutia personajelor, într-o lume văzută mai cu seamă prin componentele ei malefice, dar în spatele ei asteptînd latura luminoasă, curată, bună. Cu o tenacitate rară, Aneta îsi va urmări scopurile egoiste, dar difuze, devenind insuportabilă pentru toti cei din jur. Dan, pendulînd între muncă, necazuri si putine bucurii, pare a nu mai depăsi proba încercărilor succesive la care îl supune Aneta, exponentul unui tip uman care, cel mai adesea, se manifestă prin intrigi, minciuni, manipulare, printr-o tesătură alambicată de capcane. Care este rostul acestor tipuri de personaje: Aneta, Dan si Roxana?
Ca si Ioana sau Ana si Ovidiu , Dan creează o imagine tip: viata este o luptă continuă, dincolo de timp, de vîrstă. Viata trebuie mereu interpretată si adaptată aspiratiilor. Iar aspiratiile nu trebuie nicicînd uitate, abandonate, în ciuda obstacolelor. Un astfel de roman, prin naturaletea si simplitatea exprimării trezeste interesul acelei categorii de cititori care caută întelesurile majore ale existentei în pasul clipei aparent anodine.
Elena Lazăr îsi doreste să atingă prin proza sa lumea comună a concretului imediat, ale cărei componente morale si estetice sînt reflectate printr-un limbaj frust, lipsit de pretiozitatea psihologică sau de relativizări psiho-filosofice. Epurată de sofisticarea limbajului si a constructiei narative prolixe – personaje putine, cu portretul creionat din trăsături fără prea multe meandre, manifeste în situatii transante, lumea Elenei Lazăr se asează pe o buclă a spiralei eternului azi, în care speranta naste din deznădejde numai dacă lupti. Dar fără ca moirele să-ti zîmbească nimic nu este posibil.




Elena Lazăr, Cosmarul, Ed. Altfel, Iasi, 2003