Călătorie prin Poezie.ro - Revista Poezia, iarnă 2006

Mi-am propus mai curînd o trecere în revistă a cărtilor unor autori care au ales, ca alte mii, să îsi publice creatiile (si) pe un site: poezie.ro. Acesta este catalogat fie ca un loc în care „duiumul de veleitari îti creează o stare antipoetică greu de eradicat” – Gellu Dorian, Silvia Caloianu – Niciodată pe nume, în Convorbiri literare, martie 2006, fie ca o alternativă viabilă: Lucian Chisu, prefata la Ultima generatie, primul val, antologie poezie.ro. Lucian Chisu sublinia si că nici o revistă de cultură, nici un cenaclu literar nu pot atinge, ca amploare, dezbaterile de opinii de pe site, care poate fi „concomitent si revistă si cenaclu literar”.

Probabil motivatiile celor care publică pe site acoperă o paletă largă, de la modul în care ar putea avea acces în revistele literare, la o anumită „libertate” pe care o conferă internetul. Există si preocupări „programatice” – ex. recent: articolul Boierismul, publicat pe 21.10.2006 (pe site), semnat de Paul Bogdan, Radu Herinean, Felix Nicolau si Marius Marian Solea: „Noi nu avem mentori interesati de puterea din administratia culturală, care inventează si pun în circulatie nume doar pentru ca acestea să le devină mai tîrziu vasale, nici critici al căror entuziasm are surse în complexele de notorietate fată de colegii lor de generatie. Ne simtim atasati de literatura română, clasică si contemporană, nu o negăm pentru a atrage asupra noastră o nefericită, în realitate, atentie.... Canonul este reperul valoric de la care plecăm pentru abordarea inovatiei.” Si: „Vrem o autenticitate complexă, verosimilă, sustinută de ludic textual. Să explorăm realul si mai putin realitatea! Verosimilitate, nu mimesis… Vrem lărgirea orizontului si abordarea originală. Tinerii nu trebuie să livreze, nici să cumpere artă second-hand. Nu sîntem neapărat integralisti, ci sustinători ai creatiei în formele ei cele mai dinamice si mai noi. După mimarea post-decembristă a avangardei, a venit timpul experimentului… Nu artei functionale a modernismului, nu stilului international. Nu afacerismului si lichelismului. Să facem o artă ecologică!… Să asanăm aerul stătut al artei, voiajînd cu velierul, balonul si avionul supersonic.”

