Sutra inimii - Revista Poezia, vară 2004

Bam po chi go: Di kay dak gi thö pa du chig na
Chom den de jel pö-i, khab ja gö phung po ri la,
ge hlong gi ge dun chen po dhang jang chub sem pe
ge dun chen po dang thab chig du zhug te

Odinioară (cîndva) am auzit aceste vorbe:
Victoriosul cuceritor [Budha] care era rege / care domnea
în Castelul regal de pe Muntele Vulturilor, din India,
în inima unei mari congregatii de călugări si unei multimi de bodhisattvas

Sînt verste din Sūtra inimii , cunoscută peste tot în lume, dar luminînd mai cu seamă acolo unde mugurii inimii lui Budha au încoltit călăuzind pe cei care cred în el către Nirvana. În sanskrită Sūtra inimii este numită Bhagawati Prajnaparamita Hridaya, în tibetană Chomdendema Sherab kyi Pharol tu Chinpe Hnyingpo, în japoneză Hanya Haramita Shingyo. Conceptele, cuvintele sînt prea adesea haine prea firave pentru viată, pentru inimă, pentru dragoste, pentru poezie.
Cu ani în urmă am cunoscut o fată frumoasă si ciudată, venind dintr-o lume stranie. Eram tînăr si credeam că zilele acelea în care soarele răsare mereu la fel nu se vor sfîrsi niciodată. Ea era de pe malurile Mekongului, dintr-un loc în care Sūtra inimii era realitate. Eu din Moldova mîngîiată a zădărnicie de valurile disperării si luminată de frescele Voronetului. Am vrut să ne cunoastem si ne-am povestit cîte ceva din amintirile pe care, atunci, le credeam asa de multe. Eu i-am povestit despre mamaia mea, o doamnă al cărei chip inima mea îl va găzdui mereu cu drag, despre satul în care am copilărit în vacante, despre mama care mi-a dăruit două chei – una spre viată si una spre viata cărtilor, despre tata pe care l-am înteles atît de putin si acum nu mai este, despre unchiul meu Costicută, despre tara mea pe care atunci nu o mai întelegeam dar o iubeam. Ea mi-a povestit despre ziua în care a înteles că moartea este celălalt obraz al clipei.
Era seară. Lăsasem marea în urmă pentru a dormi undeva, între ruinele Histriei. Vocea ei se lovea de stîlpii unei lumi prăvălite în istorie, povestind despre o lume din multe puncte de vedere tot atît de îndepărtată.
Cîntecul bonzilor, monoton si răgusit, izvorîse din mirosurile si freamătul fără istov al junglei. Se ciocnea de tavanul încărcat cu amintirea fumurilor groase ale jertfelor. Era acum cu gîndul alături de tatăl ei. Era ziua xianla sau danuo, Ziua Alungării Duhurilor. Sabia tatălui ei, îmbrăcat cu hainele decorate cu blazonul strămosilor din toate cele cinci patrii ale străvechii lor familii, strălucea în curtea interioară a Palatului Regal. Curtenii, vizibil marcati de importanta acelei zile introduseseră cei o sută douăzeci de băieti între zece si doisprezece ani, zhenzi, în Partea Interzisă Acum a Lumilor Suveranului. Învesmîntati în hainele lor negre, fîlfîietoare, cu capetele înfăsurate în basmale rosii ca sîngele, au defilat plini de măretia istorică a momentului. Convinsi că de felul cum vor reusi ei ceremonia depinde linistea si pacea din sufletul Suveranului, deci a întregii tări, au bătut tobele în ritmuri de mult uitate de lumea din afară. Erau cu totii selectionati dintre rudele străvechiului grup al eunucilor Palatului, ca odinioară în Continentul Spiritual, China.
La momentul potrivit, atunci cînd duhurile fuseseră chemate de bătaia tobelor, cîntecul eunucilor a pătruns între zidurile apăsate de răsuflările învolburate ale duhurilor negre.
-„ Qoingqi si Teggende devorează reptile; ei trimit doisprezece duhuri ca să izgonească necuratul. Or să vă pună la frigare trupurile voastre diavolesti, or să vă reteze mîinile si picioarele, or să vă taie bucăti carnea, or să vă smulgă măruntaiele”.
Tata se aplecase către ea soptind:
- Cîntecul se numeste Marea Izgonire a Duhurilor. Originile lui, se spune, sînt înaintea puternicei dinastii Han Tîrzii. Se poate că a fost adus de thaii care au venit de dincolo, din Continentul Spiritual. Aici această ceremonie a fost folosită foarte rar. Se spune că un necromant a deslusit Suveranului că, asa cum o arată astrele, anii care vor urma duhurile negre vor îneca cu duhoarea lor multe suflete curate.
Atunci, desi era foarte mică, tinea minte cu claritate fiecare senzatie, ea se speriase simtind adierea mortii stergîndu-i în trecere.
Acum – si m-a privit zîmbind trist – simtea adierea despărtirii, aidoma mortii, stergîndu-ne mult prea aproape.
Dar atunci, tatăl ei, poate cel mai temut si mai respectat luptător din cîti au fost vreodată pe acele meleaguri, nu mai era lîngă ea să-i pună mîna pe crestet si să o linistească. Poate că sîngele străvechi al printilor care plecaseră de dincolo de Acoperisul Lumilor în cele patru zări a ajutat-o atunci să-si păstreze calmul.
Atunci l-a simtit pe tatăl ei încordat. O arătare cumplită năvălise în centrul atentiei. Ochii de aur de pe masca cumplitului Fengxiang străluceau în lumina sîngerie lăsată, de bună seamă, de duhurile care mureau în clipa apusului de soare. Pe blana sa de urs se mai vedeau picăturile de grăsime si de sînge închegat ale fiarei care fusese proaspăt ucisă. Zgomotul speriase duhurile, zăpăcindu-le, cînd, pe valurile melodiei, s-au repezit în năprasnicul dans ritual cei doisprezece bărbati costumati în animale de care pînă si duhurile se spunea că se tem.
Simtea primejdia adiind dinspre măstile lor. Au pornit să înconjoare palatul cu strigăte ascutite, care să smulgă duhurile speriate, atîrnate de ziduri. Tatăl ei era încordat ca un arc. Poate că se astepta ca Suveranul să fie atacat. N-ar fi fost prima oară! Rînduiala lăsată de dinainte de plecarea de pe pămînturile Continentului Spiritual fusese sfîrtecată deja de patimile oamenilor. Ani buni însă fusese liniste pentru Palat. Optimistii sperau că, după apelul diplomatic pe care militarii îl făcuseră regelui Bhumpion Adulet în 1950, traditia aducătoare de liniste si pace se va întări. Dar, pe aceste meleaguri, puteai să ai încredere în militari cînd războaiele asteptau, învelite în coaja subtire a păcii, orice prilej pentru a izbucni?
Fengxiang, maestrul ceremoniei, împreună cu cei doisprezece terminase turul de palat. Aceasta a fost clipa în care cele cinci pîlcuri de călăreti au ajuns aproape de locul făcliilor. Moartea, lacomă, gîfîind de plăcere, i-a privit pe sub copitele cailor. Vocea tatei suierase poruncitoare:
- Fugi! Acum!
Ea nu mai comentase. Atunci a simtit neantul mîngîind-o pe obraz. Călăretii aprinseseră în goană făcliile. Rafalele de arme automate au răvăsit peluza pe locul unde, doar cu o clipă înainte, era tatăl ei. Fugea. Nu de frică. Fusese educată să nu îi fie niciodată frică. Moartea e karma. Viata e karma.
În spatele ei, pentru a-i proteja retragerea, s-au asezat cinci dintre vitejii luptători din garda Suveranului. Erau antrenati de tatăl ei. Suveranului îi văzuse doar pentru o clipă ochii…
Poate că niciodată nimeni nu avea să afle ce fusese acolo. Ziarele nu spuseseră nimic. Palatul nu spusese nimic. Nimeni nu a spus si nu va avea nimic de spus. Numai moartea îsi luase prada.
A zîmbit privind către stelele de deasupra Histriei, apoi mi-a cîntat Sūtra inimii. Pe urmă am asteptat ca spiritele care plutesc peste apele Mekongului să audă cîntecul. Dimineată ea trebuia să plece si eu să rămîn.
Au trecut anii. Melancolie si poezie. Poezie si melancolie. Dragoste si poezie. Mi le-a dăruit în acea seară, împreună cu inima ei, poate pentru totdeauna.