Se poate vorbi de cîteva „directii” în care se înscriu creatiile/ creatorii de pe acest site. În linii foarte generale, de la cei care scriu si vor să afle părerea altora despre munca lor, poate si să comunice pe această temă, la cea a poetilor care au dobîndit o anume consacrare în revistele literare, au (sau nu) volume publicate, si au ales să publice si pe acest site.
Părerile presei literare sînt destul de împărtite. În mare, unii nu dau prea multe sanse celor care publică aici (ex: „Un astfel de lant, care numără acum zeci de mii de autori, sute de mii de texte asezate în site-ul amintit, se poate defini într-o odisee lirică regenerativă care are menirea să satisfacă interese din ce în ce mai multe, care, datorita impactului imediat, lasă în spate cititul adevărat, asimilarea si mai ales grila estetică prin care este obligatoriu să treci un text la lectură.” – Gellu Dorian, Silvia Caloianu – Niciodată pe nume, în Convorbiri literare, martie 2006), altii cred că, în afara celor care mai mult încearcă, este si o galerie semnificativă de nume care s-ar putea impune (ori s-au impus deja) sau că e binevenit un spatiu atît de generos. Că parte din cei care au ales să publice pe site sînt cel putin promisiuni. Nicolae Manolescu spunea, într-un interviu acordat lui Vartan Arachelian , despre ce si cum se publică pe internet, în general, că: „din păcate, cantitatea publicată depăseste orice închipuire”, si: „nu există nici o monitorizare, nici un control, nici un spirit critic, este un sac enorm în care se aruncă, nediferentiat, totul la grămadă.” Si: „E păcat pentru ei, pentru că bănuiesc, n-am nici un motiv sa cred contrariu, că sînt si oameni talentati printre si care risca fie să se piardă, fie să fie considerati niste veleitari care n-au acces la presa scrisă sau la edituri. Ceea ce nu e cinstit pentru că unii dintre ei sînt valorosi. Dar dacă ei prefera acest sistem, dacă nu se autocontrolează, dacă nu ies în public cu spirit critic n-au nici o sansă.”
Mai sînt si discutiile de tipul suport de hîrtie/ revistă/ volum – versus site/ calculator/ spatiu virtual. De pildă, un poet notabil din Italia, Marco Baudino nu crede foarte mult în publicarea pe internet , pornind de la considerente ca modul în care putem (re)cunoaste/ percepe audienta în reteaua virtuală, amintind că relatia piată – literatură nu creează în mod necesar un gap (o pauză/ rupere) între cititor si autor. În cartea sa, Future Writers Internet Writers, poetul egiptean Ahmed Fadel Shabloul scrie că, în afara celor trei lucruri de care are nevoie o literatură bună (capacitatea de productie, gust, critică), ar mai trebui si abilitate în folosirea computerului. În acelasi timp, vede coexistînd publicarea pe suport de hîrtie cu cea pe internet, amintind faptul că sute de volume pot fi salvate pe un CD, dezbate si o serie de aspecte ca: unde sînt sentimentele/ emotiile cînd lucrezi pe/ cu un computer, „critica electronică” va converti tot ce înseamnă sentimentele frumoase într-un protocol? Reamintind avantajele computerului în consultarea unui volum mare de informatii, consideră că pentru critic este de mare folos: are la dispozitie tot ce doreste, trebuie să stie doar să acceseze bazele de date, să le folosească. Ahmed Fadl Shabloul vorbeste adesea despre „realismul literaturii digitale/ adab al waqeiya al raqamiya”: „Lucrăm la o teorie „realismului literaturii digitale/ digital realism literature”, care va face literatura mai interactivă prin folosirea instrumentelor pe care le oferă internetul, precum multimedia si intertextul. Va fi o literatură mai interactivă – cititorul va ajuta la crearea textului” .
Multi din cei care publică (si) pe internet au talent si, la urma urmelor, este o problemă de optiune. Din cîte stiu există si o reactie la felul în care cred ei că se comportă redactiile revistelor de cultură (sunt critici ca: sectarism, grupuri, interese/ dezinteres etc. – notă: parte din aceste acuze au fost aduse si celor care iau deciziile pentru/ pe site). Internetul poate constitui o cale alternativă/ variantă care trebuie exploatată/ înteleasă/ comentată, dar nu trebuie uitat că respectarea unor criterii (si estetice) cît se poate de bine definite poate conduce la realizări notabile. Viitorul va decide cum vor convietui internet, cărti, ziare, radio, televiziune s.a.

În textul de fată m-am oprit asupra unor volume (pe suport de hîrtie) semnate de Silvia Caloianu, Adrian Munteanu, Florin Silisteanu, Costin Tănăsescu, Liviu Nanu, Daniel Puia-Dumitrescu si asupra antologiei Ultima generatie, primul val. Poezie.ro.



Niciodată pe nume

Niciodată pe nume se intitulează un volum de versuri semnat de Silvia Caloianu, (prezentă si în antologiile Virtualia pe suport de hîrtie). A publicat si în reviste: Orizontul, Chisinău, Cele trei Crisuri, Oradea.
Autoarea scrie poezie ca si cum ar fi un creator de imagini, statice sau în miscare, metaforele fiind „elementele de decor” pentru acest „film”. Sentimentele, alături de „personajele tipice” (eu, tu, ea s.a.) sînt „actorii” acestui „film” al cărui „scenariu” pendulează între dorinta de intimitate si pasiunea pentru spectacol/ dezvăluirea „scenică” în o manieră spectaculară. O caracteristică este tendinta de a trăi totul în imagini, descriptiv, scenic, într-un stil uneori pletoric, alteori parcimonios, pe alocuri confesiv. Un alt plan este pendularea între realul-real si realul-închipuit si al treilea „real”, „realul web/ virtual”, care se „suprapun” într-un joc de-a cauza si efectul („hai să îmi imaginez… că oscilez între cauze si efecte” – în ceai verde cu eminem),care caută o cale de a le „contopi”: „uneori mă gîndeam să desenez o fereastră reală si să mă uit la tine” (si fiară si gladiator). Este si, într-un fel, lupta perpetuă (si străveche) a lui Narcis (aici varianta feminină) cu realul. Dar si dorinta/ tendinta de „subminare” a realului, prin încercarea de a-l schimba/ metamorfoza în actul liric. În prima sectiune, Plîns înainte, pare a fi mai pregnant stilul confesiv, cu inflexiuni de erotic, a doua (de culori de tine) cu caracter mai descriptiv, nuantează mai mult stările autoarei, a treia, hypnos, pare a fi o confluentă a celorlalte două sau, poate, a fost dorită ca o „întregire” a volumului.
Abundenta de imagini (multe frizînd paradoxul: aerul zburat de pasăre, luceafăr manierat, geamul de fluiere, irascibile geometrii stresante) altele la granita ternului (refren devastat de cuvinte, arta e lungă, tangouri sugerate), uneori apăsătoare, alteori pletorică, e realizată prin o combinatie între jocul tropilor si narativ, un limbaj adesea bogat în virtualităti, cu usoare nuante aducînd aminte de scriitura automată, dar, probabil/ posibil, într-un mod „studiat”, la fel cum un dandy s-ar îmbrăca studiat-neglijent „pe cealaltă pagină cerul cu avioane cu vapoare biletele gratis” (si fiară si gladiator); „inimă cu ferestre deschise ameteli pe faleză (cu cercei mirati).
Vorbind numai despre „cîstiguri”, Silvia Caloianu, prin Niciodată pe nume, dincolo de evidentele „căutări”, este o autoare care promite.

Silvia Caloianu, Niciodată pe nume, Editura Arc, Chisinău, 2005



Gîndul întru lumină sau Sonetul ca o rugăciune



„Scriu un sonet. Deplină amăgire
Că prin canon mai liber mă voi face.
Dar sînt ce vreau, ce stiu si ce îmi place,
Modest cîrpaci de vorbe si iubire.”
Adrian Munteanu, Scriu un sonet. Deplină amăgire

De cîte ori citesc un sonet simt nevoia să îl mîngîi abia, ca pe o floare. Să-i caut parfumul mirosind a umbre, frumuseti si gînduri plutind între lumea noastră, mult prea pragmatică, si o alta, în care poeme cu aripi năimite de Michelangelo, Benvenuto Cellini, Guittone d'Arezzo, care stabilea regulile sonetului italian, Torquato Tasso, Voiculescu, Petrarca, care a simtit că poate scrie istoria sufletului omenesc si că fiecare gest al vietii poate fi mugur de poezie, Shakespeare si, mai aproape de noi, Pablo Neruda sau Seamus Heaney, ne asteaptă la ceas de suflet. Nu multi poeti români au azi dorinta de a scrie poemul cu nume de rezonantă provensală , introdus în limba română de Gheorghe Asachi, desi este considerat de multi un veritabil cîntar/ etalon al dimensiunii valorii poetice/ talentului. În Iasi, orasul lui Mihai Codreanu (sonetul dublu), publică Emilian Marcu, în Rîmnicu Sărat, de pildă, Valeria Manta Tăicutu. Brasovul, din cîte stiu, a „produs” „Muzica sferelor”, de Stefan Baciu, tipărit la editura bucuresteană „Prometeu” acum cca. 63 de ani si, mai recent, după 2000, o plachetă semnată de Alexandru Musina, la editura Aula, din Brasov.
Acum semnează un volum de sonete Adrian Munteanu, născut în Scheii Brasovului, cartier românesc în care au profesat Anton Pann, Lucian Blaga si Ciprian Porumbescu, la colegiul Andrei Saguna, în care locuitorii s-au luptat cu vremurile să-si păstreze identitatea, traditiile (ca Junii Brasovului) si felul de a fi.
Autorul începe un ciclu („planul” lui: un volum de sonete pe an) în care doreste parcă si să arate că (desi pentru multi canonul sonetistic s-a mai „eliberat”, conventionalitatea formală fiind mai ales legată de cele 14 rînduri, endecasilabul înlocuit cu alte forme metrice, rigurozitatea prozodică mai contează prea putin) muzicalitatea, frumusetea sonetului trebuie păstrate cît mai aproape de ce înseamnă el cu adevărat. Folosind un limbaj actual, îmbracă sonetul în hainele lui (aproape) obisnuite, dar nu vetuste, nu în corset scolastic, rigid. Spun haine „aproape” obisnuite pentru că, de exemplu, alături de căutarea evidentă a unei expresii cît mai rafinate, se insinuează, uneori, si exercitiul ludic. Poetul îmi spunea că sonetul nu e departe de teatru: mereu trebuie să simti gestica, relatiile dintre cuvinte, urcusurile/ coborîsurile unor fraze, chiar eventualele posibile pauze dintre cuvinte/ versuri/ idei. Că scrierea unui sonet pe zi e pentru el ca o rugăciune.
Fără a fi neapărat o poezie a iubirii, desi latura erotică nu este ocolită (Îneacă-mă-n sărutul ce ucide, Spune-mi, iubito, unde-ti e popasul?, Călcam pe iarba de sărut nebună, Îmi uit cuvîntul, te ating cu gura s.a.), e plăcută la lectură, scrisă uneori după modelul agreat de Petrarca – 4, 4, 3, 3, despre existentă, despre pasii timpului pe suflet, curgerea amintirilor odată pe aripile secundelor care trec, iubire. Curgerea timpului, apăsarea acesteia sînt teme la care revine ades: „Mă biciuiesc secundele cu ură,/ Se-nfig în carnea mea, să nu o-mpartă.” (Mă biciuiesc secundele cu ură); „Răscoala clipei timpul ritmic bate” (Sub clopotul zidirilor rămase); „Lumina clipei ce-nlăuntru piere/ Si bezna spaimei ucigînd o boare” (Ungher de bine în odăi de miere) s.a. Este un poet al citadinului, cotidianului, care se pleacă către sufletul său, către natură, tăcerea care ne lipseste („culeg tăcerea dintr-o zi senină” – Adun un fir de pleavă din răzoare), dragoste s.a, fără referinte culturale/ mitologice, nume, simboluri (ca, de pildă, la Vasile Voiculescu sau Stefan Augustin Doinas), fără a se apropia de universul politic/ polemic (Gh. Pitut) sau domestic (Leonid Dimov, Emil Brumaru) s.a.
În 2006 a publicat Sonete 2. Citindu-l ai spune, o dată în plus că, poate, a ales să scrie sonet crezînd în puterea de a-si trăi creatia după certe criterii estetice, fapt care ar putea părea, poate, oarecum… desuet azi, „cînd „gesturi tandre-au devenit istorii” si semnificanti/ „lucruri” semnificative altădată, veritabile repere ontice/ ontologice sînt… departe de privirea multora. Poate răspunsul este în poemul cu care începe Sonete 2: „Mai scriu sonet să-mplinesc un rost.” – De ce scriu sonete azi. Sonetele au tematică variată: dragoste, fugit ireparabile tempus, căutare, singurătate, micile banalităti/ intimităti ale vietii, uneori cu intruziuni pe drumul restituirilor/ recuperărilor motivelor antichitătii, cu mitologic, legendă s.a. Nu ocoleste „joaca de cuvinte”, uneori artificiul, experimente cu alăturări de cuvinte „ce din coadă au să sune”, poate dorind să arate că si jocul poate fi practicat si altfel. Uneori putem vorbi de o imagistică ce relevă gust pentru fantastic,o „joacă cu metafora”, exprimarea sexualitătii/ senzorialitătii, misticul.
Lectura poemelor lui Adrian Munteanu ne îndeamnă să asteptăm următoarele volume de sonete cu plăcere.

Adrian Munteanu, Sonete 1, cuvînt însotitor de A. I. Brumaru, Editura Arania, Brasov, 2005, Sonete 2, Editura Arania, Brasov, 2006





Îngeresc plutind spre Mîine

„mă las
legănat de o creangă
plină de zăpadă
îngeresc plutind
spre Mîine.”
Florian Silisteanu, Azi

Un individ oarecum ciudat pentru o epocă în care pragmatismul „rade tot”, revolutionar dezamăgit, emigrant întors acasă, călător pe unde vrei si unde nu vrei s.a., unul din boemii uitati de veacul trecut pe obrazul celui ce a început, poet si ziarist (a lucrat pe la mai toate posturile de radio, TV si ziarele din Pitesti), „observator/ martor” a ceea ce se întîmplă mai aproape sau mai departe, si care încearcă să ajungă „acolo”, dacă are cum, aflat „în anturajul” cui vrei si cui nu vrei, Florian Silisteanu (sau Florian Stoian din Silistea) (pare că) scrie asa cum trăieste – dintr-o suflare. Nu stiu cît de comod este, cel putin pentru el sau pentru cei din „apropiere”, felul acesta de a fi, dar cînd vine vorba de poezie trebuie să-i dăm crezare lui Adam Puslojic , care scria că pentru „F.S.S.” „poezia nu este un mod de a trăi, de a fi… ci un gest de a supravietui”.
Greu de „încadrat”, felul lui de a scrie, plutind undeva între modern si desuet, naiv si înăltător (chiar dacă pare un cuvînt „banal”), între teluric si…, dar nu greu de citit – cam asa am putea defini, dintr-o trăsătură mai „dezlînată” de condei, poezia lui Florian Silisteanu. În fapt volumul e un fel de amestec de genuri literare, mai des aproape de poezie, scris imprevizibil, într-o manieră originală de a se „folosi” de cuvinte (sau a „se juca” cu ele), cu titluri precum: Mai scund decît litera Î; Tîrziu jurnal de lemn; Din bocet de buruiană; Neavînd încotro; Poem care nu e de citit; Poem fără mamă; Despre îngeri si toale; Fără votcă, fără flori; Oameni cu solzi si timp; s.a., versuri de tipul „Pestele muscă din rimă si scuipă”; Pluta zvîcneste se duce-n adînc/ Din apă-n cîrlig agătat Sfîntu’ Petru”; „esti urît îngere, îti spun hai lasă pe masă/ Măruntisul acesta de viată si du-te acasă”.
În rest, acest volum e asa cum spune poetul: poate că „Dezlegarea la peste a poemului vine”, desi „Verbul e palid căzut ca din lună” sau, poate, „Verbul a murit într-o zi a lui TU”, dar, oricum, „se ridică iată timpul schiopătînd si dîrdîind/ să nu mă-ntrerupi murind”.
Poate că acum Florian Silisteanu, singur (sau împreună cu „umbra asta” care „bea mai mult sînge decît trupul” înainte de a se scurge „în sinele de ceară”), la masa de taină a lumii lui personale, scrie o altă „nuntă de semne” sau poate e plecat „acolo” unde se „întîmplă”, la Belgrad sau la Bucuresti, cine stie. Sau poate stă, „legănat pe o legănat de o creangă/ plină de zăpadă/ îngeresc plutind/ spre Mîine.”

Florian Silisteanu, Nunta de semne, Editura Semne, 2004





Mi amor

Făcător de minuni în fiecare joi, sădesc iubiri de o zi
Toate femeile îmi par frumoase azi
Costin Tănăsescu, Lozen

Volumul de debut al lui Costin Tănăsescu poate fi privit ca o salbă de dedicatii de dragoste, poate o suită de poteci către iubire, poate ca o însiruire de poeme-imagini pictate cu inima.
Fără pretiozitate, fără ca tema să fie declarativ-obsesivă, mai curînd cu timiditate, ca unul care a gustat ceva timp din cupa cu irizatii de singurătate („Te recunosti printre membrii unui club al singuraticilor – Singurătate), care stie cum e „cînd nu ti se mai întîmplă nimic” si „cel care îti încuie usa/ e Domnul”, poetul caută calea către o inimă, o iubire. Cînd stii că „cele mai nevindecabile răni/ sînt iertările” (Iris), si nerăbdarea „a născut pui vii” (Altădată migrene), cum este, cum poate fi iubita? „Stiu că existi undeva” si „Stau cu picioarele în tine,/ în viata ta ca într-un rîu tulbure” (Rîu); sau: „Cele mai frumoase coline din lume/ sînt sînii tăi, iubito” (Iris). Iar, dacă nu e încă, spune poetul, în fond „E atît de linistitor să nu mai fiu fericit” (Descheiată la bluză), iar ea îl va „căuta mai departe/ pe singuraticul care nu a stiut să îsi afle/ speranta în moarte” (Căutare).
Autorul nu e obsedat de limbaj, ori de imagine/ metaforă; poate s-ar vedea o (usoară) lunecare spre poza ludică. Versul lui e o dorită potecă spre intimitate, spre o interioritate atinsă de aripa propriei desfăsurări în timpul căutărilor, în care se oglindeste tot ce înseamnă „lumea de afară”, cauzatoare a suferintelor, dar si „sursa” fericirii. Scriind, povestind, căutînd, în final, chiar dacă „femeia e mai tăcută decît masa tăcerii” (Singurătate), „lumea va sti negresit/ că de la un vis a plecat totul” (Vis de Buftea). Iar „lumea”, într-un fel, desi totul pare a se petrece „în interior”, e chiar „scena” necesară, precum un etaj simbolic al căutărilor, scena de pe care vine ea.
Costin Tănăsescu, prin volumul de debut Mi amor, dincolo de „căutările” si pe tărîmul versului, promite să îsi găsească un drum în poezie.

Costin Tănăsescu, Mi amor, Editura Carminis, Pitesti, 2005




Între dictionarul cu rime si recycle bin sau Apăsati tasta any

„Trebuia să devin personaj pozitiv
………………………………
Însă eu am devenit cersetor
de cuvinte, de taine, de sensuri
pe care le ciopleam apoi din topor
si le-asezam cu migală în versuri.”
Liviu Nanu, autobiografie

Construindu-si drumul din vers între modern si modele mai vechi, pentru Liviu Nanu „uneltele” sînt ironia (autoironia), anecdota, umorul, uneori cu accente chiar brutale, cinice, învăluite adesea în metaforă, versul alb dar si rima. Universul: între virtual/ lumea/ limbajul informatic si cel al unei realităti în care se amestecă rîsu’-plînsu’, debordînd de energie, de plăcerea de a scrie, de a înveli în haină de cuvinte realitatea asa cum se vede prin ochii poetului. Un univers în care, atunci cînd se uită peste umăr, poetul vede cum „venea anotimpul scîrtîind/ cu batista la nas/ îmi punea o palmă grea si ruginită pe crestet/ zicea/ dai mă si tu una mică/ de dude” (venea anotimpul). Cum se vede pe sine? „nasterea mea e o consecintă/ a luptelor dintre vechile triburi” (autobiografie); „m-am născut prin tragere la sorti/ tocmai cînd Dumnezeu avea mînă moartă” (nastere cu report). Iar lumea: „e totusi o lume prea mică pentru toti/ dar si pe asta trebuie s-o desfereci/ asa cum se scoate lingura de lemn/ din bustean” (venea anotimpul). Sau „erau zilele un fel de careuri pe-asfalt/ iar eu săream doar în cele cu sot” (sotron). Putem citi si poeme/ „tablouri” în nuante care amintesc de cele bacoviene, dar si tonuri cu iz de Topîrceanu, dar purtînd „marca Liviu Nanu”: „Conducte sîngerau. Crăpau trotuare/ si praful atipise pe pantof/ iubito, ne iubeam printre tractoare/ într-un prelung suspin de ah si of” viata în culori). Sau altele, precum françoise, un „amestec” îmbrăcînd, parcă alene, haina suprarealistă. În fond „e bine să faci putin pe nebunul/ asta dă întotdeauna bine” (judecata de apoi a poetului).
Autorul scrie ca si cum ar privi totul printr-un obiectiv, ca si cum lumea, „ele”, viata, moartea, frumusetea, noi, care vom fi „amintiri păstoase” istoria lumii care „sughită pe lîngă noi”, gîndurile care „zboară ca niste mici hindenburgi/ umflati cu pompa ideală”, „perna moale a indiferentei” s.a. sînt (mai ales) pentru a fi „văzute” astfel, trecînd prin intermediul cuvintelor în poemele sale. Iar el, din postura pe care si-a ales-o, priveste totul si „citeste” lumea: „sunt/ aidoma unui spectator pe mal/ privind zilele bolnave de icter/ cum trec/ asemenea barjelor/ gîfîind/ în/ susul/ apei.” (elegie de toamnă). E o lume, totusi, cu ritualurile/ obisnuintele ei, cu tipare, bune sau mai putin bune, cu iubiri si nasteri. Cum e, numai uneori, desigur, cu iubirea, de pildă, scrie poetul, „ce dacă mergi alene ca într-un/ ritual/ spre punctul α, β/ cu/ unduiri obscene/ eu te privesc domestic n-am nici un/ ideal./ as vrea să fiu Ω/ dar mi-e atît de lene…” (ce dacă?)
Cum să încheiem altfel decît apăsînd pe tasta any?: „iată-ne ajunsi la sfîrsit. lectura-i gata/ am învătat numai cuvinte frumoase/ să plecăm pîs pîs că vine cititorul/ ne trimite-n recycle bin/ cu lopata” (apăsati tasta any).

Liviu Nanu, Apăsati tasta any, Editura Marineasa, Timisoara 2005

Învătînd să ne tăcem orbirea, ne pleacă îngerii

„Si noi am învătat să ne tăcem orbirea
Care mai de care mai bine”
Daniel Puia-Dumitrescu, Unde sîntem?
Alăturîndu-se galeriei autorilor români care au creat si poezie de inspiratie religioasă, Daniel Puia-Dumitrescu scrie parcă pentru a-si arăta sufletul siesi, dar si celui va avea dorinta să petreacă cîteva clipe din viată citindu-i poeziile. Uneori ca o mărturisire/ rugăciune, alteori ca o călătorie în(tru) sine, ori precum un drum în dublu sens dinafară spre dinlăuntru, poezia lui Daniel Puia-Dumitrescu este ca o poveste din mai multe secvente de suflet, în care s-au strîns alături întrebări, răspunsuri/ explicatii, ziceri, tablouri de viată s.a. Am putea vorbi de mai multe teme, de la modul în care se „risipeste” credinta în unii din noi (ca si dragostea) („am preferat să devenim/ în nedevenire umbre”; sau „plîng sfintii că le-am închis pămîntul/ l-am agătat prin biserici ca să dăm vina pe ei/ iar pe Dumnezeu l-am scos din inimi pe motive de spatiu”) la căutarea lui Dumnezeu înlăuntrul si înafara noastră, de la dorinta de a împărtăsi din dragostea sa, din preaplinul inimii sale (inclusiv întrebări, nedumeriri, renuntări, asteptări, temeri dar dorinta de împlinire si împlinirea întru El) la dragostea de Dumnezeu sau de făptura iubită, si ar mai fi si altele de spus. Într-o expresie poetică personală, bine individualizată, se derulează secvente de viată (si spirituală) împletite cu gînduri/ cugetări asupra interferentelor/ întîlnirilor sacru-profan, fără a fi o „lectie” sau „învătătură” trimisă spre lume, ci mai curînd o confesiune/ împărtăsire. Este o poezie densă, în care autorul cultivă metafora, dar în egală măsură si simbolul (inclusiv re-asezarea unor motive metapoetice biblice; dealtfel apar si nume din Cartea Sfîntă, în mai multe poeme).
Autorul preferă versul alb (dar are si poeme asezate în strofe rimate – Alergînd clipele, Copil surd si mut… de noi, cu indicatia „a se citi în metru antic, unele în registru ludic, altele cu nuante/ accente de psalm/ rugă s.a.), apelează si simbolistica asezării, avînd unele poeme care aduc aminte, prin aceasta, oarecum, de cunoscutele „desene” cu versuri ale lui Apollinaire (Joc de-a nemurirea), altele cu strofele asezate aidoma unor triunghiuri (Unde ti-e raiul, Adame?) sau piramidale (Dor de mama), în dorinta de a întregi valoarea simbolică si prin imagistică.
„De-a v-ati ascunselea” este, de exemplu, o cale pentru a arăta/ semnala că dacă un individ confundă „piesa/ rolul/ ludicul”, indiferent de palierul despre care ar fi vorba, cu principiile corecte, cu regulile existentiale, în falia creată se poate „strecura” primejdia ruperii de calea dreaptă, a rătăcirii de sine si de cei alături: „gata/ m-am ascuns//…/ atît de bine pierdut/ că nimeni nu mă găseste/ nici tu nici/ măcar eu”. Putem privi volumul si ca pe un discurs poetic consacrat re-considerării valorilor/ dimensiunilor profunde a fiintei umane, erosul (aparent în nuante profane, dar sacralizat prin maniera de expunere), inclusiv unei iubiri telurice, terestre, unice, pure. sînt si poeme consacrate lui Dumnezeu cel atoateiertător, care poate dărui iubirea: „…eu Te băteam, Te scuipam/ Te alungam/ si rîdeam, si mă făceam pe mine dumnezeu cînd Tu/ ai trimis iubirea Ta pentru ca noi să fim/ D(in)UM(bre)Ne(cuvîntătoare)ZEI”.
Volumul este un frumos dar de (si din) suflet pe care autorul îl face cititorilor săi, aducîndu-ne aminte, fără a îmbrăca versul său haina unei Cassandre, si că trăim vremuri pentru care inima, sufletul si Cel de Sus contează/ ar trebui să conteze mai mult, altfel: „de prea mult întuneric vom stinge Lumina/ de prea mult nimic ne multumim cu neantul”.

Daniel Puia-Dumitrescu, Mugur de stîncă, Editura Marineasa, Timisoara, 2005



Ultima generatie, primul val. Poezie.ro

Cele peste 300 de pagini cuprind „primul val” – 83 de autori, într-o alegere care tine, dincolo selectia valorică, si de un efort de a stabili o grilă de „cernere” a celor 15832 de membri, cît numără site-ul poezie.ro, cu paliere în diverse limbi, oferă un tablou divers, interesant. Amintim, pentru a crea cît de cît imaginea a ceea ce înseamnă o astfel de carte, cîteva dintre numele antologate: Geta Adam, Adi Cristi, Virgil Diaconu, Radu Herinean, Mihai Leoveanu, Liviu Nanu, Florian Silisteanu, Marius Marian Solea, Mihai Zabet, Alina Manole, Radu Herjeu, Angela Furtună, Bianca Marcovici, Liviu Ioan Stoiciu, Aleksandr Stoicovici, Constantin Paiu, Bogdan Geană, Zareh Arachelian s.a.
Subscriem la cele scrise de Lucian Chisu în prefată, anume că nici o revistă de cultură si nici un cenaclu literar nu pot atinge, ca amploare (aici e, desigur, loc de discutii nuantate), dezbaterile de opinii de pe site care, as spune eu, mai ales din acest punct de vedere poate fi „concomitent si revistă si cenaclu literar”. Dacă vorbim din punct de vedere „tehnic”, motivele, cred, trebuie analizate, dincolo de diferenta creată din start de „calculator”, pornind si de la număr, dar si de la „grila de selectie”. Aceasta, deocamdată (dincolo de discutiile despre „tabere” si „grupuri” [„literare/ de opinie/ interese” s.a. din lumea literară, care, la urma urmei, pot fi aplicate într-un anume mod si la „lumea” de pe site), la reviste si, pe un palier asemănător, în mare, cenacluri este diferită de cea care functionează pe site – unde, subliniem, există un sistem de „cernere/ afisare pe site” cu reguli precise. Nu este vorba despre o minimalizare/ depreciere a ceea ce se întîmplă pe site, ci de sublinierea unei diferente evidente. Dar, în acelasi timp, nu putem să nu remarcăm că de pe acest site sînt „propusi” pietei literare poeti care pot face fată oricărei „grile de selectie”, precum si dorinta unora dintre cei care s-au lansat în reviste („pe calea clasică”) de a se supune (si) dezbaterii de pe site (adesea mai liberă de… „inhibitii” decît cea din afara site-ului).
Una peste alta o astfel de antologie poate fi considerată cel putin o propunere interesantă, iar lectura poate oferi cititorului o „excursie” aparte în lumea poeziei si un prilej de meditatie pe tema tipar-virtual care, la urma urmei, sînt „populate” cu aceleasi visuri ale noastre despre dragoste, poezie si frumos, Dumnezeu si fericire, tristete si angoase s.a., indiferent de „haină”, virtuală sau de hîrtie.

Ultima generatie, primul val, antologie poezie.ro, cu o prefată („De la Turnul de fildes la Farul poetic”) semnată de Lucian Chisu, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2005


Un domn la Paris, publicat sîmbătă, 16 septembrie 2006 – citat din varianta pe internet a magazinului „NEWS 365”.

Din discursul lui M.B. la Budapesta, 22-24.04.2005, la un forum cu caracter literar.

Eman Shaban Morsi, Union and website for Internet writers provide publishing opportunity and highlight new genre, în Cairo Magazine, 3-9 nov.2005.

Alexandru Balaci, Poezia italiană a lui Francesco Petrarca, cuvînt înainte la vol. Rime, Ed. Univers.

Termenul sonet vine din provensalul sonet sau, după altii, din italianul sonetto; ambele înseamnă cîntecel; de prin secolul XIII înseamnă si un poem cu formă fixă: 14 versuri, cu o schemă anume (care a suferit modificări în timp).

Prefata volumului.